Atenţie — Plante ucigaşe!

De la corespondentul nostru din Marea Britanie

SE ŞTIE că de regulă animalele se hrănesc cu plante. Dar ştiaţi că şi anumite plante se hrănesc cu animale? Se cunosc aproximativ 550 de specii de plante carnivore, sau insectivore, şi altele sunt pe cale de a fi descoperite. Aceste plante extraordinare pot face fotosinteză, însă celor care cresc în soluri sărace le lipsesc substanţele nutritive esenţiale, precum azotaţii. Iată de ce insectele constituie pentru înfometatele plante o importantă sursă de suplimente alimentare.

Fiecare plantă îşi are propria metodă de ademenire a prăzii. Dacă unele sunt înzestrate cu capcane-trapă, altele îşi atrag victimele în capcane alunecoase sau pe suprafeţe lipicioase de unde insectelor le e imposibil să evadeze. Dar haideţi să examinăm mai îndeaproape plantele carnivore.

Capcane-trapă

Probabil, cea mai vestită plantă carnivoră este vânătoarea-de-muşte, înaltă de circa 30 de centimetri. Locuitoare a turbăriilor din statele Carolina de Nord şi de Sud din America de Nord, vânătoarea-de-muşte e gătită cu frunze strălucitoare, viu colorate. Mărginite cu glande producătoare de nectar, ele sunt o tentaţie irezistibilă pentru insecte! Aici e pericolul: vânătoarea-de-muşte e înarmată cu trei peri de declanşare dispuşi în mijlocul fiecărui lob al frunzei. Când o gâză nebănuitoare îi atinge, frunza se închide. Asemenea fălcilor unei capcane de metal, dinţii de pe marginea frunzelor se întrepătrund, nelăsându-i prăzii nici o şansă de scăpare.

Dacă frunza-capcană se închide peste ceva suflat de vânt, precum o bucăţică dintr-un vreasc, în câteva zile planta eliberează obiectul nepoftit. Însă, când organele senzitive de pe frunză detectează prezenţa substanţelor azotoase, planta secretă enzime menite să descompună insecta capturată, astfel încât să-i poată asimila substanţele nutritive. Procesul poate dura între 10 şi 35 de zile, în funcţie de mărimea prăzii.

E demn de reţinut că, dacă numai un perişor de declanşare e deranjat, probabil de o picătură de  ploaie, mecanismul de închidere nu e activat. Planta reacţionează doar când sunt atinşi doi perişori sau chiar toţi trei — chiar şi la un interval de 20 de secunde. Rapiditatea cu care se închide cursa depinde de temperatura mediului şi de lumina solară. În anumite condiţii, frunza se închide în a treizecea parte dintr-o secundă.

Capcanele altor plante se închid chiar mai repede decât cele ale vânătorii-de-muşte. Să amintim, de pildă, otrăţelul-bălţilor, o plantă îndeobşte acvatică, cu frunze submerse. Frunzele ei sunt prevăzute cu nenumărate vezicule echipate cu un căpăcel şi mai mulţi perişori lungi. Când o mică vietate, precum un purice-de-baltă, îi atinge perişorii, săculeţii se dilată brusc şi se deschid. Întrucât în interiorul veziculei presiunea apei este mai scăzută decât în exterior, micul purice e pur şi simplu aspirat, iar capacul se închide cât ai clipi în urma lui. De fapt, totul se petrece în nu mai mult de a treizeci şi cincea parte dintr-o secundă!

Capcane alunecoase

Printre cele mai mari carnivore sunt plantele-cu-ulcele (genul Nepenthes). Unele, precum cele din sud-estul Asiei, sunt plante agăţătoare ce ajung până în vârful copacilor. Frunzele lor capcană au o capacitate de aproape 2 litri. În lichidul din interior pot prinde vietăţi de mărimea broaştelor. Se spune că unele au capturat chiar şobolani. Dar care e secretul plantelor-cu-ulcele?

Frunza lor se aseamănă cu un ulcior, sau o urnă, şi este înzestrată cu un căpăcel ce o ocroteşte de ploaie. Ispitită de culorile vii şi de belşugul de nectar, gâza poposeşte pe guleraşul alunecos al cupei, iar, când încearcă să se-nfrupte din nectar, îşi pierde echilibrul şi alunecă drept în „bazinul“ de dedesubt. Din cauza perilor orientaţi în jos ai urnei, insecta nu izbuteşte să scape. Mai mult, nectarul unor plante-cu-ulcele (genul Sarracenia) conţine o substanţă narcotică ce ameţeşte prada.

Cobra (Darlingtonia californica), o plantă-cu-ulcele ce creşte în  munţii din California şi Oregon (SUA), impresionează prin înfăţişarea-i cu totul aparte. Urna ei aduce mult cu o cobră ce se ridică să atace. După ce pătrunde în gura urnei, insecta nu mai găseşte drumul îndărăt, derutată de lumina ce pare că răzbate prin nenumărate ferestruici. Ea însă îşi continuă cu îndărătnicie zborul spre lumină. În cele din urmă, istovită de încercările-i zadarnice de a scăpa, victima cade în lichidul de pe fundul urnei şi se îneacă.

Valoare casnică şi comercială

Frunzele lipicioase ale foii-grase atrag musculiţele Sciaridae şi musculiţele de seră, dăunători atât ai plantelor de seră, cât şi ai plantelor ornamentale. Capcanele artificiale pentru insecte sunt eficiente, însă nu şi selective deoarece, pe lângă dăunători, prind albine  şi muşte sirfide. Frunzele unsuroase ale foii-grase sunt însă mult superioare: ele prind numai dăunătorii mici.

