Speranţă pentru bolnavi

ÎN TRECUT, oamenii aveau tendinţa să-i evite pe cei ce sufereau de tulburări de dispoziţie. Prin urmare, mulţi bolnavi erau marginalizaţi. Unii îşi pierdeau locul de muncă sau nu puteau să-şi găsească un serviciu. Alţii erau ţinuţi la distanţă chiar de membrii familiei. Adesea, toate acestea nu făceau decât să agraveze situaţia bolnavilor, care nu primeau astfel nici un ajutor.

În ultimii ani însă, s-au făcut mari progrese în înţelegerea depresiei şi a tulburării bipolare. Astăzi se ştie foarte bine că aceste afecţiuni se pot trata. Dar nu e întotdeauna uşor ca bolnavii să primească ajutorul necesar. De ce?

Recunoaşterea simptomelor

O tulburare de dispoziţie nu se diagnostichează pur şi simplu printr-o analiză a sângelui sau cu ajutorul unei radiografii. Dimpotrivă, comportamentul, gândirea şi judecata unei persoane trebuie urmărite un anumit timp. Pentru a se stabili diagnosticul, trebuie să fie evidente mai multe simptome. Problema e că, uneori, membrii familiei şi prietenii nu-şi dau seama că ceea ce observă constituie simptome ale unei tulburări de dispoziţie. „Chiar şi atunci când oamenii sunt de acord că o persoană nu se mai comportă normal, ei pot avea păreri foarte diferite cu privire la cauzele unui astfel de comportament“, scrie dr. David Miklowitz.

Mai mult, chiar dacă ajung la concluzia că situaţia e gravă, membrii familiei întâmpină, probabil, dificultăţi în a-l convinge pe bolnav că are nevoie de ajutorul medicului. Sau dacă tu eşti cel ce suferă, poate că te reţii să mergi la medic. Dr. Mark Gold scrie: „Probabil, eşti convins că e adevărat ceea ce gândeşti când eşti deprimat, şi anume că nu eşti bun de nimic. Prin urmare, îţi spui ce sens are să ceri ajutorul medicului când nu mai este nici o speranţă pentru unul ca tine. Sau poate că ai vrea să consulţi pe cineva, dar consideri că a fi deprimat e ceva ruşinos şi că totul e din vina ta. . . . S-ar putea să nu-ţi dai seama că aceste gânduri sunt simptome ale depresiei“. Cu toate acestea, asistenţa medicală e de importanţă vitală pentru cei ce suferă de depresie majoră.

 Bineînţeles, cu toţii ne simţim uneori abătuţi, iar asta nu înseamnă neapărat că suferim de o tulburare de dispoziţie. Dar ce se poate face dacă aceste stări sufleteşti sunt mai intense decât o uşoară melancolie ori dacă durează neobişnuit de mult, probabil două sau mai multe săptămâni? În plus, să presupunem că stările depresive te împiedică să-ţi desfăşori în mod normal activităţile la locul de muncă, la şcoală sau în societate. În această situaţie, ar fi bine să consulţi un specialist în diagnosticarea şi tratarea tulburărilor de dispoziţie.

În cazul unui dezechilibru biochimic, s-ar putea să se prescrie medicamente. În alte cazuri, se recomandă probabil un program de consiliere, pe parcursul căruia bolnavul învaţă să facă faţă tulburării. Uneori, s-au obţinut rezultate bune prin folosirea în paralel a celor două metode. * Important e să ceri şi să primeşti ajutor. „De multe ori, bolnavii sunt speriaţi şi ruşinaţi“, spune Lenore, o bolnavă bipolară, menţionată în articolul precedent. „Însă regretabil ar fi să observi că ai o problemă şi să nu cauţi ajutorul de care ai cu disperare nevoie.“

Lenore vorbeşte din experienţă. Iată ce mărturiseşte ea: „Am fost ţintuită la pat un an întreg, până când, într-o zi, simţindu-mă puţin mai bine, m-am hotărât să sun un medic şi să-mi fac o programare“. Lui Lenore i s-a stabilit diagnosticul de tulburare bipolară şi i-au fost prescrise medicamente. Acesta a fost un moment de cotitură în viaţa ei. „Când îmi iau medicamentele, mă simt normal; însă trebuie să-mi reamintesc mereu că, dacă întrerup tratamentul, toate simptomele din trecut vor reapărea“, spune ea.

