Un pod unic care a schimbat o insulă

De la corespondentul nostru din Canada

CUIBĂRITĂ în golful fluviului St. Lawrence, în largul coastei canadiene a Atlanticului, Prince Edward — cea mai mică provincie canadiană — este o insulă plină de vegetaţie, în formă de semilună. Jacques Cartier, un explorator francez care a trăit în secolul al XVI-lea, a descris-o drept ‘cel mai frumos ţinut pe care l-a văzut vreodată’. Numită cu drag „Insula“ de cei peste 130 000 de locuitori, Insula Prince Edward e cunoscută pentru plajele sale curate, pentru cartofii săi, care cresc într-un sol fertil, roşu şi pentru homarii care se pescuiesc în larg. După mai bine de un secol de când insula a intrat în Confederaţia canadiană cu statut de dominion în 1873, s-a realizat o legătură permanentă între insulă şi continent: Podul Confederaţiei, un pod unic. Ce efect a avut construirea acestui pod asupra insulei şi asupra locuitorilor ei?

Insula Prince Edward e separată de continent de o întindere relativ mică de apă, care are aproape 13 km lăţime în locul cel mai îngust şi mai puţin adânc al ei. Insularii sunt de părere că strâmtoarea Northumberland, cu o lungime de 300 km, conferă unicitate locului. Ei îşi apreciază istoria şi metodele tradiţionale de agricultură şi iubesc liniştea acestei insule-grădină.

Din noiembrie 1996, când ultimul element al Podului Confederaţiei a fost fixat la locul lui, insula a încetat să mai fie un loc izolat. Podul a fost inaugurat la 31 mai 1997. De atunci, locuitorii insulei şi turiştii  traversează strâmtoarea cu maşina în doar 12 minute, accesul fiind permis pe tot parcursul anului.

Dar ce îi atrage pe oameni la această insulă izolată? Răspunsul multora este un titlu de carte: Anne de la Green Gables. Da, autoarea acestui roman celebru, Lucy Maud Montgomery (1874–1942), era din Cavendish. Aici încă există casa ei. Peste 200 000 de turişti vin pe aceste meleaguri în fiecare vară.

De ce e considerat un pod unic?

Pe tot pământul există numeroase poduri impresionante, adevărate minuni arhitectonice din epoca modernă. Atunci prin ce se remarcă acest pod? Deşi nu este cel mai lung pod din lume, iarna el e, după cum spun unii, „cel mai lung pod peste ape acoperite de gheaţă“.

În cele cinci luni de iarnă, strâmtoarea Northumberland este aproape mereu acoperită de gheaţă. Prin urmare, podul este făcut să reziste la condiţii climatice aspre. El se întinde de la Insula Jourimain, New Brunswick, traversează strâmtoarea şi ajunge pe malul din piatră de nisip, aflat în sud-vestul Insulei Prince Edward, în apropiere de micul cătun Borden. Nu sunteţi nerăbdători să vă urcaţi în maşină şi să străbateţi autostrada care are 11 metri lăţime şi două benzi înguste? Accesul pietonilor şi al bicicliştilor pe pod este interzis, dar s-a pus la dispoziţia acestora un mijloc de transport. Gabaritul de navigabilitate este de 60 m, ceea ce ar echivala cu o clădire cu 20 de etaje. Drept urmare, şi navele mari pot trece pe sub pod.

Construcţie şi protejarea mediului

Lucrări de o asemenea amploare pretind o asigurare foarte detaliată contra tuturor riscurilor. În plus, necesită o grijă sporită privind măsurile care au în vedere protejarea ecosistemului. Dar, odată construit podul, ce avea să se întâmple cu sloiurile de gheaţă care pluteau prin strâmtoare primăvara? Orice acumulare de gheaţă ar fi putut afecta uscatul, habitatele marine, precum şi industria piscicolă. În speranţa de a crea noi habitate pentru homari, până şi materialul de dragare de pe fundul oceanului a fost dus în locuri special alese.

