Lacul de smoală din Trinidad şi Tobago

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN TRINIDAD

CE AU în comun Tunelul Cross Harbour (Hong Kong), Autostrada Transalpină (Austria) şi Viaductul Jubilee Way (Dover, Marea Britanie)? Toate au fost pavate la un moment dat cu o mixtură conţinând un tip aparte de asfalt *, provenit din Lacul de smoală din Trinidad şi Tobago.

Întinsul Lac de smoală este un zăcământ natural de asfalt, aflat la suprafaţa pământului. Într-un dicţionar de geografie din 1814 era descris drept „cel mai impresionant [dintre] fenomenele [naturii]“. Vă veţi convinge singuri de acest lucru în urma vizitei pe care o vom face  împreună la lac, aflat în apropiere de coasta sud-vestică a Trinidadului.

O plimbare pe lac

Când intrăm în satul La Brea (termen în spaniolă care înseamnă „smoală“), avem impresia că trotuarele se scufundă în pământ. Unele case sunt neobişnuit de înclinate, de parcă s-ar încovoia sub propria greutate. Nu avem timp să ne minunăm prea mult, deoarece înaintea noastră vedem ceva ce seamănă cu o parcare întinsă, abandonată. Am ajuns la Lacul de smoală. Ghidul ne spune că are o suprafaţă de 47 ha şi că, în mijloc, are o adâncime de circa 80 m. „Haideţi să ne uităm mai atent“, ne propune el.

Cu multă prudenţă, facem primii paşi pe lac şi uimiţi, ne dăm seama că suprafaţa lui, deşi accidentată, e solidă. De fapt, pe lac ar putea sta cu uşurinţă un camion şi alte utilaje grele! (Dar acestea s-ar scufunda încetul cu încetul dacă ar rămâne mai mult timp în acelaşi loc.) Cu toate astea, trebuie să fim atenţi! Ici şi colo, în mijlocul acestei bucăţi de uscat, răsar, la întâmplare, mici pete de bitum vâscos care-i pot oferi unui biet vizitator surpriza neplăcută de a-şi vedea pantofii prinşi în ele.

De când am ajuns, am simţit de câteva ori un miros înţepător. „Acid sulfhidric“, ni se spune. În lac se formează mici cantităţi de acid sulfhidric, precum şi de metan, de etan şi de dioxid de carbon. Ghidul rupe o bucată de asfalt; observăm că ea seamănă cu şvaiţerul — plină de găuri formate de bulele de gaz dinăuntru.

Lacul de smoală este şi habitatul multor specii de animale. Unele bălţi care se formează pe suprafaţa lacului şi printre plantele de pe malul lui adăpostesc o specie rară de păsări, raţa cu mască (Oxyura dominica). Probabil că astăzi nu vom vedea această mică pasăre, deoarece ea stă adesea nemişcată sau dispare sub apă când se apropie cineva de ea. Când trecem printre ierburile înalte până la brâu, în faţa noastră îşi ia brusc zborul o altă pasăre, Jacana jacana. Culoarea închisă a corpului contrastează cu galbenul pal de sub aripi. Găinuşa purpurie (Porphyrula  martinica) şi alte specii de păsări trăiesc în locurile mlăştinoase. Peştişori de apă dulce populează zonele acvatice. Tot aici pot fi văzuţi uneori şi caimanii.

Folosit de 400 de ani

Arătând spre coastă, ghidul ne povesteşte că acolo a ancorat în 1595 exploratorul britanic Sir Walter Raleigh. În acea vreme, lacul, care se întinde acum într-o depresiune joasă, era o câmpie cu „pâraie“ de asfalt care ajungeau până la coastă. Raleigh a folosit asfalt pentru a astupa fisurile navei sale şi l-a declarat „grozav de bun“; el a mai observat că asfaltul „nu se topea la soare precum smoala din Norvegia, deci era de preferat pentru vasele care făceau comerţ cu porturile din ţinuturile sudice mai calde“. *

În 1846, dr. Abraham Gesner, de origine canadiană, numit mai târziu Părintele industriei petroliere, a obţinut din asfaltul din Trinidad, prin distilare, un nou tip de petrol lampant. El l-a numit kerosen. Dar din nefericire, sulful din acest asfalt dădea acestui produs un miros destul de neplăcut. Gesner a descoperit mai târziu o altă sursă de asfalt, care era practic inodor.

Asfaltul lacului din Trinidad a devenit cu adevărat valoros când s-a observat cât era de bun la pavarea drumurilor. În 1876, inginerii au propus ca acesta să fie folosit la pavarea Pennsylvania Avenue din Washington, D.C. În pofida traficului greu, se spune că pavajul a rămas în stare excelentă timp de 11 ani, fapt care i-a asigurat faima asfaltului din Trinidad.

În ultimii ani, companiile petroliere au reuşit să obţină un bitum mai ieftin, ca produs derivat din distilarea ţiţeiului. Cu toate acestea, inginerii au continuat să utilizeze asfaltul natural din Trinidad la construirea de autostrăzi, de poduri, de aeroporturi şi de porturi. Care a fost motivul?

