Fascinanta lume a  râmelor

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

REGINA CLEOPATRA le-a declarat sacre. Aristotel le-a numit intestinele pământului. Charles Darwin a fost de părere că au un rol important în istoria lumii. Ce vieţuitoare şi-a atras admiraţia unor oameni atât de celebri? Neînsemnata râmă.

După cum vom vedea, râmele merită să fie mai mult apreciate. E adevărat, sunt lipicioase şi înaintează unduindu-se. Dar chiar şi aceste caracteristici, pe care le-am putea considera respingătoare, ne pot insufla un sentiment de admiraţie odată ce ajungem să cunoaştem mai bine râmele. Tot ce trebuie să facem este să ne aplecăm şi să ridicăm o mână de pământ sau să răvăşim frunzele descompuse, şi iată-ne intraţi în fascinanta lume a râmelor.

Creier simplu, aptitudini extraordinare

Dacă veţi privi cu atenţie o râmă, veţi observa că are corpul alcătuit din segmente inelare care aduc cu un şir de gogoşi în miniatură, lipite una de alta. Fiecare segment are câte două grupe de muşchi. Primul, chiar sub piele, formează un inel în jurul râmei. Sub acest strat se află cel de-al doilea grup de muşchi care se întinde de-a lungul corpului animalului. Ca să se deplaseze, râma relaxează şi contractă aceste două grupe de muşchi, strângând şi destinzând straturile de inele rând pe rând, realizând astfel o mişcare ondulatorie a corpului.

Dacă veţi lua o râmă în mână, fiţi siguri că se va răsuci şi încolăci în palma voastră. Râma va reacţiona în felul acesta deoarece corpul său este dotat cu o mulţime de receptori — în jur de 1 900 doar într-un segment al corpului. Aceşti receptori îi asigură râmei simţul tactil, al gustului, precum şi capacitatea de a percepe lumina.

Râma se prinde de sol cu ajutorul unor mici protuberanţe asemănătoare firelor de păr, numite cheţi. Fiecare segment al corpului râmei are fascicule de cheţi care se mişcă precum vâslele unei bărci. Râma îşi înfige cheţii în sol, îşi trage corpul după ea şi apoi îşi retrage cheţii. Râma poate să „vâslească“ în orice direcţie folosindu-se de un fascicul de cheţi odată, iar, când se simte în primejdie, ea îşi poate prinde bine de pământ un capăt al corpului în timp ce pe celălalt şi-l retrage rapid. Asemenea unui sportiv, ea are abilitatea de a-şi sincroniza mişcările „vâslelor“, care ar putea face invidioasă şi o echipă olimpică de canotaj.

Dacă unele segmente din coadă le sunt ciugulite de o pasăre, anumite specii de râmă pur şi simplu se regenerează — dar niciodată nu le vor creşte mai multe segmente decât au pierdut. Se pare că fiecare segment generează o cantitate mică de electricitate şi că râmele au capacitatea de a regenera segmentele pierdute până când redobândesc cantitatea maximă prestabilită de energie electrică.

Miile de receptori, precum şi sistemul muscular complex sunt conectate la sistemul nervos, localizat la capătul unde se află gura. Experimentele au arătat că, pe lângă aptitudinile lor fizice, râmele au capacitatea, ce-i drept limitată, de a memora; ele pot chiar învăţa să evite pericolele.

De ce sunt atât de lipicioase?

Suprafaţa lipicioasă a corpului, pe care mulţi o găsesc foarte dezgustătoare, îi permite, de fapt, micuţei creaturi să respire. Pielea râmei este poroasă, iar vasele de sânge care se află imediat sub piele absorb oxigenul din aer sau din apă şi elimină dioxid de carbon. Acest schimb de gaze se realizează doar dacă pielea este umedă. Dacă aceasta începe să se usuce, râma se sufocă şi moare.

Însă, dacă o râmă este prinsă în ascunzişul său de o ploaie torenţială, cantitatea de oxigen din apă se va epuiza rapid. Acesta este unul dintre motivele pentru care după ploaie râmele ies la suprafaţă. Dacă n-ar ieşi din adăpostul lor, s-ar sufoca.

O planetă ce mişună de plugari harnici

Pe planeta noastră mişună peste 1 800 de specii de râme. Ele se întâlnesc pretutindeni, excepţie făcând regiunile cele mai secetoase şi mai reci de pe pământ. În savanele din Africa de Sud există circa 70 de râme pe fiecare metru pătrat de pământ, iar în pădurile din Canada, peste 700 de râme pe metru pătrat de pământ.

