Credinţa este aspru încercată în Europa nazistă

RELATARE DE ANTON LETONJA

În 12 martie 1938, trupele lui Hitler au trecut graniţa austriacă. La radio răsunau marşuri şi sloganuri politice. Austria, ţara mea natală, a fost cuprinsă de febra patriotismului.

DUPĂ venirea lui Hitler la putere, austriecii au fost în culmea fericirii. Mulţi au sperat că „cel de-al treilea Reich“ urma să pună capăt sărăciei şi şomajului. Până şi unii preoţi catolici, prinşi de febra patriotismului care contaminase întreaga naţiune, au folosit salutul hitlerist.

Deşi n-aveam decât 19 ani, nu m-am lăsat influenţat de promisiunile lui Hitler. Nu credeam că problemele omenirii puteau fi rezolvate de vreun guvern omenesc.

Învăţ adevărurile biblice

M-am născut la 19 aprilie 1919, în Donawitz (Austria) şi am fost cel de-al treilea copil, de fapt, mezinul familiei. Tata muncea din greu într-o mină de cărbuni. În 1923, ne-am mutat cu toţii în Franţa, în oraşul minier Liévin, unde tata îşi găsise de lucru. Din cauza convingerilor sale politice, tata nu avea încredere în religie; mama însă era o catolică înflăcărată. Ea ne-a crescut cu credinţă în Dumnezeu, şi se ruga cu noi în fiecare seară. N-a trecut însă mult şi neîncrederea tatei în religie a devenit atât de puternică, încât nu i-a mai permis mamei să meargă la biserică.

Pe la sfârşitul anilor ’20, am cunoscut un tânăr de origine iugoslavă pe nume Vinzenz Platajs, căruia îi spuneam Vinko. El intrase în legătură cu Studenţii în Biblie, aşa cum erau numiţi pe-atunci Martorii lui Iehova. Nu după mult timp, un Student în Biblie a început să ne viziteze şi pe noi. Cum tata îi interzisese mamei să meargă la biserică, ea l-a întrebat pe Vinko dacă putea să i se închine lui Dumnezeu acasă la ea. El i-a arătat Faptele 17:24, unde se spune că Dumnezeu „nu locuieşte în temple făcute de mâini“, şi i-a explicat că putea să i se închine lui Dumnezeu acasă. Ea a fost mulţumită de răspuns şi a început să meargă la întrunirile care se ţineau în casele Studenţilor în Biblie.

Tata i-a cerut să înceteze cu astfel de prostii, cum le numea el. Şi, ca să ne ţină departe de Studenţii în Biblie, a insistat să asistăm cu toţii la liturghie în fiecare duminică! Cum mama a refuzat categoric să meargă, tata a hotărât ca eu să slujesc ca ministrant. Deşi i-a respectat dorinţa tatei, mama a continuat să-mi întipărească în minte şi în inimă principiile biblice şi să mă ia cu ea la întrunirile Studenţilor în Biblie.

În 1928, Vinko şi sora mea Josephine — sau Pepi, cum îi spuneam noi — şi-au simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă. Mai târziu, s-au şi căsătorit. Anul următor, la Liévin,  li s-a născut o fetiţă, căreia i-au pus numele Fini. Trei ani mai târziu ei au fost invitaţi să înceapă serviciul cu timp integral şi să meargă să slujească în Iugoslavia, unde lucrarea Martorilor era sub restricţii. În pofida multor dificultăţi, ei nu şi-au pierdut bucuria şi zelul pentru serviciul lui Iehova. Exemplul lor frumos a sădit în mine dorinţa de a deveni ministru cu timp integral.

Creştere spirituală

Din păcate însă, din cauza neînţelegerilor dintre ei, părinţii mei au divorţat în 1932. Eu m-am întors cu mama în Austria, iar fratele meu mai mare, Wilhelm (sau Willi), a rămas în Franţa. După aceea n-am prea ţinut legătura cu tata. El a avut o atitudine negativă faţă de noi până în ziua morţii.

Împreună cu mama ne-am stabilit în Gamlitz, un sat din Austria. Ea purta discuţii cu mine în mod regulat pe marginea publicaţiilor bazate pe Biblie, deoarece nu erau congregaţii în apropiere. Din fericire, Eduard Wohinz venea din Graz la noi cu bicicleta de două ori pe lună ca să ne încurajeze pe plan spiritual; el făcea 100 km numai dus!

În 1938, la începutul regimului de teroare al lui Hitler, fratele Wohinz a fost arestat. Am fost copleşiţi de durere când am aflat că a fost omorât prin gazare la un centru de eutanasiere din Linz. Credinţa lui extraordinară ne-a dat putere să continuăm să-l slujim cu loialitate pe Iehova.