Scuturile de cupru, de formă conică, concepute pentru a ţine piept gheţii sunt foarte importante. Fiecare pilă (sau picior de pod) este prevăzută cu un astfel de scut, aflat la nivelul apei. (Vezi figura de la pagina 18.) Dar care este mai exact rolul acestor scuturi? Când sloiurile de gheaţă se izbesc de con, ele sunt împinse în sus (pe con) şi, în cele din urmă, se sparg sub propria greutate. Apoi cad în apă şi plutesc de o parte şi de alta a pilei. Pentru a nu permite  acumularea sloiurilor de gheaţă în strâmtoare, pilele sunt fixate la circa 250 m distanţă una de alta.

Asamblarea podului — o provocare

Dimensiunile pieselor din care este alcătuit podul sunt uluitoare. Cele patru elemente principale sunt: 1 blocul de fundaţie, care e aşezat pe un strat de beton de egalizare pe fundul apei şi ajunge până la nivelul apei; 2) elevaţia, fixată pe blocul de fundaţie; 3) grinda principală, aflată deasupra elevaţiei şi 4) tronsoanele modulate care unesc grinzile principale. (Vezi figura de mai sus.) La construcţie au participat mai bine de 6 000 de lucrători, iar peste 80% din lucrări s-au desfăşurat pe uscat, „pe o uriaşă platformă de prefabricate, întinsă pe 60 de hectare“. Piesele au fost transportate bucată cu bucată la amplasamentul podului, iar apoi au fost asamblate pe mare.

O grindă măsoară cam 192 m. „Dar cum poate fi urnit din loc ceva atât de mare?“, v-aţi putea întreba. Cu ajutorul unui transportor. Văzând cum funcţionează un transportor, v-aţi putea gândi la furnică: ea cară lucruri de câteva ori mai mari decât ea. Iar o grindă de 7 500 de tone nu e deloc o joacă! Deplasându-se greoi pe şine, cu o viteză de trei metri pe minut, e evident că transportorul n-are cum să câştige nici o competiţie. Nu-i de mirare atunci că cele două transportoare folosite la construcţia podului au fost poreclite Ţestoasa şi Homarul.

Deoarece aceste „furnici“ nu sunt amfibii, s-a folosit un vas cu două coci, prevăzut cu o macara înaltă de 102 m. Un reporter l-a descris drept „o chestie cam urâtă, cu gâtul prea lung şi cu picioare monstruos de mari“, dar care are „graţia unei lebede“. Construit în 1990 pentru a servi lucrărilor de construire a podului ce leagă insulele daneze Funen şi Zealand, acest vas a fost repus în funcţiune şi adus din Dunkerque (Franţa). Lucrul uluitor este că el „poate ridica o greutate echivalentă cu cea a 30 de avioane Boeing 737 şi poate funcţiona în larg cu precizia unui chirurg“.  Dirijat de un sistem de poziţionare globală prin satelit, el a fixat grinzile principale şi toate celelalte piese cu o precizie de mai puţin de 2 cm. — Vezi imaginea de la pagina 18.

Efectul asupra mediului

Podul nou-construit este un simbol al progresului. Însă construirea lui a dat naştere în mintea unora la întrebări cu privire la viitor, întrebări care au rămas fără răspuns. Chiar şi acum, la şapte ani de la inaugurarea lui, este prematur să spunem ce efect va avea această construcţie, îndeosebi asupra mediului. În 2002, un specialist care studiază homarii a spus că populaţia de homari nu pare a fi afectată în urma ridicării podului. El a adăugat: „În ultimii cinci ani, crabii de stâncă (Cancer irroratus) au dus-o mai bine ca niciodată“. Dar ce se poate spune despre turism?

Numărul turiştilor a crescut în ultimul timp „cu 61%, ceea ce e incredibil“, se spune într-un raport. Bineînţeles, majoritatea turiştilor vin în aceste locuri vara. În plus, între anii 1996 şi 2001 exporturile s-au dublat. S-au creat noi locuri de muncă. Partea rea a lucrurilor e însă că mulţi dintre angajaţii de pe feriboturi câştigă mai puţin. În plus, unii se plâng de taxa piperată. Dar, cum se spune, progresul are preţul lui.