Planta-cu-ulcele nord-americană (genul Sarracenia) e tot mai îndrăgită de grădinari. Datorită florilor alese ce o împodobesc şi formei elegante a frunzelor, ea egalează în frumuseţe alte specii. De asemenea, nu numai că e uşor de cultivat, dar şi înghite o groază de muşte. De fapt, cu fiecare mănunchi de frunze poate captura mii de muşte într-un anotimp. Totuşi, albinele nu sunt în pericol, deoarece se pare că nu sunt ispitite de plantele-cu-ulcele. Dar cum are loc fertilizarea florilor fără ca insectele ce le polenizează să fie puse în pericol? Florile apar când urnele se află abia în faza de dezvoltare. Însă, când cupele ajung la maturitate, florile sunt deja ofilite, iar misiunea polenizatorilor e încheiată.

O plantă uşor de cultivat şi rezistentă la mari variaţii de temperatură este roua-cerului. „E ideală dacă din cauza ţânţarilor nu vă puteţi bucura de o seară plăcută afară“, spune Chris Heath, specialist în plante carnivore, de la Walworth Garden Farm Environmental Education Centre (Londra). „Dacă o veţi planta într-un coş suspendat, picăturile ei strălucitoare de lichid lipicios vor atrage negreşit ţânţarii.“ Orice ţânţar ce se atinge de o frunză e „îmbrăţişat“ de perişorii ei lipicioşi, ce se îndoaie înspre interior, imobilizând astfel insecta pe suprafaţa frunzei.

Conservarea plantelor carnivore

Din nefericire, oamenii distrug multe dintre habitatele plantelor carnivore. De pildă, agricultura itinerantă a pus în pericol planta-cu-ulcele din sud-estul Asiei. Terenurile mlăştinoase din alte zone sunt desecate pentru amenajări teritoriale. Câteva specii chiar au dispărut deja *.

V-ar plăcea să creşteţi o plantă carnivoră? Nu e nevoie să o luaţi din habitatul ei, pentru că multe se pot obţine cu uşurinţă de la furnizori, care le înmulţesc prin seminţe sau culturi de ţesuturi. Instrucţiunile privind îngrijirea lor sunt simple: Udaţi planta mereu cu apă de ploaie. În plus, deşi plantele carnivore iubesc razele soarelui, speciile ce provin din zone temperate preferă un mediu răcoros iarna. Aveţi nevoie şi de răbdare deoarece vor trece aproape trei ani până când unele plante vor ajunge la maturitate. Dar cel puţin nu trebuie să le daţi de mâncare: în fond, îşi procură singure hrana!

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 27]

▪ Hrană pentru ciuperci

Cele mai mici plante carnivore sunt fungii. Aceste ciuperci prind în capcană nematozi, viermi microscopici ce trăiesc în pământ. Unele au pe tulpină nişte noduri lipicioase, iar altele au laţuri de câte trei ochiuri, cu un diametru de numai 0,025 milimetri fiecare. Acestea se strâng în jurul oricărui nematod ce comite imprudenţa de a trece prin ele. Odată prins, viermele moare numaidecât „sufocat“ de filamentele ciupercii. Întrucât nematozii provoacă anual recoltelor daune de sute de milioane de dolari, aceste ciuperci au devenit obiectul unui studiu care urmăreşte potenţialul lor în combaterea dăunătorilor.

[Chenarul de la pagina 27]

▪ Insectele în defensivă!

Nu toate insectele cad pradă şiretlicurilor plantelor insectivore. De pildă, picioruşele muştei albastre, sau musca-de-carne, sunt dotate cu un fel de apendice. Asemenea colţarilor unui alpinist, acest apendice ajută insecta să urce pe perişorii orientaţi în jos ai plantei-cu-ulcele. Când ies din ouă, larvele muştei albastre se hrănesc cu insectele în descompunere din urna plantei. Apoi, când trec în stadiul de pupă, ele sfredelesc peretele urnei şi ies. Omizile unui fluture de noapte însă acoperă supărătorii perişori ai plantei cu o pânză. Iar unii păianjeni îşi ţes cu măiestrie pânzele chiar la gura urnelor ca să-şi poată alege primii meniul din insectele curioase ce poposesc pe frunză. Şi există cel puţin un gen de păianjen care e îmbrăcat într-un înveliş special ce-i permite să se cufunde în sucurile digestive ale plantei pentru a se adăposti în caz de pericol.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Frunză a unei plante-cu-ulcele

[Legenda fotografiei de la paginile 24, 25]

Vânătoarea-de-muşte

În frunza din stânga, o insectă capturată; în frunza din dreapta, perişorii de declanşare

[Provenienţa fotografiei]

Plante: Copyright Chris Heath, Kentish Town City Farm, Londra

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Floare şi urnă imatură a unei plante cobra

[Provenienţa fotografiei]

Copyright Chris Heath, Kentish Town City Farm, Londra

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Planta-cu-ulcele nord-americană

Floarea ei e cam de mărimea unei portocale

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Foaia-grasă

Musculiţe „Sciaridae“ şi musculiţe de seră prinse pe frunzele ei lipicioase

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Frunze ale plantei-cu-ulcele nord-americane

În medalion: o muscă ce se-nfruptă din nectarul ce-o va ameţi

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Roua-cerului

O insectă capturată în perişorii lipicioşi ai frunzei

[Provenienţa fotografiei]

Plante: Copyright Chris Heath, Kentish Town City Farm, Londra