Aterizare forţată

RELATARE DE CÉSAR MUÑOZ

După o frumoasă vacanţă petrecută alături de familia mea în oraşul Monterrey (Mexic), mă pregăteam să mă întorc la filiala Martorilor lui Iehova din Ciudad de Mexico, unde am privilegiul să slujesc. Era duminică, 1 decembrie 2002. Avionul pe care l-am luat, zborul 190, a decolat la ora 19.

 DUPĂ o călătorie liniştită care a durat mai puţin de o oră şi jumătate, avionul şi-a început coborârea. La un moment dat însă s-a înălţat brusc. Un zgomot cumplit venit de dedesubt ne-a îngrozit pe toţi. În clipa următoare căpitanul ne-a anunţat că uşile de la trenul de aterizare nu se deschid. Erau înţepenite! Unii au început să plângă de frică, alţii să se roage cu voce tare. Eu mă întrebam ce urma să se întâmple.

Căpitanul ne-a înştiinţat că va încerca să deschidă uşile de la trenul de aterizare. Aşadar, în timp ce zburam deasupra oraşului Ciudad de Mexico, pilotul s-a luptat cam o oră cu avionul schimbându-i brusc direcţia: când în sus, când în jos, când într-o parte, când într-alta. Era mai rău decât în maşinăriile din parcul de distracţii! Dar nici vorbă de distracţie! Apoi, căpitanul ne-a anunţat: „Cu părere de rău vă aducem la cunoştinţă că uşile nu se deschid. Singurul lucru pe care-l putem face este să aterizăm forţat“. Ne-am uitat înspăimântaţi unii la alţii, gândindu-ne la ce e mai rău.

Ni s-au dat instrucţiuni privind aterizarea forţată. Ne-am dat jos pantofii, am înlăturat orice obiect care ne-ar fi putut cauza răni şi ne-am aşezat aşa cum am fost sfătuiţi. Eram sigur că ne vom prăbuşi pe pistă. În acele clipe m-am rugat lui Iehova Dumnezeu, iar apoi m-am simţit cuprins de o pace profundă. — Filipeni 4:6, 7.

Auzisem că în pragul morţii oamenii obişnuiesc să rememoreze frânturi din trecut şi să se gândească la lucrurile pe care le-ar fi putut face de-a lungul timpului, şi nu le-au făcut. Îmi părea rău că nu vorbisem despre Regat cu tânăra ce stătea lângă mine şi mi-am propus ca, dacă voi supravieţui, să nu pierd nici o ocazie de a depune mărturie. Mi-am analizat rapid şi activitatea în serviciul lui Iehova.

Când avionul a început să coboare am văzut la sol maşini de pompieri, ambulanţe şi o mulţime de oameni aşteptând. Apoi, când avionul a atins pista, am simţit o zdruncinătură foarte puternică. În timp ce aluneca pe pistă, iar metalul se freca de pavaj, săreau scântei peste tot. Maşinile de pompieri aflate de-o parte şi de alta a pistei au început imediat să pompeze apă peste avion ca să-l răcească.

La capătul câtorva clipe de coşmar, avionul s-a oprit. Fericiţi, am izbucnit cu toţii în aplauze, răsuflând uşuraţi că pilotul reuşise să rezolve problema cu succes. Apoi ni s-a spus să evacuăm repede avionul. Ne-am îndreptat în grabă spre ieşiri, ne-am dat drumul pe tobogane şi am ajuns în siguranţă pe iarbă, în afara pistei.

Eram încă puternic marcat de ceea ce se întâmplase. De la distanţa considerabilă la care mă aflam, am văzut avionul zăcând de-a curmezişul pistei. Din fericire, numai câţiva pasageri au suferit răni uşoare. Unora li s-a acordat ajutor medical în urma şocului în ambulanţele aflate în apropiere.

Iniţial, calculasem că voi fi acasă pe la ora 21, dar am ajuns patru ore mai târziu. Însă, gândindu-mă la toate câte s-au întâmplat, am fost recunoscător că eram în viaţă. Acest accident mi-a dat de gândit. Mi-a arătat cât de nesigură e viaţa. Cât de neînsemnat eşti dacă poţi pierde totul într-o clipă! Când ştii că ai şanse minime de supravieţuire, poate fi prea târziu să mai schimbi ceva sau să mai faci ceva care să conteze în ochii lui Dumnezeu. Acum preţuiesc mult mai mult posibilitatea de a-mi folosi viaţa în mod înţelept şi de a da valoare fiecărei zile petrecute în serviciul lui Iehova Dumnezeu. — Psalmul 90:12.