Plaga sării

De la corespondentul nostru din Australia

SAREA este esenţială vieţii omului şi animalelor. Constituie aproape 1% din corpul nostru. O folosim la mâncare, în medicamente şi în hrana animalelor. De fapt, lumea consumă anual aproape 190 de milioane de tone de sare *. Însă această substanţă utilă, ce se găseşte din abundenţă, a devenit o adevărată plagă pentru câteva dintre cele mai productive terenuri agricole din lume.

Aproximativ 40% din recolte se obţin de pe 15% din terenurile agricole irigate ale lumii. Într-adevăr, irigarea terenurilor aparent aride le poate face ‘să înflorească precum trandafirul’. Însă irigaţiile pot duce la acumularea de săruri reziduale în sol, proces care are drept rezultat deteriorarea calităţii terenului. Pe jumătate din terenurile irigate ale lumii, recoltele sunt deja afectate de salinizare. De fapt, se presupune că, din cauza salinizării şi a suprasaturării cu apă, se pierde anual o suprafaţă agricolă de două ori mai mare decât Elveţia!

În cartea sa Out of the Earth, Daniel Hillel, un reputat agrotehnician, afirmă următoarele: „Fiecare dintre insidioasele plăgi provocate de om care au dus la dispariţia unor civilizaţii îşi face simţită prezenţa şi în lumea contemporană . . . , însă la o scară din ce în ce mai mare“. Anual, în agricultura Statelor Unite se înregistrează pagube de 5 miliarde de dolari americani din cauza salinităţii. Totuşi, în afară de Australia, puţine zone de pe pământ sunt atât de afectate de această plagă provocată de om.

„Ciuma albă“

Din cauza salinizării, Australia Occidentală pierde în fiecare oră din vastele terenuri pe care se cultivă grâu o suprafaţă de mărimea unui teren de fotbal american (110/49 m). Dr. Tom Hatton, de la Commonwealth Scientific and Industrial Research Organization (CSIRO), afirmă: „Fără îndoială, ne confruntăm cu cea mai gravă criză a mediului“.

Zona agricolă central-estică a Australiei, cunoscută sub numele de bazinul  Murray-Darling, e deosebit de vulnerabilă la salinizare. Bazinul acoperă o suprafaţă cât Franţa şi Spania la un loc şi constituie trei sferturi din terenul irigat al Australiei. Producţia obţinută de pe aceste terenuri asigură aproape jumătate din venitul naţional din agricultură. Râurile Murray şi Darling, principalele „artere“ ce irigă zona agricolă centrală, alimentează mii de regiuni mlăştinoase şi sunt o sursă de apă potabilă pentru trei milioane de oameni.

Din nefericire, 2 000 de kilometri pătraţi din acest teren deosebit de important e deja grav afectat de salinizare, iar oamenii de ştiinţă estimează că în următorii zece ani e ameninţată încă o suprafaţă de 10 000 de kilometri pătraţi. Concentraţia de sare a râurilor Murray şi Darling şi a afluenţilor lor creşte, iar în unele zone apa nu mai este potabilă. Pe terenurile fertile ce mărginesc aceste cursuri de apă se formează regiuni mlăştinoase lipsite de viaţă, acoperite cu cruste de sare. Agricultorii numesc acest fenomen „ciuma albă“.

Totuşi, nu numai terenurile agricole sunt în pericol. Oamenii de ştiinţă de la CSIRO avertizează că, din cauza salinităţii, aproximativ o mie de specii de plante şi animale autohtone sunt pe cale de dispariţie. Mai mult, dacă nu se vor lua măsuri, probabil jumătate din speciile de păsări din bazinul Murray-Darling vor dispărea în următorii 50 de ani. Să observăm în continuare în ce fel lipsa de discernământ a omului a dus la apariţia acestei crize a mediului.

De unde provin sărurile

Oamenii de ştiinţă presupun că o mare parte din cantitatea de săruri din Australia a fost adusă pe continent de vaporii oceanici de-a lungul a mii de ani. Sărurile au căzut pe pământ odată cu ploaia. O altă sursă, spun cercetătorii, o constituie sărurile reziduale din mările ce acopereau odinioară anumite regiuni ale continentului. Prin intermediul ploii, sarea s-a infiltrat în straturile solului, iar treptat sub solul salin s-au format pânze freatice.

Cu trecerea timpului, eucalipţii şi alte tipuri de vegetaţie au îmbrăcat continentul, rădăcinile lor pătrunzând în pământ până la o adâncime de 30–40 de metri sau mai mult. Vegetaţia reţinea cea mai mare parte a apei din precipitaţii, „pompând-o“ apoi spre suprafaţă, unde era eliminată prin transpiraţia frunzelor. Datorită acestui proces, pânzele freatice rămâneau la adâncimi mari. Însă metodele agricole europene, care, de altfel, au contribuit la progresul şi prosperitatea Australiei, au constat şi în defrişarea unor vaste porţiuni de pământ. Din cauza  înlăturării masive a acestor arbori cu rol de „pompă“, precum şi a folosirii pe arii extinse a sistemelor de irigaţii, pânzele freatice s-au ridicat. Prin urmare, sărurile ce se depozitaseră în adâncuri au fost dizolvate şi aduse tot mai aproape de solul fertil de la suprafaţă.

