Am încercat să slujesc la doi stăpâni

RELATARE DE KEN PAYNE

M-am născut în 1938 şi am crescut la ferma bunicului meu din New Mexico (SUA). Pe cei 9 700 de hectare de pământ erau multe pâraie şi preerii, iar în fundal se vedeau munţii. Şi acum parcă văd oile, vitele şi caii păscând şi aud zornăitul pintenilor cowboy-lor. Uneori îmi plăcea să stau întins în iarbă, să ascult vântul şi ţipetele puternice, ascuţite ale prundaşilor ce se strângeau în jurul adăpătoarelor.

INFLUENŢELE timpurii din viaţa unui om pot lăsa o amprentă de neşters asupra lui. Am petrecut multe ore cu bunicul meu căruia îi plăcea să depene multe poveşti din Vestul sălbatic; el chiar cunoştea persoane care-l însoţiseră pe Billy the Kid, un tânăr proscris devenit vestit pentru omorurile săvârşite, care au luat sfârşit odată cu moartea lui în 1881, la vârsta de 21 de ani.

Părinţii mei erau Martori ai lui Iehova şi mă luau cu ei în ministerul creştin la fermele izolate şi la casele simple, din chirpici de pe valea Hondo. Ei foloseau adesea un fonograf punând înregistrări biblice cu vocea lui J. F. Rutherford *, care mi s-au imprimat bine în minte. Puneam aceste cuvântări la tot felul de oameni: mari fermieri, fermieri mexicani, precum şi amerindieni, între care apaşi şi indieni pueblo. Îmi plăcea mărturia stradală cu reviste — foarte puţini oameni refuzau un băieţel, chiar şi în anii răscoliţi de război.

Da, am avut un fundament bun. Însă nu am acordat atenţie avertismentului lui Isus: „Nimeni nu poate sluji ca sclav la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul şi îl va iubi pe celălalt, sau se va ataşa de unul şi îl va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji ca sclavi lui Dumnezeu şi Bogăţiei“ (Matei 6:24). Mi-ar plăcea să pot spune că mi-am petrecut toată viaţa într-un mod minunat în serviciul cu timp integral. Dar, încă de mic, de când aveam trei ani, ceva mi-a influenţat viaţa: un alt „stăpân“ m-a făcut să deviez de la acea cale. Ce s-a întâmplat de fapt?

Zborul cu avionul a devenit pasiunea mea

Cu mulţi ani în urmă, în 1941, lângă hambar a aterizat un avion Piper Cub. Era folosit la vânarea coioţilor care ne omorau oile. Chiar atunci,  la trei ani, mi-am zis c-o să devin aviator. Anii au trecut, iar la vârsta de 17 ani am părăsit casa părintească şi am început să lucrez la un aeroport din Hobbs (New Mexico): Măturam podelele hangarelor şi reparam avioane în schimbul unor lecţii de zbor. Ministerul creştin ocupa un loc secundar în viaţa mea.

M-am căsătorit la 18 ani şi, apoi, am avut trei copii. Cum mi-am câştigat existenţa? Pilotând avioane utilitare, avioane-charter şi avioane folosite la vânarea animalelor de pradă; în plus, dădeam lecţii de zbor. După şase ani am devenit pilot la Texas International Airlines. Asta-mi dădea mai multă stabilitate în viaţă. Chiar am slujit ca bătrân în congregaţia din oraşul Denton. De asemenea, am condus multe studii biblice, între care unul cu un căpitan de la compania unde eram angajat, cu soţia lui şi cu ceilalţi membri ai familiei lor, care, în cele din urmă, au acceptat cu toţii adevărul biblic.

În 1970 am început să pilotez avioane cu turbopropulsor, însă după trei ani, când avionul de pasageri DC-3 a fost scos din uz, interesul faţă de avioane a început să-mi scadă. De fapt, în adâncul inimii mele încă tânjeam după New Mexico. Dar dacă nu mai pilotam, cum aveam să-mi câştig existenţa?

Noua mea pasiune: arta

Din 1961 am început să pictez — un hobby al meu — scene din Vestul sălbatic, iar tablourile se vindeau bine. Prin urmare mi-am dat demisia de la compania aeriană şi m-am mutat înapoi în New Mexico, „ţara plăcerilor“, după cum este numit acest stat. Însă nu am fost echilibrat. Am permis iubirii pentru artă să pună stăpânire asupra mea. Tot timpul mi-l petreceam pictând, mai apoi sculptând şi lucrând cu jumătate de normă ca pilot. Munceam între 12 şi 18 ore pe zi. Astfel, mi-am neglijat foarte mult familia şi l-am uitat pe Dumnezeul meu. Ce a mai urmat?

