Copilării pierdute

„Copilăria este unul dintre cele mai importante drepturi ale copilului.“ — „The Hurried Child“.

PROBABIL sunteţi de acord că toţi copiii ar trebui să se bucure cât de cât de o copilărie lipsită de griji şi să guste inocenţa acestei perioade a vieţii. Din nefericire însă, pentru mulţi băieţi şi fetiţe o astfel de copilărie e doar un vis. Gândiţi-vă o clipă la miile, poate chiar milioanele, de vise ale copilăriei spulberate când copiii ajung victime ale războiului. Opriţi-vă puţin şi asupra tuturor acelor copii a căror viaţă este încătuşată în lanţurile sclaviei şi ale abuzurilor.

Celor mai mulţi dintre noi le este greu să-şi imagineze ce e în inima unui copil când se vede constrâns să trăiască pe străzi, deoarece se simte mai în siguranţă pe stradă decât acasă. La vârsta la care au cea mai mare nevoie de iubire şi de ocrotire, aceşti copii trebuie să înveţe legile străzii suficient de bine ca să se poată păzi de oameni animalici, gata să-i exploateze. Adesea, copilăria este victima inocentă a vremurilor tulburi în care trăim.

„Aş vrea să fiu din nou copil“

În copilărie, Carmen *, o tânără de 22 de ani, a avut de dus o luptă crâncenă. Ea şi sora ei s-au văzut silite să trăiască pe străzi din cauza abuzurilor tatălui şi a neglijenţei mamei. În pofida pericolelor de la fiecare pas, fetele au reuşit să evite capcanele în care cad numeroşi tineri ce fug de acasă.

Cu toate acestea, Carmen încă tânjeşte după copilăria de care nu s-a bucurat niciodată. Ea ne mărturiseşte: „Am trecut prin copilărie şi iată-mă la 22 de ani, fără să simt că m-am bucurat de ea. Acum sunt căsătorită şi am un copil, dar tânjesc după lucrurile pe care le fac fetiţele: simt nevoia să mă joc cu păpuşi, să fiu iubită şi îmbrăţişată de părinţi. Aş vrea să fiu din nou copil“.

Foarte mulţi copii suferă asemenea lui Carmen şi surorii ei, trăind pe străzi. Lor pur şi simplu le este răpită copilăria. Ca să poată trăi de pe o zi pe alta, mulţi dintre ei ajung să comită delicte. Ştirile şi statisticile arată că unii intră în acest cerc vicios la vârste foarte fragede. Ceea ce agravează şi mai mult problema este că numeroase fete devin mame în anii adolescenţei, când ele însele sunt încă nişte copii.

O criză socială ascunsă

Nu este de mirare că tot mai mulţi copii ajung să fie daţi în plasament familial. Iată ce se spunea într-un editorial publicat în ziarul Weekend Australian: „În domeniul plasamentului familial s-a instalat pe nesimţite o stare de criză. Şi tot mai mulţi copii din familii destrămate sunt lăsaţi de izbelişte“. Ziarul mai consemna: „Unii copii daţi în plasament familial nu sunt vizitaţi luni sau chiar ani la rând de asistentul social desemnat să se ocupe de ei, în timp ce alţii sunt mutaţi de la un  îngrijitor la altul, fără a găsi vreodată un cămin permanent“.

Într-un caz mediatizat era implicată o fetiţă de 13 ani care fusese plasată în 97 de familii într-o perioadă de trei ani, uneori petrecând într-un loc doar o singură noapte. Ea îşi aminteşte puternicele sentimente de respingere şi de nesiguranţă care o cuprinseseră. Copilăria unor copii asemenea ei, daţi în plasament familial, e realmente pierdută.

Nu este de mirare, aşadar, că în prezent specialiştii vorbesc despre tragedia tot mai multor copii, a căror copilărie e pierdută. Dacă eşti părinte, probabil că, văzând această realitate crudă, te consideri fericit că-i poţi asigura copilului tău un cămin şi că-i poţi satisface necesităţile. Dar mai există un pericol. În lumea de azi, copilăria unora nu este pierdută cu desăvârşire. Uneori e pur şi simplu grăbită. În ce sens şi cu ce consecinţe?

[Notă de subsol]