O vizită pe insula sticlei

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA

UN MEŞTER sticlar introduce ţeava de suflat sticlă în gura unui cuptor bine încins, de fapt, o deschidere mică făcută pe partea lui laterală. Sfera de sticlă topită pe care o scoate din cuptor străluceşte ca soarele în amurg. Un fir subţire cu sclipiri portocalii se întinde între cuptor şi ţeavă, dar se rupe repede şi dispare. Meşterul sticlar învârte masa sticloasă topită pe o placă de metal până când sfera devine un cilindru. Apoi, suflând uşor prin ţeavă, el umflă bucata de sticlă, după care o învârte din nou pe placă. O ridică, se uită cu atenţie la ea şi o pune din nou în foc.

Ne aflăm în Murano, pe o mică insulă din laguna Veneţiei (Italia). Insula a devenit faimoasă datorită obiectelor de sticlă care se fac aici. De fapt, de mai bine de 1 000 de ani, în această regiune se realizează obiecte de sticlă prin tehnica suflării. Pe insula Torcello, din aceeaşi lagună, s-au descoperit ruinele unei fabrici de sticlă datând din secolul al VII-lea e.n. Însă prima referire la acest meşteşug găsită chiar în oraşul Veneţia este un document, ce datează din 982 e.n., semnat de „Domenic sticlarul“ în calitate de martor.

În 1224, sticlarii din Veneţia aveau o breaslă a lor. În 1291, Marele Conciliu de la Veneţia a dat un edict prin care cerea eliminarea din oraş a tuturor cuptoarelor de ardere a sticlei, probabil, din motive de siguranţă. Multe au fost transferate în Murano, pe o insulă din lagună la mai puţin de 1 km depărtare, unde au rămas până în zilele noastre.

De ce e atât de renumită sticla de Murano?

Încă din antichitate sticla s-a fabricat în diverse părţi ale lumii. Atunci de ce e deosebită sticla de Murano, sau sticla veneţiană? Se crede că meşterii locali au reuşit să-şi îmbunătăţească mult tehnica, devenind adevăraţi maeştri, datorită frecventelor legături pe care Veneţia le avea cu alte regiuni cu tradiţie în tehnica de suflare a sticlei. Printre acestea se numără Egiptul, Fenicia, Siria şi Corintul de pe vremea Imperiului Bizantin. De fapt, metodele şi produsele celor mai vechi fabrici veneţiene se apropie mult de cele din Orient. Tehnicile folosite în Murano s-au îmbunătăţit foarte mult, ajungând la un nivel la care nici un alt centru european nu ajunsese până atunci.

În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, Veneţia a fost „singurul centru de sticlărie [din Europa] care  realiza «lucrări de artă» din sticlă prin tehnica suflatului“, se arată în cartea Glass in Murano. Articolele veneţiene erau exportate în toată Europa, ajungând până în estul Mediteranei şi până în nordul Europei. În 1399, regele Richard al II-lea al Angliei a permis ca două galere veneţiene ancorate în portul Londrei să-şi vândă aici obiectele de sticlă. Cam în aceeaşi perioadă, sticla veneţiană se afla printre bunurile nobilimii franceze. Cu timpul, Murano a devenit celebru şi pentru oglinzi, candelabre, obiecte de sticlă colorată, ornamente aurite şi emailate, cristaluri, imitaţii de pietre preţioase, cupe cu picior subţire frumos decorate şi tot felul de obiecte cu modele care mai de care mai fine şi mai frumoase.

Veneţia îşi păzea cu străşnicie secretele meşteşugului, străduindu-se să împiedice apariţia unei eventuale concurenţe, care ar fi ridicat nivelul calităţii sticlăriei. Încă de la începutul secolului al XIII-lea, sticlarilor li se interzisese să se mute în altă parte. Măsurile luate au devenit cu timpul tot mai restrictive, ajungându-se până acolo încât numai cetăţenii din Murano aveau voie să lucreze ca sticlari şi ucenici. Într-o vreme, sticlarii care fugeau din regiune şi erau prinşi primeau amenzi foarte mari şi erau condamnaţi la cinci ani de galere, cu lanţuri la picioare.

Cu toate acestea, au existat sticlari care au reuşit să emigreze ilegal din Veneţia. Ei s-au stabilit în diverse oraşe din Italia şi Europa şi au început să facă concurenţă sticlarilor din Murano, folosind aceleaşi tehnici şi realizând produse similare. În multe cazuri e aproape imposibil să faci diferenţa între obiectele de sticlă făcute în Murano şi aceste produse — care au ajuns să fie numite à la façon de Venise, adică în stil veneţian.

Măiestria sticlarilor veneţieni a atins apogeul în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Sticlăria de Murano, cu cristalurile ei fine, de diverse forme, cu emailurile ei pictate, cu lattimo-ul ei opac (sticlă lăptoasă) şi cu reticello-ul ei (sticlă filigranată) — ca să nu menţionăm decât câteva dintre creaţiile de aici — a dominat piaţa şi a ajuns pe masa regilor.