1938 — un an critic

În Austria, lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă în 1935. În 1938, când trupele lui Hitler s-au instalat în Austria, ministerul nostru a devenit extrem de riscant. Vecinii ştiau că eu şi mama suntem Martori ai lui Iehova, de aceea am hotărât să fim mai discreţi. Ba chiar am început să dorm noaptea într-un hambar ca să mă feresc de nazişti.

Însă, pe la începutul anului 1938, mi-am terminat şcoala şi m-am angajat la o brutărie. Cum am refuzat să rostesc „Heil Hitler“ şi să devin membru al organizaţiei Tineretul hitlerist, am fost concediat. Dar eram mai hotărât ca oricând să-mi simbolizez dedicarea la Iehova Dumnezeu prin botezul în apă.

M-am botezat odată cu mama, la 8 aprilie 1938. Într-o noapte, împreună cu alte şapte persoane, ne-am întâlnit la o cabană, în pădure. După cuvântarea de botez, am coborât unul câte unul, la intervale de zece minute, pe o cărare îngustă până la locul unde se spălau rufele. Acolo am fost cu toţii botezaţi, într-o albie de beton.

La 10 aprilie 1938, a fost organizat un simulacru de referendum cu privire la anexarea Austriei la Germania. Pretutindeni în ţară erau afişe cu sloganul „Votaţi-l pe Hitler!“. Nici mamei şi nici mie nu ni s-a cerut să votăm, deoarece, după lunga noastră şedere în Franţa, nu aveam nici o cetăţenie — lucru care mai târziu mi-a salvat viaţa. Franz Ganster, care era din Klagenfurt (sudul Austriei), ne aducea cu regularitate revistele Turnul de veghe. În felul acesta am putut să ne întărim pe plan spiritual înainte ca cel de-al doilea război mondial să înceapă să facă ravagii.

Fratele meu, Willi

Willi, fratele meu mai mare cu patru ani, nu mai luase legătura cu mine şi cu mama de mai bine de nouă ani, de când plecaserăm din Franţa. Deşi mama îi predase adevărurile biblice încă de când era copil, Willi fusese înşelat să creadă că programul politic al lui Hitler era  cheia unui viitor strălucit. În mai 1940, un tribunal francez l-a condamnat pe Willi la doi ani închisoare pentru activităţi naziste ilegale. Însă a fost repede eliberat, când trupele germane au invadat Franţa. Atunci ne-a trimis o carte poştală din Paris. Am fost fericiţi când am auzit că era în viaţă, însă şocaţi când am aflat ce devenise!

În timpul războiului, Willi reuşea deseori să vină pe la noi pentru că era în relaţii bune cu SS-iştii (Schutzstaffel, garda de elită a lui Hitler). Era fascinat de succesele militare ale lui Hitler. La aproape orice încercare a mea de a-i atrage atenţia asupra speranţei oferite de Biblie, el încheia cu cuvintele: „Prostii! Uită-te la războiul fulger al lui Hitler. În curând germanii vor deveni stăpânii pământului!“

Odată, în februarie 1942, când Willi a venit într-o permisie acasă, i-am prezentat cartea Enemies (Duşmanii), publicată de Martorii lui Iehova. Spre marea mea surprindere, a citit-o pe nerăsuflate. Începea să-şi dea seama că regimul lui Hitler era sortit pierzării. După ce susţinuse un sistem opresiv, acum era hotărât să-şi îndrepte fără întârziere greşeala.

Willi ia poziţie de partea adevărului biblic

Când s-a întors peste o lună, Willi era un cu totul alt om. El a spus: „Anton, am greşit drumul!“

„Willi, i-am răspuns eu, ţi-ai dat seama cam târziu!“

„Nu, a răspuns el, nu este prea târziu! Biblia spune: «Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta» cât timp eşti în viaţă, şi, slavă Domnului, încă sunt în viaţă!“ — Eclesiastul 9:10.

„Şi, mai exact, ce ai de gând să faci?“, l-am întrebat.

„Ei bine, nu mai vreau să fiu soldat“, a replicat el. „Vreau s-o rup cu naziştii şi să văd ce-o să se-ntâmple.“

Imediat a plecat la Zagreb, la sora noastră, Pepi. După ce a asistat un timp la întrunirile Martorilor lui Iehova, care erau interzise, el a fost botezat în secret. În sfârşit, fiul risipitor se întorsese! — Luca 15:11–14.

