Greutăţile din timpul războiului m-au pregătit pentru viaţă

RELATARE DE ERNST KRÖMER

„Asta e camera voastră.“ Aşa am fost întâmpinaţi, eu şi partenerul meu, când am ajuns în Gabon (Africa de Vest). Nu era loc decât pentru o saltea. Am stat în acea cameră şase luni.

VIAŢA la ţară în timpul celui de-al doilea război mondial m-a învăţat să rezist în condiţii grele. Când a izbucnit războiul în 1939, Germania nazistă a ocupat rapid Polonia. Aveam pe atunci patru ani. Aveam un frate şi o soră mai mici şi încă două surori mai mari. Tata ne-a spus că aveau să vină timpuri grele dacă Germania pierdea războiul.

Locuiam în Löwenstein, un orăşel german din Silezia Inferioară, care aparţine acum Poloniei. La ferma noastră întinsă pe 25 ha, creşteam animale şi cultivam cereale. Tata lucra şi ca administrator pentru agricultorii din regiune. Când naziştii au ocupat Silezia Inferioară, ei s-au folosit de tata punându-l să-i organizeze pe agricultori ca să sprijine războiul.

În timpul primului război mondial, tata făcuse parte din cavalerie, dar acum, fiind în slujba naziştilor, a scăpat de recrutare. Dezamăgiţi de modul în care acţionaseră clericii în timpul războiului, părinţii mei se retrăseseră de mult din Biserică. Prin urmare, nici pe mine nu m-a interesat religia.

Am fost dat la şcoală în 1941, dar nu mi-a plăcut, gândindu-mă că sunt alte lucruri mai interesante de făcut decât să stau şi să mă uit la o tablă. Pe la începutul anului 1945, cu doar câteva luni înainte de sfârşitul războiului, Breslau (actualmente Wrocław), capitala Sileziei Inferioare, a fost asediată de ruşi. Într-o sâmbătă seara, de la aproape 50 km distanţă, am văzut oraşul puternic luminat de exploziile provocate de mortiere şi de bombele aruncate din avioane. Nu după mult timp a trebuit să fugim în munţi. La sfârşitul războiului, ne-am întors acasă, în Löwenstein.

După război

Au urmat vremuri cumplite. Femeile erau violate, iar jaful era la ordinea zilei. Ne-au fost furate aproape toate vitele.

Tata a fost arestat în iulie 1945. După şapte nopţi de interogatorii brutale, a fost eliberat. Trei luni mai târziu a fost din nou arestat şi de-atunci nu l-am mai văzut. Doi polonezi ne-au luat ferma, pretinzând că ei erau proprietarii. În aprilie 1946, tuturor germanilor li  s-a dat ordinul să plece din sat, având voie să ia cu ei doar câteva lucruri.

Mama era pregătită pentru asta, aşa că nu am intrat în panică. Ea a pus aşternuturi într-un coş mare, cu roţi, iar fiecare dintre noi ducea câte un rucsac cu ce ne era de trebuinţă. Miliţia poloneză ne-a înghesuit pe toţi în vagoane de vite — câte 30 într-un vagon. Două săptămâni mai târziu ajungeam la destinaţie, în nord-vestul Germaniei, nu departe de Olanda.

Familiei noastre, din care făceau parte şi rudele — 19 de toţi —, i-au fost repartizate două camere la o fermă aflată la circa 8 km de Quakenbrück. Mai târziu, câteva dintre rudele noastre au fost mutate la alte ferme, şi n-am mai stat atât de înghesuiţi.

Mama făcea mari sacrificii pentru noi, copiii: adesea rămânea flămândă ca să ne dea nouă de mâncare. În prima iarnă petrecută acolo nu am avut lemne ca să facem focul. Tavanul şi pereţii erau acoperiţi cu un strat gros de gheaţă, iar camerele erau ca nişte peşteri îngheţate. Din fericire, aveam aşternuturi călduroase, care ne-au ajutat să supravieţuim.

Contactul cu Martorii

Prin anul 1949, mama a primit o revistă Turnul de veghe de la o mătuşă a mea. Citind un articol şi-a amintit că, în timpul războiului, îl auzise pe Hitler condamnând un „soi rău de oameni“ care preziseseră căderea Germaniei. Mama se întreba cine puteau fi. Când a citit în Turnul de veghe că aceştia erau Martorii lui Iehova, şi-a dorit foarte mult să studieze Biblia cu ei.

