Setea spirituală mi-a fost potolită

RELATARE DE LUCIA MOUSSANETT

ADĂPOSTITĂ în munţi, în colţişorul nord-vestic al Italiei, aproape de Alpii Elveţieni şi în vecinătatea faimosului vârf Mont Blanc din Franţa, se află regiunea Valle D’Aosta. Aici m-am născut eu în anul 1941, în sătucul Challant St. Anselme.

Eram cinci copii la părinţi: patru băieţi şi o fată, eu fiind cea mai mare. Mama era o femeie harnică, dar şi o catolică devotată. Şi tata provenea dintr-o familie religioasă. Două dintre surorile lui erau călugăriţe. Părinţii mei au făcut multe sacrificii pe plan material pentru mine, ajutându-mă să beneficiez de instruire. Întrucât în sătucul nostru nu exista nici o şcoală, când am împlinit 11 ani, părinţii m-au trimis la o şcoală cu internat aflată sub tutela călugăriţelor.

Aici am studiat latina şi franceza, precum şi alte materii. Apoi, când am împlinit 15 ani, am început să mă gândesc serios cum aş putea să-i slujesc lui Dumnezeu. Am ajuns la concluzia că cel mai bun mod de a face acest lucru era să mă călugăresc. Însă părinţii mei n-au fost deloc încântaţi de această idee pentru că ar fi însemnat ca mama să se îngrijească singură de fraţii mei mai mici. Părinţii speraseră că în urma instruirii primite îmi voi putea găsi o slujbă bună şi astfel îmi voi putea sprijini financiar familia.

Deşi reacţia părinţilor m-a întristat, mi-am dorit să am un scop real în viaţă şi am considerat că  Dumnezeu trebuie să fie pus pe primul plan. Prin urmare, în 1961 am intrat într-o mănăstire romano-catolică.

Viaţa de călugăriţă

În primele luni am studiat preceptele şi regulile Bisericii şi m-am ocupat cu unele treburi gospodăreşti prin mănăstire. În august 1961 am început noviciatul şi am îmbrăcat hainele călugăreşti. În plus, am cerut să-mi schimb numele în Ines, cum se numea mama mea. Când cererea mi-a fost acceptată, am devenit sora Ines.

Majoritatea novicelor îndeplineau diverse treburi în mănăstire, însă eu am lucrat ca învăţătoare la o şcoală elementară, deoarece aveam instruirea necesară pentru acest post. După doi ani, în august 1963, mi-am luat angajamentul de a respecta legămintele şi am devenit o călugăriţă a ordinului Surorilor San Giuseppe din Aosta (Italia). Mai târziu, mănăstirea m-a trimis să studiez la Universitatea Maria Santissima Assunta din Roma, suportând toate cheltuielile.

În 1967, după ce mi-am terminat studiile la Roma, m-am întors la Aosta şi am început să predau la un liceu. În 1976 mi s-a oferit postul de directoare a liceului. Deşi predam încă la unele clase, am fost numită directoare a liceului şi am devenit membră a consiliului de învăţământ pentru regiunea Valle D’Aosta.

Dorinţa mea sinceră era să-i ajut pe cei săraci. Sufleteşte eram alături de ei. Prin urmare, am organizat diverse programe sociale, inclusiv unul pentru ajutorarea bolnavilor fără familie aflaţi în faza terminală a bolii. În plus, am organizat un program pentru tutela copiilor imigranţilor. Mai mult, le-am găsit de lucru şi o locuinţă celor săraci şi am participat la acţiunile de acordare a asistenţei medicale celor nevoiaşi. Am încercat să trăiesc în armonie cu principiile religioase ale Bisericii.

Pe atunci acceptam teologia catolică, inclusiv acele învăţături ale Bisericii precum Trinitatea, nemurirea sufletului şi concepţiile catolice referitoare la viitorul etern al omului. În acea vreme, teologia catolică era de acord chiar şi cu concepţii de genul pluralismului credinţei, ceea ce însemna recunoaşterea celorlalte religii şi coexistenţa alături de ele.

Unele lucruri încep să mă deranjeze

Totuşi, unele practici din cadrul Bisericii Catolice mă deranjau. De exemplu, înainte de botez şi de confirmaţie, părinţii şi copiii trebuiau să studieze ce înseamnă aceşti paşi. Dar majoritatea lor nu veneau la cursuri, iar cei care veneau nu-şi dădeau deloc silinţa să înveţe ceva. Mai mult, dacă o persoană nu era acceptată pentru botez şi confirmaţie într-o parohie, ea putea merge într-o altă parohie unde era botezată sau primea confirmaţia. Pentru mine, totul era ipocrizie şi superficialitate.

