Victorii şi înfrângeri în lupta împotriva bolilor

LA 5 august 1942, dr. Alexander Fleming şi-a dat seama că unul dintre pacienţii săi, un prieten, era pe moarte. Bărbatul, în vârstă de 52 de ani, făcuse meningită spinală şi, în pofida eforturilor lui Fleming, căzuse în comă.

Cu cincisprezece ani înainte, Fleming găsise o substanţă extraordinară produsă de un mucegai albastru-verzui, pe care a numit-o penicilină. Deşi a observat că substanţa avea puterea de a ucide bacteriile, doctorul nu a putut obţine penicilină pură. Prin urmare, a testat-o doar ca antiseptic. Totuşi, în 1938, Howard Florey şi echipa lui de cercetători de la Universitatea Oxford s-au hotărât să producă o cantitate suficient de mare din acest medicament pentru a-l putea testa pe oameni. Fleming l-a sunat pe Florey, care i-a trimis penicilina de care dispunea. Era ultima şansă a lui Fleming de a-şi salva prietenul.

Întrucât injecţia intramusculară nu a dat rezultatele dorite, medicul i-a injectat prietenului său penicilina direct în coloana vertebrală. Antibioticul a distrus microbii, iar, în numai o săptămână şi ceva, pacientul lui Fleming a părăsit spitalul complet vindecat. Se iviseră zorii unei noi ere: era antibioticelor, un punct de cotitură în lupta omului cu bolile.

Era antibioticelor

Primele antibiotice păreau leacuri-minune. Infecţiile până atunci incurabile, cauzate de bacterii, ciuperci sau alte microorganisme, puteau fi acum tratate cu succes. Graţie acestor noi medicamente, numărul deceselor cauzate de meningită, pneumonie şi scarlatină a scăzut considerabil. Infecţiile contractate în spital, care în trecut „condamnau la moarte“, se puteau acum vindeca în numai câteva zile.

De la Fleming încoace, cercetătorii au descoperit zeci de alte antibiotice, iar cercetările continuă. În ultimii 60 de ani, antibioticele au devenit o armă indispensabilă în lupta împotriva bolilor. Dacă George Washington ar fi trăit în zilele noastre, fără îndoială că medicii i-ar fi tratat infecţia cu un antibiotic şi probabil că pacientul s-ar fi vindecat cam într-o săptămână. Deşi antibioticele ne-au ajutat pe toţi să scăpăm de o infecţie sau alta, s-a observat că folosirea lor are şi unele neajunsuri.

Tratamentul cu antibiotice nu e eficient în infecţiile virale, precum SIDA  sau gripa. Mai mult, unii oameni sunt alergici la anumite antibiotice, iar cele cu spectru larg pot ucide şi microorganismele folositoare din corp. Însă, probabil, cea mai mare problemă este abuzul de antibiotice sau folosirea lor în cantităţi insuficiente.

Vorbim de folosire în cantităţi insuficiente când bolnavii nu îşi încheie tratamentul prescris fie pentru că se simt mai bine, fie pentru că tratamentul durează mult. Drept urmare, antibioticul nu ucide toate bacteriile patogene, permiţând astfel tulpinilor rezistente să supravieţuiască şi să se multiplice. Aşa s-a întâmplat adesea cu tratamentul tuberculozei.

Atât medicii, cât şi agricultorii se fac vinovaţi de abuz în administrarea acestor noi medicamente. „Deseori, în Statele Unite se prescriu inutil antibiotice, iar în multe alte ţări se folosesc cu şi mai multă neglijenţă“, se explică în cartea Man and Microbes. „Li s-au dat animalelor domestice în cantităţi industriale, însă nu pentru a vindeca, ci pentru a stimula creşterea. Aceasta e una dintre principalele cauze ale rezistenţei microbiene sporite.“ Rezultatul, se spune în carte, este că „s-ar putea să epuizăm toate antibioticele noi“.

Însă, lăsând la o parte îngrijorările privitoare la rezistenţa la antibiotice, a doua jumătate  a secolului al XX-lea a fost o perioadă a victoriilor în medicină. Cercetările păreau să promită descoperirea unor medicamente gata să lupte împotriva oricărei boli, iar vaccinurile ofereau noi perspective de prevenire a acestora.

Victorii în medicină

„Imunizarea este cel mai mare succes din istorie înregistrat în domeniul sănătăţii publice“, se afirmă în The World Health Report 1999. Au fost salvate deja milioane de vieţi graţie campaniilor de vaccinare în masă efectuate la nivel mondial. Variola — boala letală care a secerat mai multe vieţi decât toate războaiele secolului al XX-lea la un loc — a fost eradicată în urma unui program global de imunizare. După o campanie similară, şi poliomielita aproape că a fost învinsă (vezi chenarul „Victorii în lupta cu variola şi poliomielita“). În prezent, mulţi copii sunt vaccinaţi pentru a nu contracta boli despre care se ştie că pun în pericol viaţa.

