Sub cupola circului

RELATARE DE JOHN SMALLEY

„Doamnelor şi domnilor, copii de toate vârstele, bine aţi venit la cel mai mare spectacol din lume!“ Pentru majoritatea celor prezenţi, aceste cuvinte rostite de maestrul de manej anunţau începerea unui extraordinar spectacol cu animale, clovni şi acrobaţi. Pentru familia mea însă, ele anunţau alte ore de muncă sub cupola circului alături de Ringling Brothers and Barnum & Bailey Circus.

AM VENIT pe lume în 1951. Aţi putea spune pe bună dreptate că m-am născut cu „rumeguş în pantofi“, expresie ce aminteşte de rumeguşul care se pune pe jos în marile corturi ale circurilor. Cum am început să mergem în picioare, eu şi fratele meu am şi intrat în lumea circului.

Înainte să vin pe lume, părinţii mei, Harry şi Beatriz, lucrau la Clyde Beatty Circus. Mama era cântăreaţă şi interpreta cântece spaniole îmbrăcată în costum popular mexican. Tata era muzician, iar în timpul primului război mondial cântase alături de John Philip Sousa, şef de orchestră şi compozitor. Apoi, în anii ’50, tata a fost angajat să cânte la tubă în vestita orchestră Ringling Brothers Band, asta probabil pentru că înainte cântase alături de Sousa.

Timpul a trecut, iar familia noastră a lucrat la diverse circuri. În cele din urmă am fost angajaţi la Al G. Kelly & Miller Brothers Circus, care ajunsese foarte cunoscut in Statele Unite. Acest circ avea trei corturi mari. Într-unul era menajeria cu lei, tigri, elefanţi, hiene şi alte animale exotice.

În cel de-al doilea cort dădeau, de obicei, reprezentaţii un înghiţitor de săbii, un uriaş, un personaj „jumate-bărbat, jumate-femeie“, pitici, precum şi alţi oameni cu trăsături fizice neobişnuite. Viaţa alături de oameni atât de diferiţi ne-a oferit nouă, copiilor, o bună educaţie. Unii le dădeau din răutate tot felul de nume, dar noi îi consideram ca făcând parte din familie. Munceam, mâncam şi ne duceam viaţa alături de ei aproape tot anul.

Cel de-al treilea cort era cel mai mare. Avea trei arene în care se desfăşurau simultan numere de circ. De obicei, în arena centrală se executau numerele cele mai periculoase sau cele mai spectaculoase.

O zi la circ

Eu şi fratele meu am făcut acrobaţii de la o vârstă fragedă. Jucam şi în Wild West Show, unde interpretam rolurile unor băieţi indieni. Familia de indieni americani din tribul choctaw care juca în spectacol ne-a învăţat dansuri indiene.

O zi începea de obicei la 6 dimineaţa. La această oră ne pregăteam să ne mutăm în următorul  oraş. Toţi artiştii participau la demontarea corturilor, la transportarea lor şi la reinstalarea lor. De exemplu, tata era muzician, dar şi şoferul unui camion mare care transporta şapte elefanţi. Uneori, mama, fratele meu şi cu mine călătoream cu tata în camion.

De obicei, ne mutam în fiecare zi şi dădeam câte două spectacole zilnic. Excepţie făcea duminica. Atunci aveam doar matineu, după care ne odihneam şi stăteam cu familia toată seara. Tata organiza întotdeauna ceva deosebit pentru familie: fie ieşeam în oraş şi ne lua câte un shake, fie mergeam seara la un cinematograf în aer liber, unde vedeam filmul chiar din maşină.

Instalarea circului necesita multă muncă. Chiar şi elefanţii ne dădeau o mână de ajutor. Cum? Erau puşi să tragă stâlpii lungi ai celor trei corturi. Un capăt al stâlpului era introdus într-un inel de care era prinsă pânza cortului, iar un elefant trăgea de stâlp până când era ridicat în poziţie verticală. Când toţi stâlpii erau în picioare, iar generatoarele electrice se puneau în funcţiune, eram gata pentru spectacolul de după-amiază.

