Un fruct auriu cu un trecut plin de culoare

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN FIJI

SUNTEM în anul 1789. Ambarcaţiunea fără punte continuă, lungă de 7 m şi încărcată cu oameni, pare doar un punct în imensitatea oceanului. Bărbaţii din această ambarcaţiune sunt slăbiţi de foame, istoviţi de munca depusă zile în şir ca să scoată cu ispolul apa din barcă şi extenuaţi de lupta cu valurile uriaşe şi cu vânturile năprasnice. În faţă le stau peste 5 000 km de ape necunoscute, ce ascund recife de corali ameninţătoare. Raţia e limitată, fiecare bărbat primind pe zi doar 30 g de pâine (pesmet marinăresc) şi un pic de apă. Şansele de supravieţuire par într-adevăr foarte mici.

În nici două săptămâni, ei au suferit de pe urma unei revolte pe vas, au fost urcaţi într-o barcă de salvare şi lăsaţi în voia valurilor, iar unul a fost ucis de indigeni. În plus, au trebuit  să se lupte cu furtuni violente şi au scăpat ca prin urechile acului de indigenii Insulelor Canibalilor — cum erau cunoscute pe atunci aceste insule — care îi urmăreau cu canoele.

Ce i-a atras pe aceşti oameni pe ţărmurile îndepărtate şi periculoase ale Pacificului de Sud, aşa de departe de casele lor din Anglia, o ţară cu livezi şi grădini atât de ordonat amenajate? Falnicul arbore de pâine. Permiteţi-ne să vă spunem în ce fel acest arbore deosebit şi fructul lui hrănitor au jucat un rol important în povestirea de faţă şi în expediţiile pline de curaj de odinioară.

Probabil că v-aţi dat seama cine sunt bărbaţii din barcă despre care se vorbeşte mai sus — ei sunt supravieţuitorii groaznicei revolte de pe Bounty. Nava britanică Bounty de 215 tone, condusă de căpitanul William Bligh, a ridicat ancora de pe ţărmurile britanice, pornind spre Tahiti. Ajuns la destinaţie, Bligh a urcat la bord un grup de „pasageri“ cu totul neobişnuiţi: circa 1 000 de puieţi de arbore de pâine. Aceste plante puse în ghivece promiteau că-şi vor plăti călătoria cu fructele aurii şi hrănitoare pe care aveau să le facă odată stabilite în noul lor cămin — coloniile britanice din Insulele Antile.

Proiectul a fost iniţiat la sfatul dat de Sir  Joseph Banks guvernului britanic, care, la vremea aceea avea urgentă nevoie de o nouă sursă de hrană pentru sclavii de pe plantaţiile de trestie-de-zahăr. Banks, pe-atunci consilier la Kew Botanical Gardens, care se află într-o suburbie a Londrei, fusese cu ceva timp înainte botanist pe vasul căpitanului James Cook, în expediţia acestuia în Pacific. * Şi el şi Cook au prevăzut un viitor promiţător arborelui de pâine.

Deşi nu l-a însoţit pe Bligh, Banks a luat măsuri pentru îngrijirea plantelor la bord în lunga lor călătorie pe mare, atenţionând îndeosebi asupra nevoii lor de apă proaspătă. Unii scriitori presupun că grija excesivă faţă de puieţi şi apa risipită pe ei — în detrimentul echipajului — au fost cauza izbucnirii revoltei în rândul marinarilor deja nemulţumiţi. În zorii zilei de 28 aprilie 1789, Bligh şi 18 oameni loiali lui, sub ameninţarea cu cuţitul, au fost lăsaţi în voia valurilor în apropierea coastei Tonga într-o barcă de salvare. Neobişnuiţii „pasageri“ au fost probabil aruncaţi peste bord şi lăsaţi de rebelii exaltaţi să fie înghiţiţi de valuri.

Însă Bligh nu era un om uşor de oprit. El a pornit cu „o ambarcaţiune fără punte continuă în cea mai faimoasă călătorie consemnată vreodată în «analele mării»“. Pe parcursul a şapte săptămâni de grele încercări, el a străbătut cu mica sa ambarcaţiune peste 5 800 km spre nord-vest, trecând printre insulele cunoscute astăzi sub numele de Fiji, în susul coastei de est a Noii Olande (Australia) şi ajungând la insula Timor, unde a putut să acosteze în siguranţă.

La întoarcerea în Anglia, lui Bligh i-a fost încredinţată comanda a încă două vase, cu care a navigat spre Tahiti ca să aducă arbori de pâine.  De data aceasta, în 1792, a transportat cu succes circa 700 de „pasageri“ în ghivece până pe insulele St. Vincent şi Jamaica, în Indiile de Vest. Şi astăzi arborii de pâine cresc din abundenţă în acele ţinuturi — dând, figurativ vorbind, roade de „aur“ sub coroanele de culoarea smaraldului.

Deşi călătoria lui Bligh este, fără îndoială, o poveste despre supravieţuire şi expediţii, ea nu reprezintă decât un capitol recent din istoria arborelui de pâine. Dacă arborele de pâine ar putea vorbi, câte nu ne-ar spune el despre îndepărtatele timpuri când îi însoţea pe navigatori în lungile lor expediţii!