Uneori mă gândeam în sinea mea, şi chiar le întrebam pe celelalte călugăriţe, dacă n-ar trebui să predicăm evanghelia în loc să ne dedicăm altor activităţi. „Predicăm prin faptele noastre bune“, era răspunsul pe care îl primeam.

În plus, mi-era foarte greu să cred că trebuia să merg la un preot ca să-mi mărturisesc păcatele. Consideram că-i pot vorbi direct lui Dumnezeu despre aceste probleme personale. Mai mult, nu reuşeam să accept ideea de a învăţa pe de rost rugăciuni pe care apoi să le tot repet. Nu puteam crede nici că papa era infailibil. Cu timpul, am considerat că aş putea avea propria mea părere cu privire la aceste chestiuni şi în acelaşi timp să-mi continui viaţa religioasă.

Dorinţa de a cunoaşte Biblia

Întotdeauna am avut un respect profund pentru Biblie şi mi-am dorit să cunosc ce spune această carte. Ori de câte ori trebuia să iau o decizie sau aveam nevoie de sprijinul lui Dumnezeu, citeam din Biblie. Deşi la mănăstire n-am studiat niciodată Biblia, eu am citit-o în particular. Mereu m-a impresionat textul din Isaia 43:10–12, unde Iehova Dumnezeu spune: „Voi sunteţi martorii Mei“. Dar pe vremea aceea nu înţelegeam pe deplin sensul acestor cuvinte.

Pe la mijlocul anilor ’60, în timp ce urmam cursurile universităţii din Roma am făcut un curs de teologie de patru ani, organizat şi finanţat de Vatican. Dar Biblia nu fusese folosită ca manual de studiu la acest curs. După ce m-am întors în Aosta, am participat la multe conferinţe ecumenice, chiar şi la unele organizate de grupări interconfesionale şi de grupări necatolice. Acest lucru m-a făcut să-mi doresc şi mai mult  să cunosc învăţăturile Bibliei. Deşi susţineau că predau Biblia, în mijlocul acelor grupări domnea confuzia!

Învăţ mai multe din Biblie

În 1982, o Martoră a lui Iehova a venit la centrul unde mă ocupam cu programele sociale şi a încercat să mă atragă într-o discuţie despre Biblie. Deşi eram foarte ocupată, îmi doream să aflu mai multe lucruri din Biblie. Aşa că i-am spus: „Te rog să treci pe la mine, la şcoală, şi când o să am o oră liberă putem sta de vorbă“.

Martora a venit la şcoală, dar n-a existat niciodată o „oră liberă“ în programul meu. Apoi mamei mele i s-a spus că are cancer, iar eu m-am învoit şi m-am dus s-o ajut. După moartea ei, survenită în aprilie 1983, m-am întors la şcoală, însă Martora pierduse legătura cu mine. Totuşi, la scurt timp după aceea, o altă Martoră, care avea în jur de 25 de ani, a trecut pe la mine ca să vorbim despre Biblie. În acea perioadă, tocmai citeam cartea biblică Revelaţia, aşa că am întrebat-o: „Cine sunt cei 144 000 despre care se vorbeşte în Revelaţia capitolul 14?“

Fusesem învăţată că toţi oamenii buni merg la cer şi, prin urmare, nu reuşeam să înţeleg logica existenţei în cer a acestui grup de 144 000 care era, după cât se pare, separat de restul oamenilor din cer. Mă întrebam: „Cine sunt aceşti 144 000? Ce fac ei?“ Aceste întrebări nu-mi dădeau deloc pace. Martora a încercat de repetate ori să mă găsească acasă, dar eu eram mereu plecată şi, prin urmare, n-am reuşit să ne vedem.

În cele din urmă, Martora i-a lăsat adresa mea lui Marco, un bătrân din congregaţia ei. În sfârşit, în februarie 1985, acesta m-a găsit! Am vorbit doar câteva minute deoarece eram ocupată, dar am stabilit să ne vedem cu o altă ocazie. După aceea, el şi soţia sa, Lina, m-au vizitat cu regularitate, ajutându-mă să înţeleg Biblia. În scurt timp am putut să-mi dau seama că învăţăturile catolice fundamentale, precum Trinitatea, nemurirea sufletului şi focul iadului, pur şi simplu nu se bazau pe Biblie.

Asocierea cu Martorii

Când am mers la o întrunire a Martorilor lui Iehova ţinută la Sala Regatului, am văzut foarte clar că aici totul era complet diferit de ceea ce văzusem în Biserica Catolică. Cântările nu erau intonate doar de un cor, ci de toţi cei prezenţi. În plus, Martorii participau la programul întrunirii. De asemenea, am început să văd că întreaga organizaţie era formată din „fraţi“ şi „surori“. Cu toţii se interesau în mod sincer unii de alţii. Aceste lucruri m-au impresionat mult.