Învăţ să fac acrobaţii

Între spectacolul de după-amiază şi cel de seară, majoritatea copiilor din circ învăţam să facem salturi peste cap, să mergem pe sârmă, să facem jonglerii şi chiar să exersăm câteva mişcări la trapez. Instructorii noştri erau vechi circari, care proveneau, de obicei, din familii de circari. Mi-aduc aminte de un artist italian care m-a învăţat să fac primul meu salt peste cap. Aveam doar 4 ani. Mai întâi mă prindea cu o centură de siguranţă, apoi alerga pe lângă mine, sprijinindu-mă cu mâinile. În final îşi lua mâinile şi mă lăsa singur.

Am avut un singur accident: s-a întâmplat la o mare paradă desfăşurată în arena circului. Eu şi fratele meu ne aflam între un clovn, care ducea două maimuţe, şi o turmă de elefanţi. În timp ce mergeam îmi legănam braţele pe lângă corp. Asta a speriat-o pe una din maimuţe, care m-a prins de mână şi m-a muşcat tare. Din fericire, rana nu s-a infectat. Totuşi, mi-a rămas un semn pe mâna stângă, care-mi aminteşte că trebuie să fii mereu atent cu animalele sălbatice, indiferent cât de drăgălaşe şi de blânde ar putea părea ele.

Am învăţat lecţii importante

Viaţa la circ nu a afectat niciodată viaţa noastră de familie. Părinţii şi-au făcut întotdeauna timp să ne înveţe principii sănătoase şi norme morale. Şi acum mi-aduc aminte cum mă lua tata pe genunchi şi mă sfătuia să nu am prejudecăţi faţă de oamenii de altă rasă ori cultură. Aceasta a fost o lecţie importantă, deoarece trăiam alături de oameni diferiţi nu numai din punct de vedere fizic, ci şi etnic.

Şi de la mama am învăţat o mulţime de lucruri bune. Uneori circul era plin până la  refuz; alteori erau puţini spectatori. Ea obişnuia să ne spună: „Trebuie să vă faceţi numărul pentru a-i bucura pe oameni (şi aici mama aplauda), nu pentru bani. Indiferent că sunt sute de spectatori sau doar câţiva, trebuie să daţi mereu tot ce e mai bun din voi“. Nu o să uit niciodată aceste cuvinte. Acesta era felul ei de a ne aminti că trebuie să arătăm interes faţă de cei ce vin să ne vadă, indiferent câţi sunt.

În afară de numerele la care participam, eu şi fratele meu trebuia să ajutăm la curăţenie după spectacol, adunând gunoiul de pe jos. Am învăţat mult din asta.

Din aprilie până în septembrie eram mereu pe drum cu circul şi de aceea nu puteam fi prezenţi la şcoală ca ceilalţi copii. Iarna însă ne-o petreceam în oraşul Hugo (Oklahoma), care era un fel de reşedinţă de iarnă pentru noi. Aici mergeam la şcoală aproximativ 5 luni. Şi alte circuri veneau în oraş în această perioadă, astfel că mulţi copii erau în aceeaşi situaţie. Şcolile din oraş ne-au acceptat, adaptându-şi programul la necesităţile noastre.

Ziua care ne-a schimbat viaţa

În dimineaţa zilei de 16 septembrie 1960, tata s-a trezit pe la ora 5 şi a început să ne pregătească pentru drum. Mama a decis ca de această dată să nu mergem cu tata în camionul cu elefanţi, ci cu maşina pusă la dispoziţie de circ.

