Navigând călăuziţi de mare, de cer şi de vânt

VĂ ESTE cumva frică să nu cădeţi de pe marginea pământului? Probabil că nu! Se pare totuşi că, în trecut, unor marinari le era frică să nu li se întâmple aşa ceva. Mulţi au navigat având mereu uscatul în faţa ochilor. Însă alţi marinari curajoşi au lăsat deoparte orice teamă şi s-au avântat spre largul mării.

Cu aproximativ 3 000 de ani în urmă, navigatorii fenicieni au lăsat în urmă porturile lor natale, de pe ţărmul estic al Mării Mediterane, şi au pornit ca să facă negoţ în Europa şi în nordul Africii. În secolul al IV-lea î.e.n., exploratorul grec Pytheas a navigat ocolind întregul Arhipelag Britanic şi a ajuns, după cât se pare, până în Islanda. Iar cu mult timp înainte ca ambarcaţiunile europene să pătrundă în Oceanul Indian, navigatorii din Orient, arabi şi chinezi, traversaseră deja acest ocean. De fapt, primul european care a navigat spre India, Vasco da Gama, a ajuns cu bine aici fiind ajutat de un cârmaci arab, Ibn Majid, care timp de 23 de zile, cât a durat traversarea Oceanului Indian, s-a aflat la cârma uneia dintre navele lui Vasco da Gama. Dar cum reuşeau aceşti navigatori din vechime să găsească drumul pe mare?

Estima i-a ajutat să rămână în viaţă

Primii navigatori au fost nevoiţi să apeleze la estimă — o metodă de determinare a poziţiei navei. Navigatorul trebuia să ştie trei lucruri, aşa cum se poate observa în ilustraţia de mai jos: 1) punctul de plecare, 2) viteza navei şi 3) drumul parcurs de ea (direcţia de deplasare). Cunoaşterea punctului de plecare nu ridica nici o problemă. Însă cum puteau stabili navigatorii drumul pe care trebuiau să-l parcurgă?

În 1492, Cristofor Columb a folosit busola pentru a afla drumul în călătoriile sale. Dar busolele au început să fie folosite în Europa abia în secolul al XII-lea e.n. Pe vremea când nu existau busole, cârmacii navigau călăuzindu-se după soare şi după stele. În schimb, când cerul era înnorat, iar aceşti aştri nu se vedeau, marinarii se orientau după valurile de hulă produse de vânturile regulate. Ei urmăreau cu atenţie direcţia acestor valuri raportată la răsăritul şi apusul soarelui şi al stelelor.

Dar cum calculau ei viteza navei? O modalitate era aceea de a măsura timpul necesar navei pentru a trece pe lângă un obiect aruncat în apă la proră. Mai târziu, s-a inventat o metodă mai precisă  care consta în aruncarea peste bord a unei bucăţi de lemn de care era legată o frânghie înnodată la distanţe egale bine stabilite. Lemnul plutea şi trăgea la suprafaţă frânghia pe măsură ce nava înainta. După un anumit timp, frânghia era trasă sus pe corabie, iar apoi se număra câte noduri au fost aduse de lemn la suprafaţă. Cifra respectivă indica viteza navei în noduri, adică în mile marine pe oră, unitate de măsură care este folosită şi în prezent. Cunoscând viteza navei, marinarul putea calcula distanţa parcursă de nava lui într-o zi. Apoi, pe o hartă marină el trasa o linie pentru a arăta cu cât a înaintat nava pe drumul stabilit.

Bineînţeles că vânturile de travers şi curenţii oceanici puteau îndepărta nava de la direcţia dorită. Prin urmare, navigatorul calcula periodic modificările de direcţie pe care trebuia să le facă pentru a ţine nava pe drumul dorit şi apoi le trecea pe hartă. Zilnic, el măsura, calcula şi trasa pe hartă câte o linie, plecând de la linia trasată în ziua precedentă. Când, în cele din urmă, nava arunca ancora, toate însemnările zilnice făcute de navigator privind traseul urmat de navă până la destinaţie puteau fi folosite în viitoarele călătorii. Cu mai bine de 500 de ani în urmă, Columb a navigat din Spania până în America de Nord şi înapoi folosind această metodă: estima. Hărţile sale, trasate cu multă grijă, le permit navigatorilor de azi să refacă traseul uluitoarei sale călătorii.

Navigând călăuziţi de cer

Dar cum se orientau navigatorii din vechime după aştri? Răsăritul şi apusul soarelui indicau estul, respectiv vestul. În zori, marinarii puteau observa cât de mult şi-a schimbat soarele poziţia comparativ cu stelele care încă se mai puteau zări pe cer. Noaptea, ei reuşeau să stabilească poziţia navei cu ajutorul Stelei Polare (Polaris), care se pare că după lăsarea serii se află aproximativ deasupra Polului Nord. Mai la sud, o constelaţie strălucitoare cunoscută sub numele de Crucea Sudului îi ajuta să localizeze Polul Sud. Astfel, în nopţile senine, indiferent pe ce mare se aflau, navigatorii puteau să-şi verifice drumul cu ajutorul a cel puţin unul dintre aceste puncte cereşti de referinţă.

Dar acestea nu erau singurele călăuze astrale. De exemplu, polinezienii şi alţi navigatori ai Pacificului puteau citi cerul nopţii de parcă acesta ar fi fost o hartă rutieră. Una dintre tehnicile folosite de ei consta în a urma o rută spre o stea despre care ei ştiau că răsare sau apune la orizont în direcţia dorită. Pe parcursul nopţii, aceşti navigatori verificau şi poziţia altor stele pentru a fi siguri că se îndreptau spre destinaţia dorită. Dacă greşeau drumul, cerul le arăta cum să corecteze deviaţia.