Ca să scape de nazişti, Willi a încercat să treacă graniţa franceză, în Elveţia. Însă a fost arestat de poliţia militară germană. A fost adus în faţa curţii marţiale de la Berlin la 27 iulie 1942 şi a fost condamnat la moarte pentru dezertare. Mi s-a permis să-l vizitez la Închisoarea militară Berlin-Tegel. Am fost condus într-o încăpere mică, şi nu după mult timp a apărut şi Willi legat cu lanţuri de un gardian. Văzându-l în ce stare ajunsese, am izbucnit în plâns. Nu ni s-a permis să ne îmbrăţişăm şi n-am fost lăsaţi decât 20 de minute să ne luăm adio unul de la altul.

Willi mi-a văzut lacrimile din ochi şi mi-a zis: „De ce plângi, Anton? Ar trebui să te bucuri! Îi sunt atât de recunoscător lui Iehova că m-a ajutat să găsesc adevărul din nou! Dacă aş fi murit pentru Hitler, n-aş fi avut nici o speranţă. Dar eu mor pentru Iehova, iar asta înseamnă că voi fi cu siguranţă înviat şi că ne vom întâlni din nou!“

În scrisoarea de adio, Willi ne-a a scris: „Dumnezeul nostru drag, căruia îi aduc închinare, îmi dă tot ce am nevoie şi el mă va susţine cu siguranţă până la sfârşit, ca să pot suporta totul şi să ies învingător. Vă mai spun o dată: fiţi siguri că nu regret absolut nimic şi că am rămas loial în Domnul!“

Willi a fost executat a doua zi, în 2 septembrie 1942, în penitenciarul din Brandenburg, în apropiere de Berlin. Avea 27 de ani. Exemplul său confirmă adevărul cuvintelor din Filipeni 4:13: „Pentru toate lucrurile am forţă prin cel care îmi dă putere“.

Vinko a rămas fidel până la moarte

Armata germană a invadat Iugoslavia în 1941, obligându-i pe Pepi, pe Vinko, soţul ei, şi pe fiica lor în vârstă de 12 ani să se întoarcă în Austria. Până atunci, majoritatea Martorilor din Austria fuseseră închişi în închisori sau în  lagăre de concentrare. Neavând cetăţenie — cu alte cuvinte, nefiind cetăţeni germani—, Vinko, Pepi şi fiica lor au fost trimişi la muncă forţată la o fermă din sudul Austriei, aproape de casa noastră.

Mai târziu, la 26 august 1943, Gestapoul (poliţia secretă nazistă) l-a arestat pe Vinko. Când Fini a încercat să-şi ia rămas-bun de la tatăl ei, şeful poliţiei a lovit-o cu atâta putere încât a zburat cât colo. Vinko, adesea interogat şi bătut cu brutalitate de Gestapo, a fost dus la penitenciarul Stadelheim din München.

În 6 octombrie 1943, poliţia m-a arestat şi pe mine în timp ce eram la serviciu; eu am fost trimis la penitenciarul Stadelheim, unde era şi Vinko. Pentru că vorbeam fluent franceza, am fost folosit ca translator pentru prizonierii de război francezi. Când mergeam prin încăperile închisorii, puteam să schimb câteva cuvinte cu Vinko.

În cele din urmă Vinko a fost condamnat la moarte. A fost acuzat că le-a furnizat Martorilor literatură biblică şi că le-a oferit ajutor financiar Martorelor ai căror soţi se aflau în lagăre de concentrare. A fost transferat la acelaşi penitenciar de lângă Berlin unde fusese executat şi Willi. La 9 octombrie 1944, a fost decapitat.

Ultima întâlnire a lui Vinko cu soţia şi cu fiica sa a fost sfâşietoare. Fiind în lanţuri şi bătut, i-a fost greu să le îmbrăţişeze. Fini avea 14 ani când şi-a văzut ultima oară tatăl. Încă îşi aminteşte ultimele lui cuvinte: „Ai grijă de mama, Fini!“

După moartea tatălui ei, Fini a fost smulsă de lângă mama sa şi trimisă într-o familie nazistă care să o „reeduce“. Adesea era bătută cu cruzime. Când trupele ruseşti au ajuns în Austria, această familie germană care a tratat-o într-un mod atât de dur pe Fini a fost împuşcată. Ruşii au considerat-o o familie de nazişti irecuperabili.

După război, sora mea a continuat ministerul cu timp integral. Ea a servit alături de cel de-al doilea soţ al ei, Hans Förster, la filiala din Elveţia a Martorilor lui Iehova până la moarte, în 1998. Fini a călcat pe urmele părinţilor ei, iar acum îi slujeşte adevăratului Dumnezeu în Elveţia.

În sfârşit libertate!

