Salt la conţinut

Salt la cuprins

Ceva mai bun decât faima

Ceva mai bun decât faima

Ceva mai bun decât faima

RELATARE DE CHARLES SINUTKO

În 1957, am primit o ofertă extraordinară: un contract de 13 săptămâni, prin care mi se propunea să cânt în Las Vegas (Nevada, SUA) pentru 1 000 de dolari pe săptămână, cu posibilitatea să-l prelungesc cu încă 50 de săptămâni, dacă aveam succes. Asta însemna alţi 50 000 de dolari, o sumă foarte mare pentru acele vremuri. Dar permiteţi-mi să vă explic cum de am primit o asemenea ofertă şi de ce mi-a fost atât de greu să iau o decizie.

TATĂL meu a fost ucrainean; s-a născut în 1910 în Europa de Est. În 1913, bunica l-a luat în Statele Unite, unde era bunicul. Tata s-a căsătorit în 1935, iar după un an am venit pe lume în oraşul Ambridge, Pennsylvania. Cam în acea perioadă, doi dintre fraţii mai mari ai tatălui meu au devenit Martori ai lui Iehova.

Familia noastră s-a mărit cu încă trei copii, toţi băieţi. Când eram mici locuiam în apropiere de New Castle, Pennsylvania. În vremea aceea, mama a studiat Biblia pentru un timp cu Martorii. Însă nici unul din părinţi n-a devenit Martor. Tata considera că fraţii lui aveau dreptul să creadă în ce vor. Deşi ne-a educat în spiritul patriotismului, tata a apărat întotdeauna dreptul oamenilor de a se închina aşa cum doresc ei.

O carieră în lumea muzicii

Părinţii au remarcat aptitudinile mele vocale înnăscute şi, prin urmare, au făcut tot ce au putut ca să mă ajute să urmez o carieră în muzică. Când aveam 6 sau 7 ani, tata mă punea în picioare pe tejgheaua unui bar de noapte, iar eu cântam acompaniindu-mă la chitară. Obişnuiam să cânt cântecul „Mama“. Versurile descriau calităţile unei mame iubitoare. Cântecul se încheia într-un crescendo emoţionant la care bărbaţii din bar, care băuseră deja prea mult, începeau să plângă şi aruncau bani în pălăria tatei.

În 1945 am cântat pentru prima oară la radio pe postul WKST din New Castle. Pe vremea aceea cântam muzică country. Mai târziu mi-am lărgit repertoriul, interpretând cântece la modă prezentate la Hit Parade, un program radiofonic săptămânal care prezenta primele zece cântece din topul săptămânii. În 1950 am apărut prima oară la televiziune în spectacolul lui Paul Whiteman. A rămas şi azi celebru aranjamentul muzical făcut de el „Rapsodiei albastre“ compuse de George Gershwin. Nu peste mult timp, tata a vândut casa noastră din Pennsylvania şi ne-am mutat în apropiere de Los Angeles (California), în speranţa că îmi voi putea continua cariera.

Datorită tenacităţii tatălui meu, am reuşit după puţin timp să am propriul meu program radiofonic săptămânal în Pasadena şi un spectacol TV săptămânal de o jumătate de oră în Hollywood. Am înregistrat un disc la compania Capitol Records cu orchestra lui Ted Dale, o orchestră de 100 de instrumentişti, şi am ajuns să cânt la CBS, unul dintre cele mai mari posturi de radio şi televiziune. În 1955, am participat la un spectacol de revistă la Lacul Tahoe din nordul Californiei. Aici priorităţile mele în viaţă s-au schimbat complet.

Noi priorităţi

Cam pe atunci, unchiul John * — fratele mai mare al tatei care se mutase şi el din Pennsylvania în California — îmi dăduse cartea „Dumnezeu să fie găsit adevărat“ *. Am luat-o cu mine la Lacul Tahoe. După miezul nopţii, când ultimul spectacol s-a sfârşit, am început să citesc cartea gândindu-mă că o să mă relaxez înainte de a merge la culcare. Am fost entuziasmat când am găsit în paginile Bibliei răspunsuri la întrebările care mă frământaseră atâta vreme.

