Mozaicul — pictură în piatră

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA

MOZAICUL a fost numit „o formă de artă insolită“, o „tehnică ornamentală impresionantă“ şi una dintre „cele mai durabile forme ale artei decorative ce a supravieţuit din antichitate şi până în zilele noastre“. Artistul italian Domenico Ghirlandaio, care a trăit în secolul al XV-lea, l-a numit „adevărata pictură pentru veşnicie“. Oricare ar fi opinia voastră despre mozaic, el are o istorie fascinantă.

Mozaicul poate fi definit drept arta de a înfrumuseţa suprafeţele — pardoseli, pereţi sau bolţi — cu desene realizate din bucăţele de piatră, de sticlă, de faianţă sau de gresie, fixate una lângă alta. Din cele mai vechi timpuri, mozaicul a fost folosit pentru a împodobi pereţii şi pardoselile. El a decorat şi termele, piscinele şi fântânile — locuri unde umezeala ar fi distrus alte forme de artă mai delicate.

Mozaicul poate înfăţişa diverse modele, variind de la pardoseli simple, monocrome, la desene în alb şi negru şi de la complexele modele florale policrome, la compoziţii picturale ambiţioase.

Invenţie şi dezvoltare

Nu se ştie cu exactitate cine a inventat mozaicul. Egiptenii şi sumerienii din antichitate îşi decorau clădirile cu modele policrome. Dar această artă se pare că s-a stins, fără a se fi dezvoltat. Mozaicul a apărut în Asia Mică, în Cartagina, în Creta, în Grecia, în Sicilia, în Siria şi în Spania, ceea ce l-a îndemnat pe un scriitor să lanseze ideea că această tehnică ar fi fost „inventată, uitată şi reinventată în diferite momente ale istoriei şi în diferite locuri ale Bazinului Mediteranean“.

Mozaicurile timpurii, unele datând încă din secolul al IX-lea î.e.n., erau făcute din pietre de râu netede, formând modele simple. Coloristica mozaicului depindea de culorile  naturale ale pietrelor din regiune. Pietrele folosite aveau de obicei între 10 şi 20 mm diametru; însă, pentru unele porţiuni cu mai multe detalii, erau preferate pietricele de râu de doar 5 mm diametru. În secolul al IV-lea î.e.n., artizanii au început să taie pietrele de râu în bucăţi mai mici, ceea ce le permitea să lucreze cu mai multă precizie. Cuburile din piatră, sau cuburile smălţuite, au luat treptat locul pietricelelor de râu. Cuburile smălţuite ofereau o gamă mai largă de nuanţe şi erau mai uşor de fixat şi de adaptat la modelul cerut. Cu ajutorul lor se obţineau suprafeţe netede, care puteau fi lustruite şi ceruite pentru a da viaţă culorilor. În secolul al II-lea e.n., s-au folosit foarte mult şi bucăţele de sticlă colorată, care îmbogăţeau paleta de culori a mozaicarului.

În epoca elenistică (din circa 300 î.e.n. până în 30 î.e.n.) s-au realizat mozaicuri picturale elaborate. „Folosind o gamă de culori cât mai bogată şi reducând mărimea cuburilor smălţuite la 1 milimetru cub . . ., mozaicarii greci au executat lucrări ce au ajuns să rivalizeze cu pictura murală“, se spune în cartea Glossario tecnico-storico del mosaico, de Manuela Farneti. Culorile erau armonizate cu măiestrie pentru a obţine efecte subtile de lumini şi umbre, de adâncime, volum şi perspectivă.

 Tipic lucrărilor mozaicale greceşti este medalionul bogat în detalii — de multe ori o reproducere de înaltă clasă a unei picturi celebre —, medalion închis într-un cadru ornamental. Unele medalioane datând din acea epocă sunt confecţionate din cuburi smălţuite atât de mici şi de bine îmbinate, încât par a fi realizate mai degrabă din trăsături de penel decât din bucăţele de piatră.

Mozaicul în lumea romană

Mozaicul a fost adesea considerat o tehnică romană datorită multitudinii de lucrări mozaicale descoperite în Italia şi în provinciile Imperiului Roman. „Pavimente mozaicate au fost găsite cu sutele de mii în clădirile epocii romane, din nordul Britaniei până în Libia, de pe coasta Atlanticului până în Deşertul Sirian“, se spune în Mosaics of the Greek and Roman World, de Katherine Dunbabin. „Pavimentele mozaicate sunt uneori considerate mărturii ale prezenţei romanilor în regiune, deoarece această tehnică deosebită este strâns legată de răspândirea culturii romane.“

Cu toate acestea, mozaicurile picturale realizate într-o gamă cromatică bogată nu corespundeau necesităţilor Imperiului Roman timpuriu. Marea extindere urbană din secolul I a dus la o cerere tot mai mare de lucrări mozaicale, efectuate într-un ritm mai rapid şi la un preţ mai mic. Astfel, a fost introdus mozaicul confecţionat din cuburi smălţuite, în alb şi negru. Producţia a crescut în mod semnificativ, iar, potrivit cu Enciclopedia dell’arte antica, „nu exista casă înstărită în oraşele imperiului care să nu fi fost decorată cu un m[ozaic]“.

Replici exacte ale unor modele pot fi găsite în locuri diferite, aflate la mare distanţă unul de celălalt. Aceasta arată că echipe de artizani — sau poate modele de mozaic — au circulat de la un loc de construcţie la altul. Dacă cineva dorea, medalionul ce se producea în atelierul artizanului putea fi comandat dinainte, confecţionat, apoi  transportat pe o placă de marmură sau de teracotă la locul de construcţie, unde era în cele din urmă fixat pe suprafaţă. Restul lucrării mozaicale se efectua la locul de construcţie.

