Ce este vitiligo?

De la corespondentul nostru din Africa de Sud

▪ Sibongile face uneori haz de boala ei de piele. Ea spune zâmbind: „M-am născut negresă, am devenit albă, iar acum pur şi simplu nu mai ştiu ce culoare am“. Ea are vitiligo.

Vitiligo — afecţiune numită şi leucomelanodermie — apare în urma pierderii celulelor producătoare de pigment din epidermă. Se caracterizează prin apariţia unor pete albe pe piele. La unii, afecţiunea nu progresează, limitându-se la apariţia unei singure pete. În cazul altora însă, boala se întinde în scurt timp pe tot corpul. Totuşi, în cazul unora vitiligo evoluează mai lent, petele întinzându-se pe corp în mai mulţi ani. Vitiligo nu provoacă dureri fizice şi nu e contagioasă.

Nu toate cazurile de vitiligo sunt la fel de evidente ca la Sibongile. Boala se observă cel mai uşor la persoanele cu pielea închisă la culoare. În plus, oamenii sunt afectaţi într-o măsură mai mare sau mai mică. Statisticile arată că 1–2% din populaţie au această boală. Vitiligo nu cunoaşte graniţe rasiale şi afectează bărbaţii şi femeile în egală măsură. Cauza e necunoscută până în prezent.

Deşi nu există un tratament sigur pentru vitiligo, sunt totuşi multe modalităţi de a-i face faţă. De exemplu, la bolnavii cu pielea deschisă la culoare, petele sunt mai evidente când porţiunile de piele sănătoasă se bronzează. Prin urmare, evitarea expunerii la soare poate face ca boala să nu fie atât de vizibilă. Cei cu pielea mai închisă la culoare pot apela la produse cosmetice care maschează diferenţa de culoare. La unii bolnavi s-au înregistrat rezultate pozitive în urma repigmentării. Acest tratament necesită luni întregi de medicaţie şi folosirea unui aparat special cu ultraviolete. În unele cazuri, tratamentul a dus la restabilirea culorii în zonele afectate ale pielii. Alţi bolnavi au apelat la depigmentare. Acest tratament are drept scop estomparea diferenţelor de culoare prin distrugerea celulelor pigmentare rămase cu ajutorul unor medicamente.

Vitiligo le provoacă bolnavilor multă suferinţă emoţională, mai ales dacă se întinde pe faţă. „Nu demult, când au dat cu ochii de mine, doi copii au luat-o la fugă ţipând“, spune Sibongile. „Unii evită să stea de vorbă cu mine, gândindu-se că am poate o boală contagioasă ori că am fost blestemată. Dacă ar fi să-i fac pe oameni să înţeleagă un lucru, le-aş spune că nu trebuie să le fie frică de cei ce au această boală. Vitiligo nu se ia, nici prin aer, nici prin atingere.“

Sibongile nu a lăsat ca boala ei s-o împiedice să participe la lucrarea de predare a Bibliei, lucrare pe care, ca Martoră a lui Iehova, o îndrăgeşte foarte mult. Îi vizitează pe oameni acasă şi le vorbeşte fără să-şi ascundă faţa. Iată ce spune ea: „Am învăţat să mă accept aşa cum sunt. Acum mă simt mai bine şi aştept cu nerăbdare timpul când culoarea pe care am avut-o la naştere va fi complet restabilită în paradisul pământesc promis de Iehova Dumnezeu“. — Revelaţia 21:3–5.

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

În 1967, înainte de a fi afectată de boală