Nu după mult timp, mergeam cu colegii mei din lumea spectacolului în apropierea barului de noapte şi discutam, de multe ori, până la primele ore ale dimineţii. Subiectele noastre de discuţie erau viaţa după moarte, de ce permite Dumnezeu suferinţa şi ne întrebam dacă, în cele din urmă, omul se va distruge şi va distruge şi planeta noastră. După câteva luni, pe 9 iulie 1955, cu ocazia unui congres de district ţinut de Martorii lui Iehova la Wrigley Field în Los Angeles, m-am botezat ca simbol al dedicării mele faţă de Iehova Dumnezeu.

După nici şase luni, în dimineaţa zilei de Crăciun, un Martor pe nume Henry Russell m-a invitat să merg cu el în vizită la Jack McCoy, care lucra în lumea spectacolului. Henry era directorul muzical al postului de televiziune NBC. Ei bine, deşi tocmai desfăcuseră cadourile de Crăciun, când am ajuns noi, Jack şi soţia lui împreună cu cei trei copii ai lor au stat şi ne-au ascultat. La scurt timp, el şi familia sa au devenit Martori.

Tot cam pe-atunci am studiat cu mama, care a acceptat adevărul biblic. În cele din urmă, a devenit Martoră a lui Iehova; ea a slujit apoi ca pionieră, adică evanghelizatoare cu timp integral. Cu timpul, şi cei trei fraţi ai mei s-au botezat, făcând şi ei pentru o vreme pionierat. În septembrie 1956, la vârsta de 20 de ani, am început pionieratul.

Decizii privind cariera

Cam în această perioadă, George Murphy, prietenul apropiat al impresarului meu, s-a arătat interesat de cariera mea, dorind să mă sprijine. George apăruse în mai multe filme în anii ’30 şi ’40. În decembrie 1956, Murphy m-a ajutat, apelând la cunoştinţele lui, să apar în spectacolul lui Jackie Gleason pe postul de televiziune CBS, în New York. Întrucât spectacolul se bucura de o audienţă de aproximativ 20 de milioane de telespectatori, această apariţie a dat avânt carierei mele. În timp ce eram la New York am vizitat pentru prima oară sediul mondial al Martorilor lui Iehova, aflat în Brooklyn.

După ce am apărut în spectacolul lui Gleason, am semnat un contract de 7 ani cu studiourile MGM. Am primit un rol într-un serial western. Însă după un timp, conştiinţa a început să mă mustre pentru că trebuia să joc rolul unui pistolar, amator de jocuri de noroc — rol ce idealiza imoralitatea şi alte practici necreştine. Prin urmare, mi-am dat demisia. Cei din lumea spectacolului au crezut că mi-am pierdut minţile.

În această perioadă am primit tentanta ofertă de a cânta în Las Vegas, despre care am vorbit la început. Trebuia să încep lucrul chiar în săptămâna în care era vizita supraveghetorului de circumscripţie. Dacă nu acceptam oferta atunci, pierdeam ocazia. Nu ştiam ce să fac. Tata de-abia aştepta să câştig bani mulţi! Simţeam că merita o răsplată pentru tot ce făcuse ca să mă ajute în cariera mea.

Astfel, m-am dus la supraveghetorul care prezida din congregaţia noastră, Carl Park, şi el un muzician, care în anii ’20 a fost violonist la postul de radio WBBR din New York. I-am explicat că dacă acceptam acest contract puteam face pionierat toată viaţă fără să-mi fac griji pentru bani. „Nu-ţi pot spune ce să faci, dar te-aş putea ajuta să ajungi la o concluzie“, a zis el. Apoi m-a întrebat: „Ai pleca dacă apostolul Pavel ar vizita congregaţia noastră în această săptămână?“ După care a continuat: „Ce crezi că ar vrea Isus să faci?“

Totul mi-era cât se poate de clar. Când i-am spus tatei că am luat hotărârea să nu accept contractul în Las Vegas, mi-a zis că îi distrug viaţa. În seara aceea nu s-a dus la culcare, ci m-a aşteptat cu un pistol calibru 38. Vroia să mă ucidă, dar a adormit — probabil din cauză că băuse prea mult. Apoi a încercat să se sinucidă în garaj cu gazele de eşapament. Dar am chemat salvarea şi au reuşit să-l resusciteze.