Pentru a potrivi desenele şi ancadramentul lor pe suport era nevoie de un plan atent întocmit. Se acorda atenţie fundaţiei, precum şi suprafeţei acesteia, care trebuia să fie netedă şi plată. Apoi se punea un strat subţire de ciment fin (numit suport) pe o porţiune destul de mică — probabil mai mică de un metru pătrat — ca să se poată lucra pe ea înainte de a se usca. Pe suprafaţa respectivă se putea trasa un model pentru ca artizanul să se poată orienta la confecţionarea mozaicului. Cuburile smălţuite erau tăiate în mărimea potrivită, iar mozaicarul începea să le aşeze la locul potrivit.

Apoi, cuburile smălţuite erau presate, unul câte unul, în cimentul care umplea spaţiile goale dintre piesele lucrării. Odată ce o porţiune era acoperită, se punea ciment şi pe cea învecinată, apoi pe următoarea şi aşa mai departe. Artizanii iscusiţi lucrau la cele mai complicate părţi din mozaic lăsându-şi ajutoarele să continue acoperirea unor suprafeţe cu un model mai simplu.

Mozaicul în creştinătate

Mozaicul a început să fie folosit în bisericile creştinătăţii în secolul al IV-lea e.n. Zugrăvind adesea relatări biblice, mozaicul avea drept scop instruirea credincioşilor. Luminile tremurânde ale lumânărilor reflectate pe aur şi pe cuburile smălţuite de sticlă colorată creau o atmosferă mistică. Storia dell’arte italiana, de Giulio Carlo Argan, spune: „Arta mozaicului era în armonie perfectă cu ideologia timpului, mult influenţată de . . . neoplatonism *. În arta mozaicului are loc un proces prin care materia se spiritualizează, devine lumină şi formă“. Ce îndepărtare de la modul de închinare simplu predat de întemeietorul creştinismului, Isus Cristos! — Ioan 4:21–24.

Bisericile bizantine deţin câteva exemple remarcabile de lucrări mozaicale. În unele case de închinare, cuburile smălţuite acoperă pereţii şi bolţile aproape în întregime. Aceste „opere de artă ale mozaicului creştin“ pot fi admirate în Ravenna (Italia), unde predomină fundalurile aurite, sugerând lumina divină şi inaccesibilitatea mistică.

Pe toată perioada Evului Mediu, tehnica mozaicului a continuat să fie folosită în special în bisericile din Europa de Vest şi utilizată cu multă măiestrie în lumea islamică. În Italia Renaşterii, atelierele de pe lângă marile catedrale, precum San Marco în Veneţia şi Sf. Petru în Roma, au devenit centre de realizare a mozaicului. În jurul anului 1775, artizanii din Roma au învăţat să taie fibrele de sticlă topită, de o mare bogăţie cromatică, în cubuleţe smălţuite, făcând astfel posibilă executarea unor lucrări mozaicale ce reprezentau reproduceri în miniatură ale unor picturi.

Mozaicul în timpurile moderne

Mozaiciştii moderni folosesc aşa numita metodă indirectă. Aceasta constă în lipirea cuburilor smălţuite, cu faţa în jos, pe o bucată de hârtie pe care a fost desenat modelul mozaicului în mărime naturală, lăsând să se vadă numai reversul cuburilor. Mozaicul este transportat pe bucăţi la locul unde va fi fixat; acolo, partea din spate a cuburilor smălţuite este presată pe suport. Când cimentul se usucă, hârtia şi adezivul sunt spălate, lăsând vederii partea din faţă. Această metodă nu pretinde prea mult timp şi eforturi, dar suprafaţa netedă pierde mult din frumuseţea operelor medievale.

Însă, în secolul al XIX-lea, nenumărate primării, teatre de operă, biserici şi alte clădiri au fost împodobite prin metoda indirectă. Aceasta a fost întrebuinţată foarte mult şi în muzee, în staţii de metrou, în mall-uri, în parcuri şi în terenuri de joacă, din Ciudad de Mexico şi până în Moscova, din Israel şi până în Japonia. Neted, dar cu multe faţete, mozaicul a fost considerat ideal şi pentru decorarea în întregime a faţadelor clădirilor moderne.

Artistul şi istoricul de artă italian Giorgio Vasari, care a trăit în secolul al XVI-lea, a scris: „Mozaicul este cea mai durabilă pictură din câte există. Alte picturi pălesc cu timpul, dar mozaicul nu-şi pierde strălucirea odată cu trecerea vremii“. Da, măiestria cu care au fost lucrate multe mozaicuri încântă ochiul. Mozaicul este într-adevăr o pictură în piatră fascinantă!

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Harta Ierusalimului (secolul al VI-lea e.n.)

[Provenienţa fotografiei]

Garo Nalbandian

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Alexandru cel Mare (secolul al II-lea î.e.n.)

[Provenienţa fotografiei]

Erich Lessing/Art Resource, NY

[Legenda fotografiilor de la paginile 16, 17]

Domul Stâncii, Ierusalim (construit în 685–691 e.n.)

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

„Dionysos“, Antiohia (circa 325 e.n.)

[Provenienţa fotografiei]

Museum of Art, Rhode Island School of Design, by exchange with the Worcester Art Museum, photography by Del Bogart

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Cuburile smălţuite, sticla colorată şi pietrele de râu sunt încă folosite în mozaicul modern

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Mozaic expus în Lynn Heritage State Park, Massachusetts

[Provenienţa fotografiei]

Kindra Clineff/Index Stock Photography

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Mozaicuri de Antoni Gaudí în Barcelona (1852–1926)

[Provenienţa fotografiei]

Fotografie: Por cortesía de la Fundació Caixa Catalunya