În Noua Zeelandă, râmele sunt clasificate în trei tipuri de bază. Primul tip este alcătuit din râmele care se înmulţesc cel mai rapid şi care se deplasează cel mai iute; ele trăiesc în materia organică descompusă aflată la suprafaţa pământului. Al doilea tip, şi cel mai răspândit, este alcătuit din râmele care-şi sapă „tunele“ pe orizontală, prin cele mai de sus straturi ale solului. Râmele din cel de-al treilea tip pătrund vertical în pământ şi pot petrece câţiva ani — o viaţă — în „tunelul“ făcut de ele. Acest tip reprezintă „musculoşii“ din lumea râmelor. Aceste râme au în jurul capului inele musculoase puternice care le permit să-şi facă drum prin pământ şi să-l ingereze. Una dintre cele mai mari râme de pe pământ se găseşte în sudul Australiei. Acest „gigant“ poate atinge peste 1 m lungime şi poate cântări 500 g.

 Când se târăsc la suprafaţa solului, râmele acţionează ca nişte plugari în miniatură. Ingerând bălegarul, solul şi plantele descompuse care le stau în cale, râmele elimină în cantităţi colosale materii fecale, sau dejecţii. S-a estimat că masa dejecţiilor produse anual de râmele care „lucrează“ pe câmpiile verzi ale Angliei este de 20 t pe hectar. Mai surprinzătoare sunt râmele care trăiesc în Valea Nilului. Aceste vieţuitoare pot produce până la 2 500 t de dejecţii pe hectar. Când râmele „ară“ pământul, el devine mai afânat, absoarbe mai bine apa şi este mai fertil.

Oamenii de ştiinţă au descoperit că sistemul digestiv al râmei „prelucrează“ substanţele nutritive, astfel încât acestea să poată fi absorbite de plante; aşadar, dejecţiile râmelor sunt pline de substanţe nutritive pentru plante. În plus, multe microorganisme dăunătoare care se găsesc în îngrăşământ şi în plantele aflate în descompunere sunt distruse când trec prin intestinul râmelor. Astfel, în timp ce mănâncă, ele şi curăţă solul. Această ideală „maşină de reciclat“ o duce bine în gunoi, producând în schimb hrană nutritivă!

Utilizând energia râmelor

Capacitatea extraordinară de reciclare este valorificată de industria de reciclare a deşeurilor. O companie din Australia foloseşte 500 de milioane de râme în câteva instalaţii de epurare a apelor reziduale. Râmele sunt puse în spaţii special amenajate şi li se servesc fie materii fecale de porc, fie excremente umane amestecate cu maculatură mărunţită şi cu alte substanţe organice. Aceste râme consumă în fiecare zi o cantitate de „hrană“ egală cu 50–100% din greutatea corpului lor şi produc hrană pentru plante, bogată în substanţe nutritive, care este foarte apreciată pe piaţă.

Studiile mai arată o posibilă utilizare a râmei — ca aliment. Râmele conţin aceiaşi aminoacizi utili care se găsesc şi în carnea de vită. Când sunt uscate, ele conţin 60% proteine şi 10% grăsimi, dar şi calciu şi fosfor. În unele ţări, oamenii mănâncă plăcinte cu râme. În alte părţi ale lumii, prăjesc râmele sau le consumă crude.

Deşi râmele nu vor ajunge poate niciodată cele mai îndrăgite vieţuitoare de pe pământ, lumea ar fi cu totul alta dacă ele nu ar exista. Aşadar, data viitoare când veţi merge la ţară şi veţi contempla în linişte peisajul, gândiţi-vă puţin şi la armata de râme de sub picioarele voastre, care e ocupată cu aratul, fertilizatul şi menţinerea minunatei privelişti.

[Diagrama/Ilustraţia de la pagina 22]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Anatomia unei râme

Epidermă

Muşchi longitudinal

Muşchiul cheţilor

Cheţi

Muşchi circular

Vezică

Intestin

Sistem nervos

[Provenienţa fotografiilor]

Lydekker

J. Soucie © BIODIDAC

[Legenda ilustraţiei de la pagina 20]

Râmele „vâslesc“ prin sol cu ajutorul cheţilor

[Legenda ilustraţiei de la pagina 21]

Râmele ară pământul, făcându-l mai fertil

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Râma gigantică Megascolides australis, o specie australiană pe cale de dispariţie, poate atinge 1,5 m lungime

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea Dr. A. L. Yen

[Legenda ilustraţiei de la pagina 22]

Râmele transformă materiile fecale în hrană pentru plante, bogată în substanţe nutritive