La fel stau lucrurile şi cu Brandon, care are depresie. Iată ce declară el: „Când eram adolescent, sentimentele de inutilitate erau atât de puternice, încât deseori mă gândeam la sinucidere. Am mers la medic doar după vârsta de 30 de ani“. Asemenea lui Lenore, Brandon ia medicamente pentru a putea face faţă bolii. Însă el nu se mulţumeşte doar cu atât. „Ca să-mi menţin o stare bună de sănătate, îmi îngrijesc atât mintea, cât şi corpul. Mă odihnesc şi sunt atent la alimentaţie. De asemenea, îmi hrănesc mintea şi inima cu gânduri pozitive din Biblie“, spune el.

Brandon doreşte să sublinieze însă că depresia este o problemă de natură medicală, nu spirituală. Acceptarea acestui lucru are o importanţă vitală în vederea însănătoşirii. Brandon povesteşte: „Odată, deşi cu bune  intenţii, un colaborator creştin mi-a zis că, întrucât în Galateni 5:22, 23 se spune că bucuria e un rod al spiritului sfânt al lui Dumnezeu, sunt deprimat deoarece cu siguranţă fac ceva ce împiedică acţiunea spiritului asupra mea. Cuvintele lui mi-au accentuat sentimentele de vinovăţie şi deprimarea. Însă, odată ce am primit ajutorul necesar, norii negri ai depresiei au început să se risipească. M-am simţit mult mai bine! Ce bine ar fi fost dacă aş fi primit ajutor de la început“.

Câştigarea bătăliei

Chiar şi după stabilirea diagnosticului şi după începerea tratamentului, e posibil ca tulburarea de dispoziţie să-i creeze încă dificultăţi bolnavului. Kelly, care se luptă cu o depresie majoră, e recunoscătoare pentru ajutorul medical pe care l-a primit. Mai mult, ea şi-a dat seama că sprijinul celorlalţi este esenţial. La început, Kelly se reţinea să le ceară altora ajutor, deoarece nu dorea să fie considerată o povară. „A trebuit să învăţ nu numai să cer ajutorul, ci şi să îl accept“, spune ea. „N-am reuşit să ies din vâltoarea sentimentelor decât în momentul în care am început să mi le exprim.“

Ca Martoră a lui Iehova, Kelly asistă alături de colaboratorii ei în credinţă la întrunirile de la Sala Regatului. Totuşi, uneori, chiar şi aceste ocazii fericite sunt o adevărată încercare pentru ea. „De multe ori nu suport luminile, forfota din jur şi zgomotul. Apoi apare sentimentul de vinovăţie, iar depresia se accentuează deoarece am impresia că tulburarea de care sufăr e o reflectare a spiritualităţii mele.“ Dar cum înfruntă Kelly situaţia? Iată ce spune ea: „Am învăţat că depresia e o boală cu care trebuie să lupt. Ea nu reflectă iubirea mea pentru Dumnezeu sau pentru colaboratorii creştini şi nici nu e o oglindire fidelă a spiritualităţii mele“.

Lucia, menţionată mai înainte în această serie de articole, este recunoscătoare pentru îngrijirea medicală excelentă de care a avut parte. „Consultarea unui psihoterapeut a avut un rol vital în a înţelege cum pot să fac faţă schimbărilor de dispoziţie“, afirmă ea. De asemenea,  Lucia scoate în evidenţă valoarea odihnei. „Somnul e un factor-cheie în lupta cu mania“, spune ea. „Cu cât dorm mai puţin, cu atât simptomele maniacale sunt mai accentuate. Când nu pot să adorm, în loc să mă ridic, mi-am impus să stau întinsă în pat.“

Sheila, menţionată şi ea mai înainte, a constatat că îi e de mare folos să aibă un jurnal în care să-şi exprime liber sentimentele. Ea a observat că şi-a îmbunătăţit simţitor modul de a privi lucrurile. Cu toate acestea, dificultăţile nu dispar. „Dintr-un motiv sau altul, oboseala permite apariţia gândurilor negative“, spune Sheila. „Însă am învăţat să le reduc la tăcere sau cel puţin să le fac să nu-mi mai sune în minte atât de tare.“

Mângâiere din Cuvântul lui Dumnezeu

Biblia le este de mare ajutor celor frământaţi de „gânduri negre“ (Psalmul 94:17–19, 22). Pentru Cherie, de pildă, cuvintele din Psalmul 72:12, 13 sunt deosebit de încurajatoare. Iată ce afirmă aici psalmistul despre Isus Cristos, regele numit de Dumnezeu: „El va scăpa pe săracul care strigă şi pe cel necăjit care n-are nici un ajutor. Va avea milă de cel sărman şi lipsit şi va scăpa viaţa săracilor“. Pe Cherie au încurajat-o şi cuvintele apostolului Pavel consemnate în Romani 8:38, 39: „Sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici guvernări, nici lucruri prezente, nici lucruri care vor veni, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici vreo altă creaţie nu ne va putea separa de iubirea lui Dumnezeu“.

