În vizită la o pasăre „dispărută“

ÎNTOTDEAUNA m-au fascinat frumuseţea şi varietatea păsărilor. În timp ce mă pregăteam pentru o călătorie în insulele Bermude, am găsit într-o lucrare câteva informaţii despre o pasăre rară din familia petrelilor (Pterodroma cahow), numită şi petrelul de Bermude. Iată ce se spunea într-un ghid ornitologic despre această specie: „Mica populaţie care a supravieţuit se limitează ca arie de răspândire la grupul de insule Castle Harbour, cea mai îndepărtată parte a Bermudelor. Aici păsările se află sub stricta supraveghere şi ocrotire a unui administrator“.

Cele citite mi-au trezit interesul! Hotărât să văd cu ochii mei această pasăre exotică, am luat legătura cu dr. David Wingate, fost administrator pentru protecţia mediului în insulele Bermude. Deşi acum e la pensie, când l-am contactat era administratorul grupului de insule Castle Harbour. Dr. Wingate a fost amabil şi mi-a permis să-l însoţesc într-o vizită în zona de cuibărit a petrelului.

Un „muzeu viu“

Rezervaţia Naturală Castle Harbour se află lângă insulele principale ale arhipelagului Bermude, situat în Oceanul Atlantic, la aproximativ 900 de kilometri est de Carolina de Nord (SUA). Insula Nonsuch, situată în extremitatea estică a Bermudelor, este cea mai mare dintre cele nouă insule ce alcătuiesc rezervaţia şi are o suprafaţă de 6 hectare. Sub conducerea administrativă a lui Wingate, insula a fost transformată într-un „muzeu viu“ cu scopul refacerii faunei şi florei autohtone.

E o zi frumoasă şi însorită. Părăsim insula Nonsuch şi ne îndreptăm spre o insuliţă din apropiere cu barca cu motor a  doctorului Wingate. Un vultur-pescar trece în zbor chiar pe deasupra apei liniştite, penele-i albe reflectând albastrul-turcoaz intens al mării. Superbii faetoni cu coada albă, numiţi „coadă-lungă“ în Bermude, zboară încoace şi încolo prinşi într-un frenetic joc nupţial, iar penele lungi ale cozii se unduiesc graţios în urma lor. Priveliştea mă încântă nespus, dar azi nu mă pot gândi decât la petrel.

Pasărea „dispărută“ reapare

Iată ce îmi spune dr. Wingate: „Primii colonişti vorbeau despre unele păsări marine care se întorceau pe uscat doar noaptea şi doar în perioada cuibăritului, comportament caracteristic petrelului. Pe atunci, populaţia petrelului de Bermude număra cu zecile de mii. Însă lucrurile aveau să se schimbe. În jurul anului 1560, spaniolii au adus în arhipelag porci, care efectiv au distrus populaţia de petreli. Porcii mâncau ouăle petrelilor şi, probabil, pui şi chiar păsări adulte. De asemenea, petrelii constituiau o parte importantă a alimentaţiei coloniştilor. Mai mult, când în 1614 în Bermude au fost aduşi din greşeală şobolani, au murit şi mai mulţi petreli. Şobolanii înotau până la insuliţele unde cuibăreau petrelii şi le mâncau ouăle şi puii. Prin urmare, în jurul anului 1630, populaţia petrelilor, care cândva număra cu miile, a scăzut atât de mult, încât s-a crezut că specia dispăruse“.

Pe fondul uruitului făcut de motor, întreb: „Dar cum au fost redescoperiţi petrelii?“

Dr. Wingate îmi răspunde: „În 1906, naturalistul Louis Mowbray a descoperit pe o insulă din Castle Harbour o pasăre marină vie, cu o înfăţişare ciudată. În cele din urmă, s-a stabilit că era un petrel de Bermude. Mai târziu, în 1935, a fost găsit un pui de petrel ce se izbise de un far şi murise, iar în 1945, valurile au adus pe ţărmul Insulei lui Cooper (Bermude) un petrel adult mort. Toate acestea constituiau suficiente motive pentru a organiza o expediţie de căutare a mai multor exemplare din specia «dispărută». Expediţia a fost condusă de dr. Robert Cushman Murphy, de la Muzeul American de Istorie Naturală, şi de Louis Mowbray, custode al Bermuda Government Aquarium, fiul lui Louis Mowbray, care în 1906 descoperise petrelul de Bermude“.

Dr. Wingate surâde depănându-şi amintirile: „Cât de privilegiat m-am simţit când mi s-a cerut să-i însoţesc în expediţie; pe atunci nu eram decât un băietan de  vreo 15 ani, dar pasionat de păsări! Acea zi de duminică, 28 ianuarie 1951, mi-a influenţat tot restul vieţii. Nu voi uita niciodată bucuria nemărginită ce se putea citi pe faţa doctorului Murphy când, împreună cu Mowbray, a reuşit să prindă un petrel viu aflat în crăpătura adâncă a unei stânci! Guvernul a declarat imediat insuliţele din Castle Harbour rezervaţie de petreli. În 1961, insula Nonsuch a fost inclusă în rezervaţie, iar în următorul an m-am mutat acolo împreună cu soţia mea şi am devenit administrator“.

„Câţi petreli aţi găsit în prima expediţie?“, am întrebat eu în timp ce ne apropiam de rezervaţie.