Cunoscând accesele de furie ale tatălui meu, multor fraţi din congregaţie le era frică de el. Nu însă şi lui Roy Dowell, supraveghetorul nostru de circumscripţie. Când Roy a mers să stea de vorbă cu el, tata i-a spus din întâmplare că era cât pe ce să-mi pierd viaţa la naştere. Tata i-a promis atunci lui Dumnezeu că dacă supravieţuiam avea să mă ajute să-i slujesc Lui. Roy l-a întrebat dacă nu s-a gândit cumva că poate acum Dumnezeu aşteaptă să se ţină de promisiune. Tata a rămas uluit! Apoi Roy i-a zis: „Dacă serviciul cu timp integral a fost destul de bun pentru Fiul lui Dumnezeu, de ce n-ar fi la fel de bun şi pentru fiul dumneavoastră?“ După această discuţie, se pare că tata n-a avut încotro şi a acceptat decizia mea.

Între timp, prin ianuarie 1957, Shirley Large a venit din Canada cu partenera ei de pionierat în vizită la nişte prieteni. Am mers cu Shirley şi cu partenera ei în lucrare, din casă în casă. Astfel, eu şi Shirley am reuşit să ne cunoaştem mai bine. La scurt timp, ea m-a însoţit la Hollywood Bowl, unde am cântat alături de Pearl Bailey.

Îmi respect decizia luată

În septembrie 1957 am primit numirea să slujesc ca pionier special în statul Iowa. Când i-am spus tatălui meu că am hotărât să merg în acea repartiţie, a plâns în hohote. Nu reuşea să înţeleagă noua mea atitudine faţă de ceea ce era cu adevărat valoros. M-am urcat în maşină şi am mers la Hollywood unde am anulat toate contractele. Fred Waring, celebru dirijor de orchestră şi conducător al unui cor, era unul dintre cei cu care aveam contract. El mi-a zis că, dacă nu-mi voi respecta angajamentele luate, nimeni nu mă va mai angaja să cânt. Prin urmare, i-am explicat motivul pentru care renunţam la cariera de cântăreţ: ca să-mi extind ministerul în serviciul lui Iehova Dumnezeu.

Dl Waring a ascultat plin de respect tot ce i-am spus. Replica lui însă m-a lăsat fără grai. El mi-a zis cu blândeţe: „Băiete, îmi pare rău că renunţi la o carieră atât de frumoasă, dar în toţi aceşti ani de când sunt în lumea muzicii am ajuns la concluzia că muzica nu e totul în viaţă. Fie ca Dumnezeu să-ţi binecuvânteze paşii“. Şi acum îmi aduc aminte cum conduceam spre casă cu lacrimi de bucurie în ochi, dându-mi seama că eram liber să-mi petrec restul vieţii în serviciul lui Iehova.

„Unde ţi-e credinţa?“

Am început să slujesc în Strawberry Point din Iowa, un orăşel cu vreo 1 200 de locuitori, împreună cu partenerul meu de pionierat, Joe Triff. Shirley a venit în vizită şi am vorbit despre căsătorie. Nici eu, nici ea n-aveam bani. Toţi banii pe care îi câştigasem erau la tatăl meu. Deci i-am zis: „Vreau să mă căsătoresc cu tine, dar din ce vom trăi? Tot ce am e subsidiul meu de pionier special, adică 40 de dolari pe lună“. Cu calmul ei obişnuit şi felul direct de a spune lucrurilor pe nume, ea mi-a răspuns: „Dar Charles, unde ţi-e credinţa? Isus a zis că dacă vom căuta mai întâi Regatul şi dreptatea sa, el va adăuga tot ce avem nevoie“ (Matei 6:33). Şi astfel hotărârea a fost luată. Ne-am căsătorit pe 16 noiembrie 1957.

Studiam Biblia cu un bărbat care era proprietarul unei ferme aflate afară din oraş. El avea o cabană din lemn de 3,5 m pe 3,5 m; nu era nici curent electric, nici apă curentă şi nici baie. Dar dacă vroiam, puteam locui în ea fără să plătim nimic. Era rudimentară, dar noi ne-am gândit că vom fi în minister toată ziua şi deci ne trebuia doar un loc unde să dormim.