În acea vreme mergeam la întruniri îmbrăcată cu hainele mele de călugăriţă. Unii erau evident impresionaţi să vadă o călugăriţă la Sala Regatului. Am simţit bucuria şi satisfacţia ce provin din faptul de a fi înconjurată cu iubire de o mare familie. Dar, pe măsură ce studiam, îmi dădeam seama că multe dintre principiile pe care mi-am bazat viaţa nu erau în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu, Biblia nu vorbeşte despre vreo îmbrăcăminte specială pe care slujitorii lui Dumnezeu trebuie să o poarte. Ierarhia şi fastul bisericesc erau complet diferite de ceea ce predă Biblia despre umilii bătrâni din fruntea congregaţiei.

Parcă păşeam pe nisipuri mişcătoare, neavând nimic solid sub picioare. Mi se părea imposibil să fi trăit 24 de ani în eroare. Însă mi-am dat seama că acesta era glasul adevărului din Biblie. Mă speria totuşi gândul că acum, la 44 de ani, trebuia să iau totul de la capăt. Dar oare cum puteam să merg mai departe cu ochii închişi o dată ce am înţeles ce preda, de fapt, Biblia?

O decizie hotărâtoare

Ştiam că plecând de la mănăstire rămâneam fără nimic pe plan material. Totuşi mi-am adus aminte de cuvintele lui David, care a spus despre cel drept ‘că n-a fost niciodată părăsit şi nici urmaşii lui nu au cerşit pentru pâine’ (Psalmul 37:25). Ştiam că aveam să-mi pierd într-o oarecare măsură siguranţa materială, dar mi-am pus încrederea în Dumnezeu şi mi-am zis: „De ce să-mi fie teamă?“

Familia mea a crezut că o luasem razna. Deşi acest lucru m-a deranjat, mi-am amintit cuvintele lui Isus: ‘Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe mine nu este demn de mine’ (Matei 10:37). În această perioadă, micile gesturi făcute de Martori au fost o încurajare pentru mine şi mi-au dat forţă. Când mergeam pe stradă îmbrăcată în hainele mele de călugăriţă, ei veneau  să mă salute. Acest gest mă făcea să mă simt mai aproape de ei şi chiar simţeam că fac parte din familia lor.

În cele din urmă, m-am dus la Maica Stareţă şi i-am explicat motivul pentru care m-am hotărât să plec de la mănăstire. Deşi am vrut să-i arăt în Biblie de ce luasem această decizie, ea a refuzat să asculte, spunându-mi: „Dacă vreau să înţeleg ceva din Biblie, pot să apelez la un biblist!“

Biserica Catolică a fost şocată de decizia mea. Am fost acuzată că sunt imorală şi că mi-am pierdut minţile. Însă cei ce mă cunoşteau ştiau că aceste acuzaţii erau false. Oamenii cu care am lucrat au reacţionat în diverse moduri. Unii au văzut în decizia mea un act de curaj. Alţii erau îndureraţi, considerând că am apucat-o pe o cale greşită. Altora le-a fost chiar milă de mine.

La 4 iulie 1985 am părăsit Biserica Catolică. Ştiind cum fuseseră trataţi alţii care făcuseră acest pas înaintea mea, Martorii s-au temut pentru siguranţa mea personală şi m-au ţinut ascunsă aproape o lună. Mă luau cu maşina şi mă duceau la întruniri, după care mă aduceau înapoi unde locuiam. Am rămas în umbră până când s-au calmat spiritele. Apoi, la 1 august 1985 am început să particip la minister împreună cu Martorii lui Iehova.

Mai târziu, pe parcursul lunii august, când am asistat la congresul de district al Martorilor lui Iehova, mass-media a aflat că părăsisem Biserica şi au făcut public acest lucru. Când, în cele din urmă, m-am botezat în data de 14 decembrie 1985, postul local de televiziune şi ziarul local au considerat că fapta mea era atât de scandaloasă, încât au dat publicităţii încă o dată toată povestea mea, pentru ca toţi oamenii să afle ce făcusem.

Când am părăsit mănăstirea, n-aveam absolut nimic din punct de vedere material. N-aveam loc de muncă, n-aveam locuinţă şi nici pensie. Astfel, aproape un an am îngrijit o doamnă paralizată. În iulie 1986 am devenit pionieră, cum li se spune miniştrilor cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. M-am mutat într-o regiune unde era o congregaţie mică, nou-formată. Am profitat de instruirea pe care o aveam şi am dat lecţii în  particular de italiană, precum şi la alte materii. Această muncă m-a ajutat să am un program flexibil.