În acea vreme, „călătorul curios ce sosea în lagună când cuptoarele funcţionau nu pleca până nu le vizita“, spune un istoric în arta sticlei. Nici eu şi nici soţia mea n-am vrut să plecăm fără să vedem cuptoarele. Deci, în această dimineaţă vom lua un vaporetto, adică un vaporaş care e „autobuzul“ Veneţiei, şi vom pleca pe Grand Canal spre Murano. Haideţi cu noi în călătoria pe care vrem să o facem!

Cuptoare şi săli de expoziţie

Coborâm la prima staţie în Murano, iar localnicii ne arată unde sunt cele mai apropiate fabrici de sticlă. Aici putem asista gratuit la demonstraţii care confirmă arta meşterilor sticlari. Privim un meşter cum suflă în ţeavă şi învârte mingea de sticlă topită de la capătul ei, transformând-o într-un balon lunguieţ. Apoi cu ajutorul cleştilor şi a foarfecelor, pe care le mişcă cu o îndemânare nemaivăzută, trage, taie şi gâtuie masa sticloasă fără formă care devine sub ochii noştri capul, picioarele şi coada unui armăsar în galop.

Ieşim din prima fabrică şi pornim într-o plimbare pe liniştitul Rio dei vetrai, în traducere, „canalul sticlarilor“. Şi aici, ca de altfel în aproape toată Veneţia, ai de ales între a circula cu barca sau pe jos. Acum ne dăm seama că oraşul Murano găzduieşte o mulţime de ateliere şi de săli de expoziţie. Putem admira splendide obiecte de calitate superioară: servicii de ceai, lampadare şi sculpturi pline, impunătoare. Fără îndoială că pentru realizarea unor astfel de obiecte trebuie mult talent, dar şi multă atenţie. Există şi locuri unde putem găsi articole de sticlărie mai accesibile ca preţ: de la mărgele la vaze şi  prespapieuri multicolore. Multe dintre ele sunt deosebit de frumoase. Toate sunt însă făcute manual.

Suntem fascinaţi de diversitatea produselor realizate aici. Sticla de Murano — 70% nisip şi 30% sodă, piatră-de-var, sulfat de sodiu şi arsen — e o masă lichidă la 1 400°C; ea devine însă rigidă la aproximativ 500°C. În acest interval, la o anumită temperatură, sticla e moale şi ductilă. Prin urmare, pentru a sufla într-o bucată de sticlă sau a o modela, ea trebuie pusă de repetate ori înapoi în foc ca să-şi recapete flexibilitatea. Meşterii sticlari stau pe bănci, între nişte braţe orizontale pe care aşază sau rotesc ţevile lor de suflat. Cu o mână învârt ţeava, iar cu cealaltă ţin o unealtă sau o formă din lemn de păr (lemn deosebit de rezistent la căldură), îmbibată în apă, cu ajutorul cărora dau formă masei sticloase.

Privim un meşter care suflă sticla topită într-o formă cu nervuri. Un asistent taie capătul balonului. Apoi, meşterul învârte ţeava până când balonul se deschide ca un boboc de floare. După ce e din nou încălzită şi modelată şi după ce i se adaugă o bordură realizată cu un cleşte, bucata de sticlă devine un corp de iluminat în formă de crin ce urmează a fi folosit la un candelabru.

Ca să-i dea culoare, meşterul ia masa sticloasă transparentă şi o stropeşte cu prafuri colorate care se lipesc prin topire. Efectele florale se obţin prin metoda murrine: se adaugă bucăţi micuţe, rotunde, tăiate din tuburi subţiri de sticlă, care au prin ele modele colorate. O bucată cilindrică de sticlă topită poate fi rostogolită pe o placă de metal pe care sunt aşezate în paralel mai multe tuburi subţiri de sticlă sau bucăţi mici tăiate din aceste tuburi, care se vor lipi pe toată suprafaţa cilindrului. Apoi bucata respectivă se pune înapoi în cuptor, iar aceste aplicaţii — multicolore, dantelate sau spiralate — se topesc şi pătrund în masa de sticlă. După aceea, meşterul va sufla în ţeavă, dându-i sticlei forma dorită: o vază, o lampă sau orice alt obiect. Articolele de sticlă cu pereţi groşi, având diverse straturi de sticlă colorată sau transparentă, sunt obţinute prin scufundarea obiectului respectiv în diferite creuzete de topire.

Într-adevăr, fiecare obiect din sticlă pare a avea povestea lui şi o tehnică aparte. Graţie tradiţiei vechi de secole, meşterii sticlari de pe celebra insulă a Veneţiei reuşesc cu ajutorul focului să transforme nisipul în splendide creaţii strălucitoare.

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Rio dei vetrai, Murano (Italia)

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

„Cupa Barovier“ din secolul al XV-lea

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Potir din secolul al XVI-lea gravat cu vârf de diamant

[Legenda fotografiilor de la pagina 18]

1. Gura cuptorului

2. Sticlarul dă formă masei sticloase topite

3. O pune din nou în cuptor pentru a-şi recăpăta flexibilitatea

4. Cu ajutorul cleştilor şi a foarfecelor, sticlarul realizează piciorul unui armăsar în galop

5. Produsul final

[Provenienţa fotografiilor]

Fotografii obţinute prin amabilitatea http://philip.greenspun.com