Un amestec unic

Când intră în compoziţia mixturilor folosite la pavare, acest asfalt conferă rezistenţă, durabilitate şi stabilitate suprafeţelor pavate. Ele capătă şi proprietăţi antiderapante — ca să nu mai vorbim de griul mat obţinut după finisaj, culoare ce le asigură şoferilor o vizibilitate mai bună în timpul nopţii. Asfaltul din lac s-a dovedit foarte bun pentru şoselele unde temperatura este de peste 40°C în timpul verii şi scade sub -25°C iarna. În aeroporturi, pistele făcute din acest asfalt s-au păstrat în stare bună mult timp, deşi sunt foarte solicitate când aeronavele decolează şi aterizează. Acest tip de pavaj este rezistent  şi la acţiunea erozivă a substanţelor folosite pentru dejivrare, precum şi a scurgerilor de combustibil şi de ulei. Multe astfel de pavaje au durat mai bine de 20 de ani, nefiind necesare decât puţine lucrări de întreţinere sau chiar nici una.

Calităţile deosebite ale asfaltului din lacul din Trinidad au fost atribuite compoziţiei sale speciale. Bitumul, care intră în structura lui, conţine 63%-67% maltene şi 33%-37% asfaltene. Maltenele sunt o clasă de substanţe chimice derivate din petrol, vâscoase, care-i conferă bitumului proprietăţile adezive. Aceste substanţe conţinute în asfaltul din lac au fost descrise ca fiind „mai mult vâscoase şi cimentoase decât uleioase, ca în cazul unor tipuri de bitum obţinut prin distilare“. Asfaltenele reprezintă un alt grup de hidrocarburi ce ajută la transformarea bitumului în material termoplastic — care devine moale şi curge când e cald şi se întăreşte când e rece. Caracteristicile şi proporţiile relative ale tuturor acestor componenţi dau asfaltului proprietăţi care nu sunt uşor de imitat în rafinării.

Exploatare şi rafinare

Huruitul utilajelor grele ne atrage atenţia; ne întoarcem şi vedem un echipament de exploatare deplasându-se pe lac. Simplu vorbind, e un autotractor gigantic dotat cu nişte dinţi metalici puternici care smulg asfaltul de pe suprafaţa lacului. Bucăţile de asfalt sunt apoi încărcate în vagoane acţionate prin cablu pentru a fi transportate la o rafinărie din apropiere. De la sfârşitul anilor 1800 au fost exploatate peste nouă milioane de tone de asfalt din acest loc! La rata actuală de consum, se estimează că cele zece milioane de tone rămase vor fi epuizate după 400 de ani.

Groapa formată după ce se scot câteva tone de asfalt din lac se micşorează şi dispare în câteva săptămâni. Lacul pare a se umple de la sine. Însă asfaltul „solid“ este de fapt un fluid foarte vâscos, care pur şi simplu umple gaura la loc. Întregul lac este astfel într-o mişcare continuă, dar imperceptibilă.

Vă amintiţi acele case prăvălite pe care le-am zărit mai înainte? Ele sunt aşa şi din cauza zăcămintelor de asfalt care se întind dincolo de lac. Cei ce vor să-şi construiască o casă în zonă trebuie să-şi aleagă locul cu atenţie.

„Să urcăm până la rafinărie“, ne propune ghidul. Procesul de rafinare e de fapt destul de simplu. Asfaltul brut este răsturnat în nişte cuve mari, fiecare având o capacitate de 100 de tone. Aici, este amestecat de nişte serpentine cu abur încălzit la o temperatură de 165°C. Cu ajutorul lor se eliberează gazele din asfalt şi se îndepărtează excesul de apă, care constituie 30% din greutatea asfaltului brut. Apoi, asfaltul este filtrat pentru a îndepărta din el bucăţelele de lemn sau alte materii vegetale. În cele din urmă, asfaltul fierbinte este turnat în butoaie din placă fibrolemnoasă căptuşite cu hârtie siliconică. Butoaiele sunt confecţionate pe loc, în rafinărie, fiecare având o capacitate de circa 240 kg. Întregul proces de rafinare durează aproximativ 18 ore.

„Asfaltul rafinat este numit Epuré“, ne spune ghidul. Acesta se amestecă bine cu bitum rafinat şi cu alte materiale pentru a obţine mixturi de foarte bună calitate folosite la pavaj. În ultimii ani, acesta a fost folosit şi la producerea unei game largi de vopsele, precum şi la realizarea substanţelor de cimentare, a produselor izolante şi a celor rezistente la apă. În felul acesta „s-a infiltrat“ în multe locuinţe şi clădiri de pe glob.

Iată cum a rezumat un scriitor lucrurile: „Această impresionantă lucrare divină fascinează într-un mod cu totul aparte, umplându-l pe cel ce studiază natura de veneraţie şi de admiraţie“. Lacul de smoală din Trinidad şi Tobago este într-adevăr un loc uimitor care merită să fie vizitat!

[Note de subsol]

Reziduul obţinut în urma distilării petrolului, sau ţiţeiului brut, este compus aproape în întregime din bitum. Bitumul derivat din ţiţei este numit şi asfalt. Cu toate acestea, în multe locuri, „asfaltul“ se referă şi la bitum amestecat cu materiale minerale, precum nisipul sau pietrişul, care sunt întrebuinţate adesea la pavarea drumurilor. În acest articol, termenul „asfalt“ face referire fie la substanţa brută, care se găseşte în Lacul de smoală, fie la cea rafinată.

[Legenda fotografiei de la paginile 24, 25]

Lacul de smoală este un zăcământ natural de asfalt, aflat la suprafaţa pământului

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Rafinărie de asfalt

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Exploatarea asfaltului din lac