Slujesc în altă ţară

După ce am învăţat adevărul biblic mi-am dorit să vorbesc despre el la cât mai mulţi oameni posibil. Deoarece ştiam franceza, m-am gândit să slujesc într-o ţară africană unde se vorbeşte această limbă. Însă în 1992, Martorii lui Iehova au fost recunoscuţi oficial într-o ţară vecină, în Albania. La sfârşitul acelui an, câţiva pionieri din Italia au fost repartizaţi să slujească în această ţară. Printre ei se afla şi un cuplu din congregaţia mea: Mario şi Cristina Fazio. Ei m-au invitat să-i vizitez şi m-au îndemnat să mă gândesc la posibilitatea de a sluji în Albania. Aşadar, după ce m-am gândit bine şi m-am rugat, la vârsta de 52 de ani, când mă bucuram de o oarecare siguranţă pe plan material, am renunţat din nou la tot şi m-am avântat spre o lume complet diferită.

Aceasta s-a întâmplat în martie 1993. Imediat după ce am sosit în Albania mi-am dat seama că, deşi geografic nu eram departe de ţara mea natală, mă aflam într-o cu totul altă lume. Oamenii obişnuiau să meargă pe jos; se vorbea albaneza, o limbă pe care n-o înţelegeam deloc. Ţara se afla într-o perioadă de schimbări uriaşe, trecând de la un regim politic la altul. Cu toate acestea, oamenii erau însetaţi după adevărul biblic şi le plăcea să citească şi să studieze. Cei ce studiau Biblia făceau progrese rapide pe plan spiritual, ceea ce îmi procura multă bucurie şi mă ajuta să mă acomodez cu noua cultură.

În 1993, când am sosit la Tirana, capitala ţării, în Albania nu exista decât o singură congregaţie şi erau cu puţin peste o sută de Martori răspândiţi în toată ţara. În acea lună, la primul congres special ţinut în Tirana au fost prezente 585 de persoane, dintre care 42 s-au botezat. Chiar dacă n-am înţeles nimic din program, m-a impresionat modul în care au cântat Martorii şi atenţia pe care au arătat-o. În aprilie s-a ţinut Comemorarea morţii lui Isus Cristos, fiind prezente 1 318 persoane. Activitatea creştină din Albania a înregistrat de atunci un frumos progres.

Obişnuiam să privesc oraşul Tirana de la balconul apartamentului meu aflat la etajul trei şi să mă întreb: „Oare când vom putea ajunge la toţi aceşti oameni?“ Iehova Dumnezeu s-a îngrijit de acest lucru. În prezent, în Tirana există 23 de congregaţii ale Martorilor lui Iehova. În întreaga ţară sunt 68 de congregaţii şi 22 de grupe izolate, cu un total de 2 846 de Martori. O creştere atât de mare în doar câţiva ani! Iar la Comemorarea din 2002 au fost prezente 12 795 de persoane!

În cei zece ani petrecuţi în Albania am avut marele privilegiu de a ajuta cel puţin 40 de persoane să ajungă la pasul botezului. Câteva dintre acestea sunt şi ele pioniere sau slujesc în alte domenii ale serviciului cu timp integral. În toţi aceşti ani, şase grupuri de pionieri italieni au fost repartizaţi să dea o mână de ajutor la progresul lucrării din Albania. Pentru fiecare grup s-a organizat un curs de trei luni pentru învăţarea limbii albaneze, iar eu am fost invitată să predau la ultimele patru clase.

Când au aflat că mă hotărâsem să părăsesc Biserica, prietenii au reacţionat cu vehemenţă. Însă, cu trecerea anilor, atitudinea lor s-a schimbat văzând că sunt liniştită şi paşnică. Din fericire, familia, inclusiv o mătuşă în vârstă de 93 de ani care este încă o călugăriţă, mă susţine mult mai mult ca înainte.

De când am ajuns să-l cunosc, Iehova s-a îngrijit de mine în foarte multe situaţii. El m-a îndrumat spre organizaţia lui. Privind în urmă, îmi amintesc cât de dornică eram să-i ajut pe săraci şi pe cei nevoiaşi şi cât de mult îmi doream să fiu complet dedicată serviciului adus lui Dumnezeu. De aceea, îi mulţumesc lui Iehova pentru că mi-a văzut setea spirituală şi mi-a potolit-o.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

O familie albaneză cu care am studiat Biblia. Unsprezece membri ai familiei s-au botezat

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Majoritatea acestor femei cu care am studiat Biblia în Albania slujesc acum cu timp integral