Cauze ale problemei salinităţii

Irigarea culturilor prin inundare controlată sporeşte mult producţia în bazinul Murray-Darling. În acelaşi timp însă, pânzele freatice de sub aceste terenuri se ridică foarte repede. Apele subterane saline pătrund în râuri, poluând apa dulce. De aici rezultă o altă problemă: salinitatea râurilor. Apa salină a râurilor ajunge din nou pe terenurile irigate. Acest cerc vicios agravează situaţia.

Dar şi mai insidios e aşa-numitul fenomen al salinităţii terenurilor aride. Pe tot cuprinsul bazinului, suprafeţele acoperite de arbori cu rădăcini adânci au fost transformate în păşuni şi terenuri pentru culturi anuale, ale căror plante au rădăcini scurte ce pătrund până la doar 2 metri în sol. Dacă înainte apa din precipitaţii era absorbită de copaci, acum ea trece de rădăcinile acestor culturi.

Prin urmare, oamenii de ştiinţă sunt de părere că, în prezent, cantitatea de apă ce se infiltrează în pânza freatică e de 10 până la 100 de ori mai mare decât în trecut, când câmpiile erau acoperite cu arbori. Surplusul de apă ce a îmbibat solul în ultimii o sută de ani a cauzat ridicarea pe alocuri cu peste 60 de metri a pânzelor freatice de sub bazinul Murray-Darling. Odată ce pânzele de apă salină ajung la câţiva metri de suprafaţă, încep necazurile agricultorilor.

Pe terenurile odinioară fertile apar porţiuni pe care plantele nu se mai dezvoltă. Cu mult înainte de formarea crustelor de sare, apa subterană sărată din apropierea suprafeţei se evaporă. Plantele rezistă o vreme, însă, pe măsură ce cantitatea de sare adusă la suprafaţă se măreşte, iar concentraţia de sare din sol creşte, acesta devine nefertil.

Salinitatea terenurilor aride nu dăunează doar agriculturii, ci şi autostrăzilor, reducându-le rezistenţa cu 75%. De asemenea, fenomenul afectează clădirile, instalaţiile şi sistemele de canalizare ale oraşelor din bazinul Murray-Darling.

Este posibilă refacerea terenului?

Se pare că majoritatea pânzelor freatice salinizate vor continua să se ridice în următorii 50–100 de ani. Într-un raport se afirmă că, în 30 de ani, o suprafaţă de mărimea statului Victoria, adică aproximativ suprafaţa Marii Britanii, va fi distrusă. De ce anume e nevoie pentru a stăvili acest fenomen distructiv?

„Trebuie să schimbăm radical modul în care administrăm şi folosim resursele bazinului [Murray-Darling] pentru a ocroti ecosistemele şi pentru a asigura productivitatea terenului“, se afirmă într-un raport guvernamental. „Costurile vor fi substanţiale . . . Totuşi, ele sunt nesemnificative în comparaţie cu cele — de natură economică, ecologică şi socială — care, inevitabil, se vor ivi dacă nu se vor schimba metodele actuale de administrare a resurselor.“

Plantarea de arbori pe tot cuprinsul bazinului ar putea fi un început în ce priveşte refacerea zonei, însă, în prezent, această acţiune nu e considerată o soluţie profitabilă. Într-un raport se făcea următoarea observaţie: „Nu putem crea condiţii identice unui sistem natural. Îmbunătăţirile [aduse de plantarea arborilor] vor apărea, în cel mai bun caz, foarte încet, dacă vor mai apărea vreodată“.

Între timp, agricultorii sunt încurajaţi să cultive plante cu rădăcini mai adânci sau plante ce tolerează sarea. Unii chiar extrag sarea care le-a distrus terenurile şi îşi câştigă existenţa în acest fel. Alţii intenţionează să transforme bălţile de apă salinizată în crescătorii de peşte oceanic, crevete şi alge.

Situaţia Australiei nu este unică. Dacă nu se fac în scurt timp schimbări radicale, atunci descrierea pe care a făcut-o Greciei antice filozoful Platon se va adeveri, din păcate, şi în privinţa acestor meleaguri: „Ceea ce a rămas până azi din ţinutul nostru, comparat cu ceea ce a existat cândva, seamănă cu un trup scheletic şi ros de boală; părţile grase şi moi ale pământului s-au scurs, şi din ţinutul nostru nu a rămas decât scheletul trupului său“ (Platon — Opere VII, pag. 224, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993; traducere de Cătălin Partenie).

[Notă de subsol]

[Harta de la pagina 25]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

BAZINUL MURRAY-DARLING

[Provenienţa fotografiei]

Harta: Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.

[Legendele fotografiilor de la pagina 25]

Săruri reziduale cristalizate pe rămăşiţele unui copac, în mijlocul unui teren inundat

Terenuri cândva fertile se degradează pe măsură ce sarea se acumulează în solul de suprafaţă

[Provenienţa fotografiilor]

© CSIRO Land and Water

[Legendele fotografiilor de la pagina 26]

Primele semne ale plăgii: porţiuni aride în mijlocul unor terenuri fertile

Sarea ieşită la suprafaţă distruge vegetaţia

Efectele salinităţii pe terenuri cândva productive

Efectele finale ale ridicării pânzelor freatice

[Provenienţa fotografiilor]

Toate fotografiile: © CSIRO Land and Water