„În primul an doar opt perechi“, mi se răspunde. „A fost atât de greu să localizăm cuiburile, încât ne-au trebuit zece ani ca să descoperim toate exemplarele populaţiei, care pe atunci era alcătuită din 18 perechi. După 35 de ani de eforturi de conservare a speciei, populaţia de petreli a ajuns la un frumos număr de 52 de perechi.“

Oamenii dau o mână de ajutor

„Petrelii îşi construiesc cuibul în vizuini lungi de 2 sau 3 metri, tunelul de la intrare fiind curbat pentru ca lumina să nu ajungă la cuib“, ne spune în continuare dr. Wingate. „Pentru ca păsările să aibă mai multe locuri de cuibărit, am început să facem vizuini artificiale. Săpăm şanţuri, le acoperim cu un strat de beton şi punem un capac mobil doar deasupra camerei de la capătul vizuinii, unde se află cuibul. Astfel avem posibilitatea să vedem dacă s-a depus vreun ou sau dacă a ieşit vreun pui. Când e abandonat un ou din care nu a ieşit puiul, putem să-l luăm din cuib pentru a-l examina şi a vedea ce s-a întâmplat. Pe la mijlocul anilor ’60, din cauza insecticidului DDT, coaja ouălor s-a subţiat mult şi, prin urmare, ouăle se spărgeau foarte uşor. În prezent  ne e teamă că anumite substanţe chimice, precum PCB-urile [bifenilii policlorinaţi], ar putea avea acelaşi efect. Deşi America de Nord şi Europa au interzis PCB-urile, multe ţări în curs de dezvoltare nu au luat această măsură.“

Dar mai sunt şi alte cauze care au pus specia în pericol. Dr. Wingate remarcă: „Petrelii şi faetonii, care sunt mai agresivi, se luptă în permanenţă pentru locurile de cuibărit. Să zicem că un petrel îşi alege locul de cuibărit într-o scobitură nu prea adâncă a unei stânci. Nu trece mult şi vine un faeton şi se instalează chiar la intrare! Nepoliticosul intrus fie va sparge oul petrelului, fie va ataca sau va ucide puiul ieşit din ou. Problema e că ambele specii se întorc întotdeauna la acelaşi loc de cuibărit, iar conflictul se repetă an de an. Ca să apărăm petrelul de faetoni, am început să construim la intrarea în vizuina petrelului un fel de perete de lemn. Acesta e prevăzut cu un orificiu eliptic suficient de mare ca să poată intra petrelul, dar suficient de mic ca să nu încapă faetonul. În acest caz, trei milimetri sunt de o importanţă vitală“.

În rezervaţie

În sfârşit ajungem pe insuliţă. Din cauza valurilor de hulă, coborâm cu grijă din barcă pe stâncile ascuţite. Ca să ajungem la cuiburi, trebuie să ne căţărăm pe nişte formaţiuni stâncoase abrupte şi colţuroase. La un cuib nu se poate ajunge decât cu scara. Pentru dr. Wingate toate acestea sunt ceva obişnuit, însă pentru mine, constituie o experienţă unică şi fascinantă!

Dr. Wingate se uită în jurul fiecărui cuib, cercetând urmele. Mai vin perechile la cuib? Sunt urme ce duc înspre şi vin dinspre vizuini? Sunt ouă din care nu a ieşit puiul? Găsim un astfel de ou şi, pentru că părinţii nu l-au abandonat încă, dr. Wingate îl lasă în cuib. Adesea, petrelii continuă să clocească oul, refuzând să-l abandoneze. Dr. Wingate face însă o descoperire neaşteptată: găseşte un pui acolo unde nici nu i-ar fi trecut prin gând că ar putea fi depus un ou! Descoperirea compensează dezamăgirea provocată de oul abandonat.

Ce anume arată că toate aceste eforturi nu sunt inutile? Când, la un moment dat, dr. Wingate înlătură capacul de deasupra unei vizuini şi privesc înăuntru, zăresc un ghemotoc cenuşiu de puf: un pui de petrel. Din când în când, puiul se mişcă uşor, evident deranjat de lumină. În alte vizuini, adulţii stau în cuib clocindu-şi oul.

Dr. Wingate a salvat mulţi pui. Un faeton, de pildă, a atacat un pui de petrel şi i-a rupt ciocul. Nemaiştiind ce să facă, Wingate a lipit ciocul puiului. Cât de surprins şi de mulţumit a fost când a văzut că puiul a supravieţuit! Cu o altă ocazie, a salvat un pui abandonat prea devreme de părinţi. L-a ţinut într-o cutie şi l-a crescut dându-i să mănânce crevete, calmar, untură de peşte şi vitamine. În cele din urmă, petrelul şi-a luat zborul spre mare. Până acum, eforturile de restabilire a acestei specii de petreli au dat încetul cu încetul rezultate. De fapt, petrelul de Bermude a devenit un simbol al speranţei pentru ecologii din întreaga lume. Scopul doctorului Wingate este ca insula Nonsuch să găzduiască în cele din urmă 1000 de perechi de petreli. Totuşi, rămâne de văzut dacă dorinţa sa se va materializa.

Vizita pe care i-am făcut-o petrelului considerat o pasăre dispărută m-a pus pe gânduri. Cu certitudine, dacă Creatorul ştie chiar şi când o vrabie cade la pământ, nu ar fi logic să credem că el observă când e ameninţată o specie întreagă (Matei 10:29)? Cât de mângâietor este să ştim că va veni timpul când omul nu va mai constitui o ameninţare pentru nici una dintre speciile Terrei! — Isaia 11:6–9. — De la un colaborator.

[Hărţile de la pagina 16]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

BERMUDE

Insula Nonsuch

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Un petrel într-o vizuină

[Provenienţa fotografiei]

Jeremy Madeiros, administrator, Ins. Bermude

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Intrarea în vizuina unui petrel

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Dr. Wingate arătând peretele de lemn de la intrarea în vizuina unui petrel

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 16]

Jeremy Madeiros, administrator, Ins. Bermude

Globul: Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 17]

© Brian Patteson

Jeremy Madeiros, administrator, Ins. Bermude