Alte boli au fost „îmblânzite“ prin metode mai puţin drastice. Infecţiile ce se transmit prin apă, precum holera, rareori cauzează probleme acolo unde condiţiile de igienă sunt corespunzătoare, iar rezervele de apă, necontaminate. În multe ţări, datorită accesului mai larg la servicii medicale şi îngrijire spitalicească, majoritatea bolilor pot fi diagnosticate şi tratate înainte de a pune în pericol viaţa. De asemenea, îmbunătăţirea alimentaţiei şi a condiţiilor de trai, precum şi respectarea legilor privitoare la distribuirea şi depozitarea corespunzătoare a alimentelor au contribuit mult la ridicarea nivelului sănătăţii publice.

Odată ce oamenii de ştiinţă au descoperit cauzele bolilor infecţioase, autorităţile medicale au putut lua măsuri practice pentru oprirea unei epidemii chiar în primele ei faze. Să luăm un exemplu. Un val de ciumă bubonică ce a lovit oraşul San Francisco în 1907 a ucis puţini oameni deoarece s-a iniţiat imediat o campanie de exterminare a şobolanilor ai căror purici transmiteau boala. Însă, începând din 1896, aceeaşi boală a secerat în 12 ani zece milioane de vieţi în India, deoarece aici adevărata ei cauză nu se cunoştea pe atunci.

Înfrângeri în lupta împotriva bolilor

Evident, au fost câştigate bătălii semnificative. Însă de unele victorii în sănătatea publică s-au putut bucura doar ţările mai bogate ale lumii. Boli ce ar putea fi tratate continuă să ucidă milioane de oameni, pur şi simplu din lipsă de fonduri. În ţările în curs de dezvoltare, mulţi nu dispun de condiţii de igienă corespunzătoare, de îngrijire medicală şi de apă necontaminată. Satisfacerea acestor necesităţi fundamentale a devenit mai dificilă din cauza mutării în masă a oamenilor din zonele rurale în megaoraşele ţărilor în curs de dezvoltare. Având în vedere aceşti factori, săracii lumii duc ceea ce Organizaţia Mondială a Sănătăţii numeşte „cea mai mare parte din povara bolilor“.

Egoismul extrem este principala cauză a acestei inegalităţi privind sănătatea. „Frontul pe care atacă cei mai înrăiţi ucigaşi infecţioşi pare departe de noi“, se afirmă în cartea Man and Microbes. „Unii dintre aceştia sunt răspândiţi numai sau îndeosebi în regiunile tropicale şi subtropicale sărace.“ Întrucât nu obţin beneficii imediate, ţările bogate şi companiile farmaceutice nu se înghesuie să aloce fondurile necesare tratării acestor boli.

Şi comportamentul iresponsabil al omului contribuie la răspândirea bolilor. Nimic nu ilustrează mai bine această tristă realitate decât virusul bolii SIDA, care se transmite prin fluidele corpului uman. În numai câţiva ani, pandemia a cuprins întregul pământ (vezi chenarul „SIDA — flagelul zilelor noastre“). „Oamenii şi-au făcut-o cu mâna lor“, declară Joe McCormick. „Nu o spun ca un reproş. E o realitate.“

Dar cum au „cooperat“ oamenii involuntar cu virusul HIV? În cartea The Coming Plague sunt enumeraţi unii factori. În primul rând, schimbările sociale, îndeosebi în ce priveşte obiceiul de a avea relaţii sexuale cu mai mulţi parteneri, au dat naştere unui val de boli cu transmitere sexuală, facilitând astfel contractarea virusului şi infectarea mai multor oameni de către un singur purtător. În al doilea rând, la fel se întâmplă şi când — fie în cazul injecţiilor ce se fac în unele ţări în curs de dezvoltare,  fie în cazul consumului de droguri — se utilizează multe seringi contaminate sau deja folosite. În al treilea rând, industria mondială a sângelui, care pune în joc miliarde de dolari, a contribuit mult la răspândirea virusului HIV de la un donator la zeci de primitori.

Aşa cum s-a menţionat mai înainte, abuzul de antibiotice şi folosirea lor insuficientă a dus la apariţia microbilor rezistenţi. Această problemă este serioasă şi se agravează în continuare. Stafilococii, care adesea infectează plăgile, erau eliminaţi cu uşurinţă prin intermediul derivaţilor din penicilină. Însă, în prezent, antibioticele tradiţionale nu mai sunt atât de eficiente. Prin urmare, medicii sunt nevoiţi să se îndrepte spre altele mai noi şi mai scumpe, pe care spitalele din ţările în curs de dezvoltare rareori şi le pot permite. Chiar şi cele mai noi antibiotice ar putea fi incapabile să combată unii microbi; astfel infecţiile de spital se răspândesc şi ucid tot mai mulţi oameni. Dr. Richard Krause, fost director al Institutului Naţional de Alergii şi Boli Infecţioase (SUA), califică fără ocolişuri situaţia actuală ca fiind „o epidemie de rezistenţă microbiană“.