Aduceam apă de la un izvor din apropiere. Încălzeam cabana cu o sobă cu lemne şi citeam la lumina lămpii cu petrol. Shirley folosea o maşină de gătit cu petrol. Ca să ne spălăm aveam o cadă veche. Noaptea auzeam urletul lupilor. Eram însă foarte fericiţi că ne aveam unul pe celălalt şi că îi slujeam împreună lui Iehova unde era nevoie mai mare de miniştri creştini. Bill Malenfant şi soţia lui, Sandra, care în prezent slujesc la sediul mondial din Brooklyn, erau pe atunci pionieri speciali şi slujeau la vreo 100 km distanţă de noi, în oraşul Decorah, statul Iowa. Din când în când veneau pe la noi şi mergeam câte o zi întreagă împreună în lucrare. Cu timpul, în Strawberry Point s-a format o mică congregaţie de aproximativ 25 de vestitori.

În lucrarea itinerantă

În mai 1960 am fost invitat să slujesc în lucrarea itinerantă ca supraveghetor de circumscripţie. Prima repartiţie a fost în statul Carolina de Nord, unde am vizitat oraşele Raleigh, Greensboro şi Durham, precum şi multe alte orăşele din zona rurală. Condiţiile noastre de trai s-au îmbunătăţit; acum stăteam în locuinţele unor familii care aveau curent electric şi chiar toalete în casă. Nu erau însă deloc liniştitoare cuvintele fraţilor care aveau toaletele afară. Ei ne spuneau să fim atenţi la şerpii-cu-clopoţei şi la şerpii cap-de-aramă pe care îi puteam întâlni pe potecă!

La începutul anului 1963 am fost transferaţi într-o circumscripţie din Florida. Aici am făcut o formă gravă de pericardită şi am fost la un pas de moarte. Şi poate că aş fi murit dacă n-ar fi fost Bob şi Ginny Mackey din Tampa. * Ei m-au dus la medicul lor şi chiar au plătit toate facturile.

Îmi folosesc instruirea primită în tinereţe

În vara anului 1963 am fost invitat la New York pentru a ajuta la organizarea unui congres de proporţii al Martorilor lui Iehova care urma să se ţină în acest oraş. L-am însoţit pe Milton Henschel, purtătorul de cuvânt al Martorilor lui Iehova, la un talk-show radiofonic condus de Larry King. Dl King este încă moderatorul unui binecunoscut talk-show TV. El a fost foarte respectuos cu noi şi după încheierea emisiunii, timp de aproximativ o oră a pus o mulţime de întrebări despre lucrarea noastră.

În aceeaşi vară, Harold King, un misionar care tocmai fusese eliberat dintr-o închisoare comunistă din China, a fost oaspete la sediul mondial al Martorilor lui Iehova. Într-o seară, a vorbit în faţa unui auditoriu de aproape 700 de persoane; a relatat câteva experienţe şi ne-a explicat cum i-au întărit credinţa cei peste 4 ani de izolare completă. Cât timp a fost în închisoare a scris cântări cu subiecte biblice şi pe teme legate de ministerul creştin.

În acea seară memorabilă, am cântat alături de Audrey Knorr, Karl Klein şi Fred Franz — un Martor de mult timp la adevăr, care avea o voce de tenor cultivată. Împreună am cântat cântarea „Din casă în casă“, care mai târziu a fost inclusă în cartea de cântări a Martorilor lui Iehova. Nathan Knorr, care în acea vreme se afla în fruntea lucrării de predicare a Martorilor, m-a rugat să o cânt la congresul „Eterna veste bună“ ce urma să se ţină următoarea săptămână pe Yankee Stadium, iar eu am fost de acord.

Întâmplări din lucrarea itinerantă

În timp ce slujeam în Chicago, Illinois, s-au întâmplat două lucruri pe care n-o să le uităm niciodată. Cu ocazia unui congres de circumscripţie, Shirley a zărit-o pe Vera Stewart, care le depusese mărturie ei şi mamei ei în Canada pe la mijlocul anilor ’40. Shirley avea pe atunci 11 ani, dar fusese foarte încântată de promisiunile lui Dumnezeu. O întrebase pe Vera: „Credeţi că aş putea trăi în acea lume nouă?“ Vera îi răspunsese: „Nu văd de ce n-ai putea, Shirley“. Nici una din ele n-a uitat acele cuvinte. De la acea primă întâlnire cu Vera, Shirley a ştiut că ce-şi dorea să facă era să-i slujească lui Iehova.