Într-o zi de aprilie, în 1954, i-am cunoscut pe cei care studiau cu mama. După studiu am acceptat broşura Puteţi trăi pentru totdeauna fericiţi pe pământ? (engl.), precum şi un abonament la revista Turnul de veghe. După ce am citit broşura, am fost convins că găsisem adevărul. Aşa că i-am dat-o şi şefei mele. Când am întrebat-o ce părere are, mi-a zis: „Informaţiile sunt excelente, dar e prea frumos ca să fie adevărat. Pur şi simplu nu pot să cred“.

„Eu sunt convins că acesta e adevărul, şi-l voi urma“, i-am răspuns. Dând din cap a neîncredere, ea mi-a spus: „Mesajul de-aici e pentru cei blânzi. Eşti prea rebel ca să fii Martor“. Dar am început să fac schimbări.

Chiar dacă nu erau Martori în zonă, am studiat singur, iar în fiecare săptămână mergeam cu bicicleta cam zece kilometri ca să asist la întruniri. Mai târziu am fost şi la un congres de circumscripţie, unde câteva congregaţii se întruniseră să-i aducă închinare lui Iehova. Atunci a fost întâia oară când am participat cu alţii la lucrarea de predicare. Nu a trecut mult şi am început să merg cu regularitate în ministerul de teren. La 14 iulie 1954, eu şi mama ne-am botezat. Mai târziu, bunica din partea mamei s-a botezat şi ea, la vârsta de 80 de ani.

Munca la fermă îmi răpea mult timp, aşa că am plecat de-acolo şi m-am angajat la o rezervaţie silvică. Apoi ne-am mutat la Reutlingen, un orăşel de lângă Stuttgart. Acolo, sora mea mai mică, Ingrid, s-a botezat ca Martoră. Dintre fraţii şi surorile mele, ea a fost, de fapt, singura care a devenit Martoră.

Lucrarea cu timp integral

În 1957, mama a reuşit în cele din urmă să obţină certificatul de deces al tatălui meu. Prin urmare, a început să primească o pensie din care putea trăi şi fără sprijinul meu financiar. Nemaiavând obligaţii familiale, mi-am luat o slujbă cu jumătate de normă, iar în aprilie 1957 am început serviciul cu timp integral ca pionier. După aceea am primit invitaţia de a sluji ca pionier special. Auzind de aceasta, un coleg Martor m-a invitat la el în birou şi mi-a zis: „Sunt sigur c-o să ai nevoie de ăştia“. Şi mi-a dat 500 de mărci germane. Mi-am cumpărat hainele de care aveam nevoie şi mi-au mai şi rămas 200 de mărci.

În 1960 m-am oferit să slujesc în Austria. A fost o plăcere să predic în satul Scheibbs şi o vreme în oraşul Linz. Dar, ceva mai târziu, în acelaşi an, am avut un grav accident de motocicletă în care mi-am fracturat piciorul drept.  După o serie de operaţii, mi-am putut continua lucrarea. În 1962 însă a trebuit să mă întorc acasă, în Reutlingen, ca să mă ocup de formalităţile de imigrare. Acolo am mai făcut o operaţie pentru a mi se îndepărta o tijă metalică din picior. Ca să-mi pot acoperi cheltuielile medicale, am întrerupt pionieratul şase luni şi mi-am găsit ceva de lucru.

Când un supraveghetor de circumscripţie a vizitat congregaţia unde slujeam, mi-a sugerat să completez o cerere pentru a lucra la filiala Martorilor, aflată atunci în Wiesbaden (Germania). N-am stat pe gânduri. Două săptămâni mai târziu am primit o telegramă în care mi se spunea să vin cât pot de repede. După o săptămână, în mai 1963, eram la filiala germană, numită Betel, şi lucram la o presă rotativă unde se tipăreau revistele.

Mă pun pe învăţat

Betelul este cel mai bun loc unde am fost vreodată. M-am adaptat repede la munca grea. În 1965 am vizitat Spania şi am dus în secret literatură biblică, deoarece acolo lucrarea de predicare era sub interdicţie. Acea călătorie a stârnit în mine dorinţa de a învăţa o limbă străină, şi am ales engleza. Foloseam orice ocazie ca să studiez. Cam în acea perioadă s-a înfiinţat prima grupă de vorbitori de limbă engleză din Germania şi, evident, am făcut şi eu parte din ea. Prima dată când am studiat articolul de studiu în limba engleză a durat şapte ore. Când am văzut că a doua oară nu-mi luase decât cinci ore, mi-am dat seama că fac progrese.