Cât de sigură era această metodă de navigaţie? Pe vremea când europenii navigau aproape de ţărm de teamă să nu cadă de pe marginea unui pământ plat, se pare că în Pacific navigatorii făceau lungi călătorii între insule traversând oceanul. De exemplu, cu mai bine de 1 500 de ani în urmă, polinezienii au pornit de pe Insulele Marchize îndreptându-se spre nord prin imensul Ocean Pacific. Când au debarcat în Hawaii, ei parcurseseră 3 700 de kilometri! În folclorul băştinaşilor de pe aceste insule se găsesc şi relatări despre călătoriile polinezienilor din vechime făcute între Hawaii şi Tahiti. Unii istorici susţin că aceste relatări nu sunt decât simple legende. Totuşi, unii navigatori din zilele noastre au refăcut traseul acelor călătorii  lăsându-se călăuziţi de stele, de valurile de hulă şi de alte fenomene naturale, fără a folosi vreun instrument de navigaţie.

Purtaţi de vânt

În trecut, corăbiile cu pânze mergeau în voia vânturilor. Un vânt uşor care bătea din spate împingea mult vasul înainte, însă un vânt frontal încetinea corabia în mod considerabil. Când nu bătea deloc vântul, aşa cum se întâmplă în zona de acalmie din jurul ecuatorului, vasul stătea pe loc. Cu timpul, navigatorii au descoperit ce vânturi oceanice bat în mod frecvent, stabilind astfel în largul oceanelor rute principale pentru corăbiile lor. Ei profitau din plin de aceste vânturi.

Bineînţeles, când vânturile erau potrivnice, o călătorie pe mare putea însemna suferinţă şi chiar moarte. De exemplu, în 1497, când Vasco da Gama a pornit din Portugalia spre legendara coastă Malabar a Indiei, vânturile l-au împins în Atlanticul de Sud, după care l-au purtat înapoi spre sud-est şi în zona Capului Bunei Speranţe din Africa. Dar când a ajuns în Oceanul Indian el a întâlnit musonul, un vânt sezonier care îşi schimbă sensul de două ori pe an. La începutul anului, musonul de vară se formează în sud-vestul Oceanului Indian şi timp de câteva luni duce tot ce pluteşte pe apă către Asia. Spre sfârşitul toamnei începe să bată musonul de iarnă. El bate cu putere dinspre nord-est înspre Africa. Vasco da Gama a plecat însă din India în august şi la scurt timp a avut de înfruntat vânturi potrivnice. În loc de 23 de zile, cât i-ar fi luat să traverseze Oceanul Indian venind dinspre est, călătoria de întoarcere a durat aproape trei luni. Din cauza acestei întârzieri echipajul a rămas fără hrană proaspătă, iar mulţi marinari au murit de scorbut.

Navigatorii iscusiţi care călătoreau pe Oceanul Indian au învăţat să consulte calendarul şi busola. Navele care se îndreptau spre est, după ce treceau de Capul Bunei Speranţe, trebuiau să pornească spre India la începutul verii; în caz contrar, erau nevoite să aştepte luni de zile până când vânturile erau favorabile. În schimb, căpitanii care doreau să plece din India spre Europa porneau toamna târziu pentru a evita musonul de vară. Astfel, ruta de pe Oceanul Indian era ca o stradă cu sens unic, folosită în mod alternativ — traficul maritim dintre Europa şi coasta Malabar a Indiei desfăşurându-se adesea doar într-o singură direcţie, în funcţie de sezon.

Progrese în navigaţie

Odată cu trecerea timpului, arta navigaţiei a luat o nouă direcţie. Întrucât au început să apară instrumentele mecanice, navigatorul nu s-a mai bazat atât de mult pe observarea cu ochiul liber şi pe intuiţie. Marinarii puteau acum să determine latitudinea la care se aflau, adică la nord sau la sud de ecuator, cu ajutorul astrolabului, iar mai târziu cu ajutorul unui instrument mult mai exact, sextantul — ambele fiind instrumente care măsoară înălţimea soarelui sau a unei stele deasupra orizontului. Folosind cronometrul de navigaţie — un ceas de precizie pentru călătoriile pe mare —, ei puteau stabili longitudinea, adică poziţia lor pe axa est-vest. Cu aceste instrumente se obţineau date mult mai exacte decât prin metoda iniţială, estima.

În prezent, girocompasele indică nordul fără a fi nevoie de un ac magnetic. GPS-ul (sistemul global de poziţionare) poate indica poziţia exactă a unui obiect doar prin apăsarea câtorva butoane. Monitoarele electronice au luat, în general, locul hărţilor de hârtie. Într-adevăr, navigaţia a devenit o ştiinţă exactă. Dar tot acest progres nu face decât să ne sporească şi mai mult respectul faţă de curajul şi talentul navigatorilor din vechime, care au ştiut cum să-şi conducă ambarcaţiunile pe întinderea oceanelor doar cu limitatele lor cunoştinţe despre mare, cer şi vânt.

[Legenda diagramei/fotografiilor de la paginile 12, 13]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Estimă

Estima se întocmea cu mare grijă, avându-se în vedere viitoare călătorii

1 Punctul de plecare

↓

2 Viteza Se calculează cu ajutorul unei

bucăţi de lemn, a unei funii înnodate

la distanţe egale şi a unei clepsidre

↓

3 Drumul Se determină observând curenţii oceanici,

stelele, soarele şi vântul

[Fotografii]

Busolă

Sextant

[Legenda fotografiilor de la pagina 14]

Instrumentele moderne fac din navigaţie o ştiinţă exactă

[Provenienţa fotografiei]

Kværner Masa-Yards