A doua întâmplare are legătură cu un Martor care a venit la mine şi m-a întrebat dacă ne mai amintim de sacul cu 25 kg de cartofi pe care l-am găsit pe verandă în iarna anului 1958. Într-adevăr, îmi aminteam. Găsisem sacul într-o seară după ce, pe un viscol puternic, cu greu ne-am croit drum spre casă prin troienele de zăpadă. Nu ştiam cine îl lăsase, însă i-am mulţumit lui Iehova pentru că s-a îngrijit de noi. Am rămas înzăpeziţi, fără să putem ieşi din cabană cinci zile, dar am fost fericiţi că am putut mânca clătite cu cartofi, cartofi la cuptor, cartofi prăjiţi, piure de cartofi şi supă de cartofi! N-aveam altceva de mâncare. Martorul nu ne cunoştea, nici nu ştia unde locuim, însă auzise că nişte pionieri din apropiere o duc destul de greu. El a zis că ceva l-a îmboldit să întrebe unde stă acest cuplu de tineri. Fermierii ştiu totul despre vecinii lor, aşa că imediat a fost îndrumat spre cabana noastră, iar el a adus sacul de cartofi prin zăpadă.

Recunoscător pentru deciziile pe care le-am luat

În 1993, după 33 de ani petrecuţi în lucrarea itinerantă, starea sănătăţii mele s-a înrăutăţit atât de mult, încât a trebuit să renunţ la acest privilegiu de serviciu. Eu şi Shirley am intrat în categoria pionierilor speciali cu probleme de sănătate şi am slujit în această formă a serviciului cu timp integral până în prezent. Deşi îmi pare rău că nu mai am forţa necesară lucrării itinerante, sunt bucuros că mi-am folosit energia în această formă a serviciului.

Cei trei fraţi ai mei au făcut alte alegeri. Toţi au ajuns să urmărească acumularea de bogăţii materiale, iar în prezent nici unul nu-i mai slujeşte lui Iehova. În 1958 tata s-a botezat. El şi mama au ajutat o mulţime de persoane să-l cunoască pe Iehova, să-şi dedice viaţa Lui şi să se boteze. Amândoi au murit în anul 1999. Astfel, decizia mea de a întoarce spatele faimei şi bogăţiilor se pare că a însemnat viaţă pentru tata, precum şi pentru mulţi dintre cei cărora el şi mama le-au împărtăşit adevărul biblic. Adesea m-am întrebat: „I-aş mai fi slujit azi lui Iehova dacă n-aş fi luat deciziile pe care le-am luat?“

Cam la vreo 5 ani după ce am întrerupt lucrarea în circumscripţie, starea sănătăţii mi s-a îmbunătăţit şi am putut să-mi extind ministerul. În prezent, slujesc ca supraveghetor care prezidează într-o congregaţie din Desert Hot Springs, California. De asemenea, am privilegiul să-l înlocuiesc din când în când pe supraveghetorul de circumscripţie, să slujesc în comitete speciale şi, uneori, să fiu instructor la Şcoala de Pionieri.

Până azi Shirley a rămas cea mai bună prietenă a mea. Prefer compania ei mai mult ca a oricui altcuiva. Purtăm mereu conversaţii spirituale interesante, amândoi fiind încântaţi de adevărurile biblice discutate. Şi acum îmi amintesc cu recunoştinţă întrebarea ei spusă pe un ton calm cu mai bine de 47 de ani în urmă: „Dar Charles, unde ţi-e credinţa?“ Dacă şi cuplurile de tineri creştini şi-ar pune această întrebare, mă întreb câţi dintre ei n-ar putea avea parte de bucuriile şi binecuvântările pe care noi le-am avut în ministerul cu timp integral.

[Note de subsol]

^ par. 11 John Sinutko a fost un Martor fidel al lui Iehova până la moartea sa survenită în 1996 la vârsta de 92 de ani.

^ par. 11 Publicată de Martorii lui Iehova; în prezent nu se mai tipăreşte.

^ par. 32 În numărul din 22 februarie 1975 al revistei Treziţi-vă! (engl.), paginile 12–16, a apărut relatarea autobiografică a lui Bob Mackey, în care el povesteşte despre lupta lui cu paralizia.

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Unchiul John în 1935, anul în care s-a botezat

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Cabana în care am locuit

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Părinţii mei, în 1975 (au rămas fideli până la sfârşitul vieţii)

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Azi, împreună cu Shirley