Pe la începutul anului 1945, închisoarea din München unde mă aflam a fost şi ea bombardată. Oraşul era numai ruine. Stăteam deja de un an şi şase luni în închisoare când, în sfârşit, a venit şi ziua audierii înaintea unui judecător. Era cu exact două săptămâni înainte de încheierea oficială a războiului, în 8 mai 1945. În timpul audierii am fost întrebat: „Vei satisface serviciul militar?“

„Un prizonier nu are dreptul să poarte uniformă şi nici să zică «Heil Hitler»“, am replicat eu. Când am fost întrebat dacă vreau să servesc în armata germană, am răspuns: „Daţi-mi, vă rog, actele de înrolare şi apoi am să vă înştiinţez care este decizia mea!“

Câteva zile mai târziu războiul s-a încheiat şi mi s-a spus că sunt liber. Imediat după aceea m-am mutat în Graz unde era o congregaţie  mică de 35 de vestitori. În prezent, în Graz există opt congregaţii înfloritoare.

Un ajutor iubitor

La puţin timp după război am cunoscut-o pe Helene Dust, o învăţătoare tânără care fusese membră a partidului nazist. Era complet dezamăgită de nazism. În timpul primei noastre discuţii, m-a întrebat: „Cum se face că numai voi ştiţi că numele lui Dumnezeu este Iehova?“

„Pentru că majoritatea oamenilor nu cercetează Biblia“, i-am răspuns eu. Apoi, i-am arătat numele lui Dumnezeu în Biblie.

„Dacă numele lui Dumnezeu este Iehova, atunci trebuie să le spunem tuturor lucrul ăsta!“, a exclamat ea. Helene a început să predice adevărurile biblice şi, un an mai târziu, şi-a simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă. La 5 iunie 1948 ne-am căsătorit.

La 1 aprilie 1953, am devenit miniştri cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. Mai apoi, am fost invitaţi să participăm la cea de-a 31-a clasă a Şcolii biblice Galaad, în apropiere de South Lansing, New York. Acolo ne-am bucurat de o asociere deosebit de plăcută cu colegii noştri de clasă veniţi din 64 de ţări.

După absolvire am fost din nou repartizaţi în Austria. Câţiva ani, lucrarea noastră a constat din vizitarea şi întărirea spirituală a congregaţiilor. Apoi, am fost invitaţi să slujim la filiala Martorilor lui Iehova din Luxemburg. Mai târziu, am fost rugaţi să ne întoarcem la filiala din Austria, din Viena. În 1972, în timp ce slujeam acolo, am început să învăţăm limba sârbo-croată ca să le putem predica imigranţilor iugoslavi care munceau în Viena. În prezent, aici există opt congregaţii de limbă sârbo-croată, alcătuite din oameni din toate colţurile Europei!

La 27 august 2001, Helene a adormit în moarte. Ea s-a dovedit un ajutor şi un preţios tovarăş de viaţă şi demn de încredere pe tot parcursul celor 53 de ani fericiţi de căsnicie. Acum, speranţa învierii îmi este mai dragă ca oricând.

Bucuros datorită iubirii lui Dumnezeu

În pofida situaţiilor cumplit de grele prin care am trecut, sunt bucuros de munca pe care o fac la filiala din Austria. De curând, în cadrul expoziţiei „Victimele uitate ale regimului nazist“, m-am bucurat de privilegiul de a povesti unele întâmplări trăite personal. Din 1997, această expoziţie a făcut turul a 70 de oraşe mari şi mici din toată Austria, oferindu-le posibilitatea celor care au supravieţuit în închisorile şi lagărele de concentrare naziste să vorbească despre credinţa şi despre curajul de care au dat dovadă adevăraţii creştini în timpul persecuţiilor naziste.

Consider că a fost o onoare pentru mine să-i cunosc personal pe acei oameni fideli. Ei sunt o confirmare impresionantă a adevărului cuvintelor din Romani 8:38, 39: „Nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici guvernări, nici lucruri prezente, nici lucruri care vor veni, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici vreo altă creaţie nu ne va putea separa de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru“.

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Familia noastră în 1930 (de la stânga la dreapta): eu, Pepi, tata, Willi, mama şi Vinko

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Fratele meu, Willi, cu puţin timp înainte de a fi executat

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Eu şi Vinko am stat împreună în penitenciarul Stadelheim, din München

[Legenda fotografiilor de la pagina 19]

Fiica lui Vinko, Fini, a fost dată în mâinile unei familii naziste brutale; ea a rămas fidelă până azi

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Helene a fost un preţios tovarăş de viaţă pe tot parcursul celor 53 de ani de căsnicie

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

La expoziţia „Victimele uitate ale regimului nazist“