Pentru Elaine, o bolnavă bipolară, prietenia cu Dumnezeu e ca o ancoră. Ea simte o mare mângâiere când citeşte cuvintele psalmistului: „Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită“ (Psalmul 51:17). „E o adevărată alinare să ştiu că iubitorul nostru Tată ceresc, Iehova, ne înţelege“, spune ea. „Când mă apropii de el în rugăciune, mai ales când mă simt deosebit de neliniştită şi de deznădăjduită, Iehova mă întăreşte.“

Aşa cum am putut vedea, cei ce suferă de o tulburare de dispoziţie, se confruntă cu dificultăţi neobişnuite. Totuşi, Cherie şi Elaine au observat că faptul de a se bizui pe Dumnezeu şi de a-i cere ajutorul în rugăciune, precum şi de a urma un tratament potrivit le-a ajutat să-şi îmbunătăţească viaţa. Însă cum îi pot sprijini membrii familiei şi prietenii pe cei ce suferă de tulburare bipolară sau de depresie?

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 10]

„Odată ce am primit ajutorul, norii negri ai depresiei au început să se risipească. M-am simţit mult mai bine!“ — BRANDON

[Chenarul de la pagina 9]

Ce spune un soţ

„Înainte de a se îmbolnăvi, Lucia i-a ajutat pe mulţi prin înţelepciunea ei. Chiar şi acum, când o vizitează în perioadele în care e liniştită, oamenii se simt atraşi de căldura ei sufletească. Ceea ce majoritatea dintre ei nu realizează este că Lucia trece când prin stări de depresie, când prin stări de manie. Aceasta e povara pe care o are de dus bolnavul de tulburare bipolară, afecţiune de care Lucia suferă de patru ani.

În faza maniacală, nu e ceva neobişnuit ca Lucia să stea trează până pe la ora unu, două sau chiar trei dimineaţa, mintea fiindu-i inundată de o mulţime de idei. Energia ei pare inepuizabilă. Reacţionează exagerat la cele mai mici lucruri şi cheltuieşte bani în mod necugetat. Simţindu-se invincibilă, se pune în situaţii primejdioase, fără să vadă vreun pericol — moral, fizic sau de altă natură. Cu acest comportament e asociat şi riscul sinuciderii. Imediat după manie urmează depresia, a cărei intensitate, de obicei, e direct proporţională cu cea a maniei.

Viaţa mea s-a schimbat radical. Deşi Lucia e sub tratament, ce-am făcut ieri nu putem face azi şi ce-am făcut azi nu putem face mâine. Totul se schimbă în funcţie de împrejurări. A trebuit să devin mai flexibil decât am crezut vreodată că aş putea fi.“ — Mario.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 11]

Când se prescriu medicamente

Unii cred că a lua medicamente e un semn de slăbiciune. Dar gândiţi-vă: un diabetic trebuie să respecte un program de tratament ce poate consta, printre altele, în administrarea unor injecţii cu insulină. Este acesta un semn de eşec? În nici un caz! E pur şi simplu o modalitate de a restabili în organism echilibrul de substanţe nutritive de care bolnavul are o nevoie stringentă ca să se simtă bine.

La fel stau lucrurile şi cu cei ce iau medicamente pentru depresie sau pentru tulburarea bipolară. Deşi, în urma unui program de consiliere, mulţi au fost ajutaţi să-şi înţeleagă boala, trebuie reţinut un lucru: Când e vorba de un dezechilibru chimic, boala nu poate fi tratată numai cu ajutorul raţionamentelor logice. Iată ce spune Steven, un bolnav bipolar: „Medicul care m-a tratat mi-a ilustrat situaţia în felul următor: Poţi să-i dai unei persoane câte lecţii de condus vrei, dar, dacă îl pui să conducă o maşină fără volan şi fără frâne, toate lecţiile tale nu-i ajută la nimic. La fel stau lucrurile şi în cazul unei persoane depresive: numai prin psihoterapie cognitivă nu se pot obţine rezultatele dorite. Primul pas cu adevărat important e refacerea echilibrului chimic al creierului“.

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Biblia le este de mare ajutor celor frământaţi de gânduri negative