„Este mai bună situaţia în prezent?“

Acum, la începutul secolului al XXI-lea, este evident că bolile continuă să fie o ameninţare. Răspândirea necontenită a bolii SIDA, apariţia agenţilor patogeni rezistenţi la antibiotice şi revenirea unor ucigaşi străvechi precum tuberculoza şi malaria arată că războiul împotriva bolilor nu a fost câştigat încă.

„Este mai bună situaţia în prezent decât în secolul trecut?“, a întrebat Joshua Lederberg, un laureat al Premiului Nobel. „În majoritatea privinţelor, situaţia s-a înrăutăţit“, a spus el. „Am neglijat microbii, iar acum iată-i că revin în forţă.“ Pot medicina şi toate naţiunile lumii să depăşească înfrângerile actuale prin eforturi asidue? Vor fi în cele din urmă eradicate principalele boli infecţioase, aşa cum s-a întâmplat cu variola? În ultimul articol al seriei se va răspunde la aceste întrebări.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 8]

Victorii în lupta cu variola şi poliomielita

Spre sfârşitul lunii octombrie 1977, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a izolat ultimul caz de variolă înregistrat, apărut prin contaminare obişnuită. E vorba de Ali Maow Maalin, bucătarul unui spital care locuia în Somalia şi care a făcut o formă uşoară a bolii. După câteva săptămâni, s-a restabilit. Toţi oamenii cu care a venit în contact au fost vaccinaţi.

În următorii doi ani, medicii au avut parte de o aşteptare lungă şi înfrigurată. S-a promis o recompensă de 1 000 de dolari oricui ar fi putut raporta un „caz de variolă activă“ ce putea fi confirmat. Nimeni nu a revendicat pe drept recompensa, iar la 8 mai 1980 OMS a anunţat oficial că „toate popoarele Lumii au scăpat de variolă“. Cu doar un deceniu înainte, variola cauza anual moartea a circa două milioane de oameni. Pentru prima dată în istorie, o boală infecţioasă majoră fusese eradicată. *

Poliomielita, o debilitantă boală a copilăriei, oferea perspectivele unui succes similar. În 1955, Jonas Salk a elaborat un vaccin eficient pentru poliomielită, iar în Statele Unite şi în alte ţări s-a organizat o campanie de imunizare împotriva ei. Mai târziu a fost inventat un vaccin oral. În 1988, OMS a lansat un program mondial de eradicare a poliomielitei.

„La vremea când am luat măsurile de eradicare în 1988, poliomielita paraliza 1 000 de copii pe zi“, spune dr. Gro Harlem Brundtland, pe atunci directoarea generală a OMS. „Până în 2001, numărul cazurilor scăzuse, ajungând la mai puţin de 1 000 pe an.“ Poliomielita se limitează în prezent la mai puţin de 10 ţări. Vor fi necesare fonduri suplimentare pentru a le ajuta să elimine în cele din urmă boala.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei]

Un băiat etiopian primeşte un vaccin oral contra poliomielitei

[Provenienţa fotografiei]

© WHO/P. Virot

[Chenarul/Fotografia de la pagina 10]

SIDA — flagelul zilelor noastre

SIDA constituie în prezent o nouă ameninţare globală. În cei aproximativ 20 de ani care au trecut de la descoperirea ei, au fost infectaţi deja peste 60 de milioane de oameni. Iar autorităţile medicale avertizează că pandemia de SIDA este încă într-o „fază incipientă“. Numărul persoanelor infectate „creşte mai mult decât s-a crezut“, iar în zonele cele mai năpăstuite ale globului efectele sunt devastatoare.

„La nivel mondial, marea majoritate a celor cu HIV/SIDA sunt în floarea vârstei“, se precizează într-un raport al Naţiunilor Unite. Prin urmare, se crede că, până în anul 2005, mai multe ţări din sudul Africii vor pierde între 10 şi 20% din forţa de muncă. În raport se mai arată: „Speranţa medie de viaţă în Africa sub-sahariană este actualmente de 47 de ani. Dacă nu ar exista pericolul SIDA, speranţa de viaţă ar fi de 62 de ani“.

Eforturile de a crea un vaccin au fost până în prezent zadarnice, iar numai 4% dintre cei şase milioane de bolnavi de SIDA din ţările în curs de dezvoltare beneficiază de medicaţie. În prezent, nu există un tratament pentru SIDA, iar medicii se tem că majoritatea oamenilor infectaţi cu virusul HIV vor dezvolta în cele din urmă boala.

[Legenda fotografiei]

Limfocite T infectate cu virusul HIV

[Provenienţa fotografiei]

Godo-Foto

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Un laborant examinează o tulpină de virus rezistentă

[Provenienţa fotografiei]

CDC/Anthony Sanchez