Primele călătorii ale arborelui de pâine

Arheologii emit ipoteza că în Pacificul de Vest s-au înregistrat mai multe valuri de migraţie, cel mai recent începând în anul 1500 î.e.n. * Populaţia Lapita a folosit canoe mari cu corp dublu ca să o pornească din sud-estul Asiei spre ţări cunoscute astăzi ca Indonezia, Noua-Guinee, Noua-Caledonie, Vanuatu şi Fiji, şi chiar mai departe, spre centrul Pacificului. Aceste călătorii au contribuit la progresul navigaţiei, având în vedere că pentru a ajunge de la o insulă la alta trebuiau parcurse sute de kilometri pe apele oceanului.

Canoele cu corp dublu ale populaţiei Lapita puteau transporta un mare număr de oameni, precum şi animale domestice, provizii de alimente şi o varietate de seminţe, de butaşi şi de plante în ghivece. Pe măsură ce aceşti oameni s-au răspândit în Pacific, ei au descoperit şi populat insulele Melanezia, Polinezia şi Micronezia, spre nord, şi Noua Zeelandă, spre sud. Ei s-au revărsat ca valurile mareei, ajungând în cele din urmă pe ţărmuri depărtate de casa lor, în Insula Paştelui şi în Hawaii. * Oriîncotro ar fi călătorit, vajnicul arbore de pâine era unul dintre cei mai distinşi „pasageri“ ai lor.

Un produs nutritiv cu multiple întrebuinţări

Astăzi, în Fiji, ca în multe alte colţuri ale lumii, arborele de pâine e foarte apreciat, fiind un produs nutritiv şi ieftin. Unele varietăţi sunt rezistente şi productive, dând rod de trei ori pe an, timp de aproape 50 de ani chiar şi atunci când condiţiile climaterice nu sunt tocmai ideale. Fructul are o consistenţă asemenea pâinii, iar multele lui varietăţi au arome diferite. S-a spus că gustul lui ar fi undeva între pâine şi cartof. Fructul poate fi fiert, gătit la aburi, copt sau prăjit, iar adesea este consumat ca desert. Poate fi uscat şi măcinat, obţinându-se făină pentru gătit; când este curăţat de pulpă şi pus la fermentat, fructul poate fi folosit ani de zile.

În frunzele arborelui se pot înfăşura diverse produse alimentare, precum peştele sau puiul, pentru a se menţine umiditatea şi aroma în timpul gătitului. Sămânţa fără coajă, şi ea comestibilă, are gust de nucă. Şi sucul este uneori colectat, iar copiii îl consumă cu plăcere ca gumă de mestecat. Ce de întrebuinţări! Nu este greu de înţeles de ce unii locuitori ai insulelor din Pacific îndrăgesc atât de mult arborele de pâine!

Ledua, din Fiji, ne spune că atunci când se vorbeşte despre arborele de pâine îi vin în minte amintiri din copilărie atât plăcute, cât şi neplăcute. Familia sa avea cinci arbori de pâine mari. Ledua trebuia să strângă din curte frunzele şi nu-i plăcea deloc treaba asta. În plus, de multe ori, după orele de şcoală, ea culegea împreună cu fraţii ei fructele şi mergeau la uşile oamenilor, încercând să vândă cât mai multe. Părinţii foloseau banii obţinuţi ca să le cumpere lucrurile de care aveau nevoie pentru a participa la congresele creştine: alimente, bilete de autobuz sau încălţăminte.

Poate că locuiţi în una dintre multele ţări care-i găzduiesc acum pe aceşti „pasageri“ mult umblaţi prin lume, ce poartă numele sonor de Artocarpus altilis. Probabil că înainte nu v-aţi gândit la această creaţie minunată ca la o comoară şi nici măcar ca la un obiect preţios ori ca la o frumuseţe. Mulţi locuitori ai Pacificului însă sunt de părere că numele arborelui de pâine evocă imagini ale marilor realizări din navigaţie, ale călătoriilor populaţiei Lapita şi ale expediţiilor căpitanului Bligh.

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 25]

Un arbore încărcat cu multe daruri

La maturitate, arborele de pâine este un arbore cu frunze persistente falnic. Originar din pădurile Malaysiei, el aparţine familiei Moraceae şi e înrudit cu smochinul, dudul şi cu Artocarpus heterophyllus. La maturitate poate atinge o înălţime de circa 12 m şi dă mlădiţe ce pot fi tăiate şi plantate. Arborele de pâine produce flori femele şi mascule în inflorescenţe diferite. Florile, care în habitatul lor natural depind în privinţa polenizării şi a diseminării seminţelor de micuţii lilieci care se hrănesc cu fructele lor, dau fructe mari, rotunde sau ovale, de mărimea unui pepene mic, pe dinafară verde, iar în interior de un crem spre galben-auriu.

Arborele de pâine are frunze foarte mari, lucioase, de un verde-închis, care dau umbra atât de dorită sub soarele dogoritor de la tropice. Lemnul lui uşor şi moale e utilizat la confecţionarea mobilei şi a canoelor, iar partea interioară a cojii este folosită uneori la realizarea unei pânze cunoscute peste tot în Pacific sub numele de tapa. Sucul lăptos este întrebuinţat ca substanţă cu proprietăţi impermeabile. În unele locuri, latexul a fost folosit ca ghips în cazul fracturilor şi de multe ori drept clei pentru prinderea păsărilor.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Pictură de Robert Dodd înfăţişând revolta de pe „Bounty“

[Provenienţa fotografiei]

National Library of Australia, Canberra, Australia/Bridgeman Art Library

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Fructul arborelui de pâine poate fi preparat în multe feluri