Căsnicia mea s-a năruit; am divorţat. M-am mutat în nord, în Montana, şi mi-am găsit refugiul în băutură. Un stil de viaţă necreştin m-a făcut să apuc aceeaşi cale nechibzuită pe care a urmat-o fiul risipitor din ilustrarea lui Isus (Luca 15:11–32). Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că nu aveam nici un prieten adevărat. Când întâlneam oameni abătuţi, le spuneam: „Căutaţi-i pe Martorii lui Iehova. Ei vă pot ajuta cu adevărat!“ Iar ei îmi răspundeau: „De ce, nu sunteţi şi dumneavoastră Martor?“ A trebuit să recunosc că nu poţi fi Martor şi să duci o viaţă cum duceam eu.

În cele din urmă, în 1978, m-am întors în New Mexico în congregaţia unde Martorii mă cunoşteau. După atâţia ani, era prima dată când păşeam în Sala Regatului. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Cât de îndurător era Iehova cu mine!  Prietenii din congregaţie au fost foarte amabili şi m-au ajutat să mă întorc pe calea lui Iehova.

Un nou tovarăş de viaţă şi un nou început

În 1980 m-am căsătorit cu Karen, o Martoră frumoasă pe care o cunoşteam de câţiva ani. Ea avea din căsătoria anterioară doi fii, Jason şi Jonathan. Iubirea ei pentru Iehova mi-a dat şi mie mai multă stabilitate în viaţă. Împreună am mai avut doi băieţi minunaţi, Ben şi Phillip. Însă viaţa nu avea să ne fie numai zâmbet şi soare. Asupra noastră urma să se abată tragedia.

Am făcut un curs de arte plastice şi am petrecut multe ore învăţând despre anatomia omului şi a animalelor — mai ales despre anatomia calului —, precum şi despre compoziţie, proporţii şi perspectivă. Am început să sculptez în lut îndeosebi scene din Vestul sălbatic — cai, indieni călare, cowboy-i şi chiar un doctor din vremurile de demult mergând într-o trăsurică trasă de un cal. Succesul n-a întârziat să apară. Aşa că ne-am decis să deschidem o galerie. Karen s-a gândit ce nume să-i punem: Mountain Trails Gallery.

În 1987 am cumpărat o galerie în Sedona (Arizona) şi i-am dat acest nume. În timp ce Karen se ocupa de galerie, eu stăteam acasă, lucrând în atelier şi având grijă de copii. Însă copiii s-au îmbolnăvit, iar vânzările erau mici. Ne-am hotărât să schimbăm rolurile, astfel încât Karen să stea acasă şi să le poarte de grijă copiilor. Am luat cu mine lut la galerie şi am început să sculptez chiar acolo, înaintea clienţilor mei. Ce schimbare!

Oamenii au început să-mi pună întrebări despre bronzurile la care lucram. Pe măsură ce le dădeam explicaţii despre munca mea şi le vorbeam despre artefactele pe care le foloseam ca bază pentru desenele mele, le ofeream şi o lecţie de istorie a Vestului sălbatic, incluzând în povestirea mea nume, locuri şi evenimente pe care le aflasem din multele mele lecturi. Oamenii manifestau interes faţă de modelele la care lucram, iar unii doreau să reţină un anume obiect pe care-l vedeau în lucru, dând un acont şi spunând că vor plăti restul când obiectul avea să fie turnat în bronz. În felul acesta s-a născut expresia „vândut înainte de a fi turnat“. Am avut imediat succes. Afacerea s-a dezvoltat atât de mult, încât am ajuns să avem trei galerii şi un mare atelier de turnătorie unde lucrau 32 de angajaţi. Dar îmi consuma atâta energie! Şi eu şi Karen ne întrebam cum vom putea scăpa de toată activitatea asta obositoare. Ne-am rugat lui Iehova. Eram bătrân în congregaţie şi ştiam că puteam face mai mult pentru Iehova.

Servesc din nou unui singur stăpân

În 1996, când supraveghetorul de circumscripţie a venit să ne viziteze congregaţia, ne-a invitat să luăm masa împreună cu el. Înainte să începem să mâncăm, ne-a dat „bomba“ — ne-a rugat să ne gândim dacă ne puteam muta în rezervaţia indienilor navajo pentru a ajuta la formarea unei congregaţii în Chinle. Ce provocare! Vizitaserăm rezervaţia de mai multe ori şi ajutaserăm la predicarea în acel teritoriu îndepărtat, iar asta ne-a impulsionat să ne stabilim un nou obiectiv. Aceasta era şansa noastră de a scăpa de munca aceea istovitoare, care ne făcea sclavii materialismului, şi de a dedica mai mult timp lui Iehova şi poporului său. Îi slujeam din nou unui singur stăpân!

