Insula care a apărut şi apoi a dispărut

De la corespondentul nostru din Italia

LA 28 iunie 1831, un cutremur violent a lovit coasta vestică a insulei mediteraneene Sicilia. Aflat în larg, un marinar care a simţit zdruncinătura a crezut că vasul se izbise de un banc de nisip.

După cutremur, apele din largul coastei siciliene au fost agitate zile la rând. La suprafaţă pluteau peşti morţi, iar în aer se simţea un miros urât de sulf. Valurile aduceau pe ţărm nenumărate pietre ponce.

La 10 iulie, Giovanni Corrao, căpitanul brigantinei napolitane Teresina, naviga în apele Mediteranei când înaintea lui s-a petrecut un lucru uluitor: din mare a ţâşnit o coloană imensă de apă şi fum, înaltă de vreo 20 de metri, iar apoi s-a auzit „un zgomot puternic ca de tunet“.

Ferdinand al II-lea, rege al Regatului celor Două Sicilii, a ordonat ca vasul regal de război Etna să pornească în recunoaştere. Ştirea despre aceste evenimente a ajuns şi în Malta, care pe atunci se afla sub control britanic. Ca să nu fie mai prejos, viceamiralul britanic de aici, Sir Henry Hotham, a trimis corăbii „care să stabilească pe hărţile de navigaţie locul exact unde se produsese fenomenul şi să facă observaţii suplimentare privitoare la natura lui“.

 Acesta a fost începutul unei controverse ce continuă şi în zilele noastre.

Naşterea unei insule

La 19 iulie 1831, undeva între Sicilia şi coasta Africii, s-a descoperit o nouă insulă, apărută în urma erupţiei unui vulcan subacvatic. Charles Swinburne, comandantul slupului britanic Rapid, ocolea extremitatea vestică a Siciliei când a văzut o coloană înaltă şi neuniformă de fum sau abur foarte alb. Swinburne s-a îndreptat într-acolo. La căderea serii, sclipiri incandescente se împleteau cu fâşiile de fum, vizibile şi la lumina lunii. Din mijlocul coloanei de fum ţâşneau spre cer limbi de foc de o strălucire nefirească. În zorii zilei următoare, după ce fumul se mai risipise, Swinburne a zărit „o movilă întunecată, ieşită din apă câţiva metri“.

Într-o lună, insula se ridicase din apă vreo 65 de metri şi avea o circumferinţă de aproximativ 3,5 kilometri. „Fireşte, evenimentul a stârnit multă agitaţie pe insulele învecinate şi, prin urmare, mulţi s-au grăbit să ajungă la faţa locului“, comenta ziarul Malta Government Gazette. Printre aceştia s-a numărat şi profesorul Friedrich Hoffmann, un geolog prusac, care, întâmplător, făcea cercetări în Sicilia. El s-a apropiat la un kilometru de insulă, putând astfel să o vadă „foarte clar“. Totuşi, precaut, Hoffmann a refuzat să debarce.

Mai puţin precaut a fost căpitanul Humphrey Senhouse, despre care se spune că la 2 august a păşit pe insulă şi a înfipt acolo drapelul britanic. El i-a dat insulei numele Graham, în onoarea lui Sir James Graham, prim-lord al Amiralităţii.

Universitatea Catania din Sicilia i-a încredinţat sarcina de a studia insula lui Carlo Gemmellaro, profesor de istorie naturală, care a numit-o Ferdinandea, după Ferdinand al II-lea. Fără să-i pese de vestea că acolo flutura deja un steag, Ferdinand a declarat oficial insula parte a regatului său, deşi se afla în afara apelor teritoriale ale Siciliei.

Ultimii care şi-au îndreptat atenţia asupra insulei au fost francezii. Geologul Constant Prévost a numit-o Julia, deoarece apăruse în luna iulie. Şi el a arborat steagul ţării sale pe insulă. Scopul acestui gest, scrie el, a fost de „a aduce la cunoştinţa tuturor celor ce vor veni după mine că Franţa nu scapă nici o ocazie de a-şi manifesta interesul faţă de ştiinţă“.

Disputele privitoare la cine avea să deţină insula s-au înteţit. Potrivit unui articol recent publicat în ziarul londonez Times, Marea Britanie, Italia şi Franţa s-au aflat „în pragul unui război din cauza acestui petic de pământ“.

Moartea insulei

Controversa privitoare la insulă, numită şi astăzi când Julia, când Ferdinandea, când Graham *, n-a avut viaţă lungă. „Cu fiecare zi ce trece, insula e din ce în ce mai mică“, scria Hoffmann după ce a văzut insula în septembrie, „iar, dacă această distrugere căreia i-am fost martori continuă . . ., furtunile pe care le va aduce iarna vor fi suficiente ca să [o] facă să dispară în numai câteva luni“.

Până în decembrie, insula se prăbuşise, din ea rămânând un recif periculos aflat la doar câţiva metri sub nivelul mării. Iată ce a scris vulcanologul italian Giuseppe Mercalli: „Tot ce a mai rămas din insula Julia au fost numeroasele denumiri date de călătorii din diverse ţări, care au avut ocazia să fie martori la spectacolul apariţiei şi dispariţiei ei“.

Din nou la orizont?

Dar se sfârşeşte oare aici povestea insulei? Nicidecum! În zona în care se afla cândva insula, activitatea geologică este intensă şi acum. Potrivit istoricului sicilian Salvatore Mazzarella, în prezent, locul „e la fel de important din punct de vedere strategic ca şi în secolul al XIX-lea“. Unii geologi sunt de părere că insula se va ridica din nou, iar disputele privitoare la cine o va deţine se înteţesc încă de pe acum.

Povestea insulei care a apărut, iar apoi a dispărut, e încă o pagină tristă în istoria guvernării exercitate de om. Ziaristul italian Filippo D’Arpa numeşte pe bună dreptate această poveste „o metaforă despre ridicolul puterii“.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Pictură reprezentând erupţia din 1831

[Provenienţa fotografiei]

Copyright Peter Francis/The Open University