Oare această legătură directă cu continentul a ştirbit farmecul insulei? Unii care vin „de departe“ ca să se bucure de tihna insulei s-ar putea întreba dacă vor mai găsi acelaşi loc liniştit, ferit de viaţa tumultoasă de pe continent, aceleaşi tărâmuri curate şi aceleaşi dune de nisip din Abegweit — care înseamnă „leagăn pe valuri“, nume dat insulei de populaţia autohtonă micmac.

Într-adevăr, Podul Confederaţiei este o lucrare impresionantă. Le vine oare şoferilor să moţăie la volan în timpul scurtei călătorii pe pod? Nicidecum. Forma de S alungit a şoselei îi ajută să se menţină treji şi să se bucure de călătorie. Poate că podul va fi un motiv în plus să vizitaţi „Grădina Golfului“ şi să gustaţi tihna vieţii de aici, fie că vă place Anne de la Green Gables, fie că nu.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 19]

Greutăţile călătoriei pe timp de iarnă

Primii europeni care s-au stabilit pe Insula Prince Edward şi-au dat seama că întinderile de gheaţă plutitoare îi ţineau departe de continent cinci luni pe an. Era foarte periculos să-ţi croieşti drum printre banchizele plutitoare, adesea strânse la un loc de rafalele puternice de vânt. Se înţelege că asta nu era o sarcină pentru cei slabi din fire. Prima încercare a coloniştilor de a traversa strâmtoarea în timpul iernii a fost în 1775, în nişte canoe mici, prevăzute cu tălpi de sanie din lemn, aşa cum făceau băştinaşii micmac. Din acel moment, şi poşta şi călătorii puteau străbate cu o oarecare regularitate strâmtoarea pe timp de iarnă, deşi „rareori se întâmpla să vezi o mulţime de inşi nerăbdători să-şi încerce şansele într-o sanie cu vele“, se spune în cartea Lifeline — The Story of the Atlantic Ferries and Coastal Boats. F. MacArthur afirmă în Maritime Advocate and Busy East: „Doamnele plăteau dublu deoarece nu trebuiau să facă nici un efort fizic. Bărbaţii erau legaţi de ambarcaţiune cu fâşii de piele care aveau dublu rol: de a trage sania pe gheaţă şi de a-i scăpa de la înec dacă se întâmpla cumva să cadă în apă. Bărcile aveau cam 5 m lungime, 1 m lăţime, iar partea din faţă arăta ca o talpă de sanie. În exterior, barca era acoperită cu un strat rezistent de staniu“. Ultima călătorie întreprinsă de aceste ambarcaţiuni se pare că a avut loc la 28 aprilie 1917, după care autorităţile au obţinut un spărgător de gheaţă care oferea mai multă siguranţă decât sania cu vele şi îşi putea croi drum printre gheţuri cu aceeaşi regularitate ca şi sania.

[Legenda fotografiei]

Săniile cu vele au traversat strâmtoarea până în anul 1917

[Provenienţa fotografiei]

Public Archives and Records Office of Prince Edward Island, Accession No. 2301–273

[Schema de la pagina 18]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

3 Grindă principală 4 Tronson modulat

2 Elevaţie

Scut împotriva gheţii

1 Bloc de fundaţie

[Harta de la pagina 16]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Insula Prince Edward

[Legenda fotografiilor de la pagina 17]

Pe Insula Prince Edward vin sute de mii de turişti anual

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Svanen (Lebăda), vasul care ridică greutăţi uriaşe, fixează grinda principală deasupra pilei

[Provenienţa fotografiei]

Fotografia vasului Svanen: Prin amabilitatea Public Works & Government Services Canada and Boily Photo of Summerside

[Legenda ilustraţiilor de la paginile 18, 19]

Gabaritul de navigabilitate este de aproximativ 60 m, ceea ce le permite navelor să treacă pe sub pod

[Provenienţa fotografiei de la pagina 17]

Tourism Prince Edward Island/John Sylvester