În 1966, am primit invitaţia de a participa la cursurile celei de-a 43-a clase a Şcolii Galaad, şcoală care se ţine în Statele Unite şi are scopul de a instrui miniştri ai Martorilor lui Iehova pentru lucrarea misionară. După absolvire, în aprilie 1967, am fost repartizat împreună cu Günther Reschke în Gabon, în Africa de Vest. Ajunşi în Libreville, capitala Gabonului, am locuit în cămăruţa descrisă la început; hainele ni le ţineam în încăperea unde mâncam. Şase luni mai târziu ne mutam într-o altă casă de misionari.

Cea mai mare încercare a mea din Gabon a fost învăţarea limbii franceze. În cele din urmă, după eforturi susţinute, am ajuns să mă descurc cât de cât. În 1970, lucrarea din Gabon a fost interzisă pe neaşteptate, iar noi, misionarii, am fost nevoiţi să părăsim ţara în două săptămâni.

Spre Republica Centrafricană

Împreună cu alţi misionari, am fost repartizat în Republica Centrafricană. Deşi limba oficială era franceza, a trebuit să învăţăm sango pentru ca mesajul să ajungă la majoritatea oamenilor. Am fost trimişi în oraşul Bambari, la aproape 300 km distanţă de Bangui, capitala ţării, ca să înfiinţăm o casă de misionari. În Bambari nu era nici electricitate, nici apă curentă, dar erau două congregaţii  care aveau nevoie de ajutorul nostru. Experienţa războiului din Europa m-a ajutat să suport mai uşor condiţiile grele din Bambari, precum şi din alte locuri în care aveam să ajung.

După doi ani petrecuţi în Bambari, am fost numit supraveghetor de circumscripţie. În ţară erau circa 40 de congregaţii şi petreceam câte o săptămână cu fiecare. Aveam o maşină mică, însă când străzile nepavate erau impracticabile, foloseam mijloacele de transport în comun.

Bangui era singurul loc din ţară unde puteau fi reparate maşinile. Deoarece trebuia să călătoresc mult, mi-am cumpărat câteva cărţi despre reparaţii auto şi nişte scule şi am început să-mi repar singur maşina. Odată, carcasa lagărului de la axul cardanic s-a rupt, iar maşina nu mai mergea. Eram la aproape 60 km distanţă de cea mai apropiată casă. Am tăiat din pădure o bucată de lemn de esenţă tare şi am făcut din ea un fel de carcasă pentru lagăr. Am pus multă vaselină şi am fixat-o bine cu sârmă. Aşa că am reuşit să-mi continuu călătoria.

Lucrarea în savană, sau în zonele rurale, a adus cu sine încercări deosebite: puţini oameni ştiau să scrie sau să citească. Într-o congregaţie era un singur om care ştia să citească, dar care avea un defect de vorbire. Articolul din Turnul de veghe era neobişnuit de greu, dar văzând cum congregaţia făcea eforturi sincere de a înţelege ideile în discuţie, mi-am întărit credinţa.

La urmă, i-am întrebat în ce fel îi ajutau articolele pe care nu le înţelegeau prea bine. Răspunsul m-a impresionat: „Ne încurajăm unii pe alţii“. — Evrei 10:23–25.

Deşi mulţi dintre fraţii mei creştini erau analfabeţi, ei m-au învăţat multe despre viaţă. Am ajuns să preţuiesc sfatul biblic de ‘a-i considera pe ceilalţi superiori’ (Filipeni 2:3). Fraţii africani m-au învăţat multe despre iubire, bunătate, ospitalitate şi despre viaţa în acea regiune. Cuvintele rostite în ziua absolvirii mele de fratele Nathan Knorr, preşedintele de atunci al Şcolii Galaad, au căpătat o mare însemnătate pentru mine. El spusese: „Fiţi umili, să nu credeţi că ştiţi totul. Pentru că în realitate nu e deloc aşa. Avem atât de multe de învăţat!“

Viaţa în savană

Când vizitam câte o congregaţie, stăteam la fraţii de acolo. De obicei, săptămâna respectivă era ca o sărbătoare, mai ales pentru copii. Şi asta deoarece fraţii din congregaţia-gazdă mergeau la vânătoare sau la pescuit şi făceau eforturi mai mari decât de obicei ca toţi să aibă suficientă hrană.

Stăteam la fraţi în colibele lor şi mâncam de toate: de la termite până la carne de elefant. Carnea de maimuţă nu lipsea niciodată din meniu. Mistreţii şi porcii spinoşi erau deosebit de gustoşi. Dar, bineînţeles, nu aveam parte în fiecare zi de un asemenea festin. Mi-a trebuit ceva timp să mă obişnuiesc cu noul regim, dar apoi am ajuns să mănânc aproape tot ce mi se dădea. Am aflat că papaia şi seminţele ei sunt bune pentru stomac.