Au mai fost invitaţi un bătrân şi familia lui — familia Carusetta care ne erau buni prieteni — să ni se alăture în această „misiune“ dificilă. Ne-am vândut casele frumoase şi ne-am cumpărat rulote unde puteam sta când ajungeam în rezervaţie. Am vândut galeriile şi apoi turnătoria; ne-am simplificat viaţa, iar acum puteam să ne extindem ministerul creştin.

În octombrie 1996, noua noastră congregaţie din Chinle a ţinut prima ei întrunire. De atunci, lucrarea de predicare s-a extins foarte mult în rândul populaţiei navajo. Acum, în congregaţia noastră sunt pionieri navajo foarte buni care vorbesc limba locală. Ca să putem fi acceptaţi, am învăţat şi noi încetul cu încetul limba aceasta dificilă. Cu permisiunea autorităţilor amerindiene am cumpărat un teren în Chinle şi am construit o Sală a Regatului, care a fost dedicată anul acesta, în luna iunie.

Tragedia se abate asupra noastră!

În decembrie 1996, Karen a plecat cu băieţii în localitatea Ruidoso (New Mexico), într-o scurtă vizită. Eu a trebuit să rămân în Chinle. Imaginaţi-vă cât de şocaţi şi de îndureraţi am fost când băiatul nostru Ben, în vârstă de 14 ani, s-a izbit de o stâncă în timp ce schia şi a murit! A fost o  încercare cumplită pentru noi! Speranţa biblică a învierii ne-a ajutat să suportăm această durere. Şi fraţii ne-au susţinut enorm! La cuvântarea de înmormântare care s-a ţinut la Sala Regatului din Sedona, unde locuiserăm mai mulţi ani, vecinii au văzut atâţia indieni navajo câţi nu văzuseră niciodată în viaţă. Fraţii şi surorile din rezervaţie au făcut tot drumul ăsta spre sud — mai bine de 300 km — ca să ne fie alături!

Progresul spiritual pe care l-a făcut fratele mai mic al lui Ben, Phillip, este o binecuvântare pentru noi. El are obiective spirituale frumoase şi ne aduce multă bucurie. Conduce mai multe studii biblice, iar cu ceva timp în urmă a studiat şi cu un profesor. Cu toţii aşteptăm însă cu nerăbdare să-l revedem pe Ben în lumea nouă pe care ne-o promite Iehova. — Iov 14:14, 15; Ioan 5:28, 29; Revelaţia 21:1–4.

Am fost binecuvântaţi cu o familie iubitoare, care ne susţine mult. Fiul meu adoptiv Jonathan îi slujeşte lui Iehova împreună cu soţia lui, Kenna, şi acelaşi lucru pot spune şi despre băiatul meu mai mic din prima căsătorie, Chris, care-i slujeşte lui Iehova cu soţia lui, Lorie. Nepoţii noştri, Woodrow şi Jonah, ţin teme la Şcoala de Minister Teocratic. Tata a murit în 1987, însă mama, la cei 84 de ani ai săi, este încă activă în serviciul lui Iehova, şi la fel şi fratele meu, John, împreună cu soţia lui, Cherry.

Din proprie experienţă am învăţat că ceea ce a spus Isus este adevărat: „Nimeni nu poate sluji ca sclav la doi stăpâni . . . Nu puteţi sluji ca sclavi lui Dumnezeu şi Bogăţiei“. Chiar şi acum arta poate fi un stăpân foarte „gelos“. Pentru a nu ajunge din nou sub puterea ei, am învăţat cât este de important să fiu echilibrat şi vigilent. Este mult mai înţelept să fac ceea ce ne sfătuieşte apostolul Pavel: „Prin urmare, iubiţii mei fraţi, deveniţi statornici, neclintiţi, având întotdeauna multe de făcut în lucrarea Domnului, ştiind că truda voastră în legătură cu Domnul nu este zadarnică“. — 1 Corinteni 15:58.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la paginile 18, 19]

Avionul meu, în Chinle, 1996

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

O sculptură din bronz numită „Nu e timp de zăbovit“

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Întrunindu-ne pentru un studiu biblic în locul unde s-a construit Sala noastră a Regatului

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Soţia mea, Karen

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Predicând la o locuinţă tradiţională a indienilor navajo