Viaţa în savană îţi poate aduce încercări neaşteptate. La un moment dat am fost luat drept un mammy-water, despre care se spune  că este spiritul alb al unui mort, spirit care sălăşluieşte în apă. Oamenii cred că spiritul poate să tragă o persoană în apă şi să o înece. Odată, o fetiţă care venise să ia apă, m-a văzut ieşind din râu, unde mă scăldasem. A început să ţipe şi a rupt-o la fugă. Când un Martor a încercat să le explice oamenilor că eram un predicator venit în vizită, şi nicidecum un spirit, nu l-au crezut. Ei susţineau cu îndărătnicie: „Nici un alb n-ar veni până aici“.

Dormeam adesea sub cerul liber ca să mă bucur de aer curat. Dar aveam mereu o plasă pentru ţânţari, care mă apăra şi de şerpi, scorpioni, şobolani sau alte lighioane. În câteva rânduri m-au atacat furnicile legionare, dar m-a scăpat plasa pentru ţânţari. Într-o noapte, am aprins lanterna şi am văzut că plasa era acoperită în întregime de furnici. Am luat-o la fugă deoarece furnicile, deşi mici, pot omorî chiar şi un leu.

Când am mers în partea de sud a Republicii Centrafricane, în apropiere de râul Congo, le-am predicat pigmeilor care trăiesc numai din ce le dă pământul. Sunt vânători iscusiţi şi ştiu ce se poate mânca şi ce nu. Unii vorbesc limba sango. Erau bucuroşi să ne asculte. Ne invitau să mai trecem pe la ei, dar când ne întorceam, constatam adesea că ei plecaseră deja în altă parte. La vremea aceea, nici un pigmeu nu a devenit Martor, dar am aflat că, mai târziu, câţiva pigmei din Republica Congo au devenit fraţii noştri.

Cinci ani am slujit ca supraveghetor de circumscripţie în Republica Centrafricană. Am călătorit în toată ţara, vizitând mai ales congregaţiile din savană.

La filiala din Nigeria

În mai 1977, am fost invitat să slujesc la filiala din Lagos (Nigeria) a Martorilor lui Iehova. În Nigeria, ţara africană cu populaţia cea mai mare, erau pe atunci aproximativ 100 000 de Martori, iar la filială slujeau 80. Am fost repartizat să lucrez la atelierul auto, ceea ce însemna şi să repar maşini.

În 1979, m-am întors la munca câmpului pe care o mai făcusem în tinereţe, când eram în Europa. Ferma, de unde provenea hrana pentru fraţii de la filială, era la Ilaro, la circa 80 km de Lagos. Acolo am învăţat că agricultura în zona pădurilor tropicale diferă mult de cea din Europa. După ce am muncit aici trei ani şi jumătate, m-am întors în Lagos şi am lucrat din nou la atelierul auto.

În 1986, am fost transferat în Igieduma, la aproape 360 km de Lagos, unde se construia un nou complex de filială. Acesta a fost dedicat în ianuarie 1990. Cuprinde o tipografie, o mică fermă şi clădirile de locuinţe care găzduiesc peste 500 de oameni. Se întinde pe 60 ha de pământ împrejmuit cu un zid înalt de aproape doi metri. În prezent, sunt numit să supraveghez ferma şi spaţiul din jurul clădirilor, de care se ocupă 35 de persoane.

De 27 de ani de când sunt în Nigeria, m-am bucurat din toată inima de multele repartiţii pe care le-am avut la filială. Sunt fericit că mama i-a rămas fidelă lui Iehova şi că sora mea mai mică, Ingrid, care a fost 14 ani pionieră specială, îi slujeşte şi acum lui Iehova împreună cu soţul ei.

În ciuda încercărilor cu care m-am confruntat, le-am slujit cu bucurie lui Iehova şi fraţilor mei din Africa de Vest. Sunt fericit că am fost şi sunt încă sănătos şi mă rog să rămân aşa ca să-i pot sluji şi pe mai departe marelui nostru Dumnezeu, Iehova.

[Harta de la pagina 21]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Nigeria

Republica Centrafricană

Gabon

[Provenienţa fotografiei]

Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Cu mama, Gertrud, şi cu sora mea, Ingrid în 1939

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Slujind ca misionar în Gabon

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Când eram în Republica Centrafricană am locuit într-un astfel de sat