Când am ajuns la locul unde urma să instalăm corturile, eu şi fratele meu am pornit să explorăm împrejurimile. La un moment dat am auzit pe cineva ţipând: „A fost un accident grav! Smalley şi maestrul de manej n-au scăpat cu viaţă!“ Bineînţeles că prima mea reacţie a fost: „Nu poate fi adevărat! Sigur e o greşeală!“ Mai târziu am aflat că mama era deja la locul accidentului. Tata trebuia să coboare cu camionul o şosea în pantă în apropiere de oraşul Placerville (California), când, se pare că frânele au cedat. Probabil că din cauza greutăţii elefanţilor, remorca a venit peste cabină. Rezervorul de benzină al camionului a explodat. Tata şi maestrul de manej care călătorea cu el au murit pe loc. Eram distrus. Eu şi tata fuseserăm foarte apropiaţi. Eram foarte buni prieteni.

După ce l-am înmormântat în oraşul său natal, Rich Hill (Missouri), ne-am întors în Hugo (Oklahoma), unde ne petreceam de obicei iernile. Circul nostru şi-a continuat însă turneul de spectacole până la încheierea stagiunii. Între timp, noi, băieţii, am mers la şcoală ca toţi ceilalţi elevi, lucru nou pentru noi. Totuşi, de-abia aşteptam să vină următoarea stagiune ca să plecăm cu Kelly Miller Show. Dar viaţa noastră a luat o întorsătură neaşteptată.

Biblia îşi face loc în viaţa noastră

Într-o zi, când m-am întors acasă de la şcoală, mama mi-a prezentat o doamnă care venise să studieze Biblia cu noi. Se numea Jimmie Brown şi era Martoră a lui Iehova. Nu-mi doream deloc să studiez Biblia. Ani la rând visul meu a fost să merg cu circul şi să învăţ numerele de la trapez. Împreună cu fratele meu chiar am improvizat un trapez între doi copaci ca să putem exersa. Cu toate acestea, am început să studiem Biblia şi să asistăm la întruniri în Hugo, alături de un grup izolat format din numai opt Martori. După o vreme, mama a decis să părăsească circul şi să continue studiul biblic. Cu lacrimi în ochi am acceptat această decizie. Mi-a fost foarte greu mai ales când unii membri ai „familiei“ noastre de la circ au venit să ne viziteze şi ne-au întrebat de ce nu mai mergeam cu ei.

Trăisem numai la circ şi nu ştiam cum e viaţa afară. La un moment dat am simţit că întorceam spatele la tot ce realizase tata. Însă, paradoxal, motivul pentru care am studiat Biblia era chiar moartea tatei. Speranţa învierii m-a îmboldit cel mai mult să fac acest lucru. Şi azi această speranţă e la fel de vie. Îmi doresc să fiu printre primii care îl vor întâmpina pe tata când va fi înviat în promisul Paradis pământesc. — Revelaţia 20:12–14.

Un cuplu de Martori, familia Reeder, ne-a ajutat să înţelegem că organizaţia lui Iehova este ca o mare familie. Şi cât de adevărat s-a dovedit acest lucru! Micul grup de Martori ai  lui Iehova a devenit o congregaţie, formată din mai multe familii care se închinau împreună. Trebuie să-i amintesc şi pe Robert şi Carol Engelhardt, un cuplu care m-a adoptat ca fiu spiritual. Cu iubire, dar şi cu fermitate m-au sfătuit şi m-au îndrumat în anii adolescenţei.

Această iubire arătată de creştini maturi a umplut un mare gol din viaţa noastră. De-a lungul întregii mele vieţi de creştin am avut parte de o astfel de iubire. Am locuit atât în Oklahoma, cât şi în Texas, iar în toate congregaţiile de aici am cunoscut mulţi fraţi şi surori creştine iubitoare. Unii dintre fraţii mai în vârstă m-au îndrumat şi încurajat ca nişte părinţi. De fapt, ei au fost taţii mei spirituali.

Călătoresc din nou

Cu câţiva ani în urmă, mama a murit şi ea. Până la sfârşitul vieţii a rămas o cercetătoare sârguincioasă a Bibliei şi o creştină fidelă. Sunt sigur că se va bucura când Dumnezeu îi va readuce la viaţă pe cei loiali din morminte. Aştept cu nerăbdare acea zi. Până atunci însă găsesc mângâiere în organizaţia lui Iehova care mi-a fost şi-mi este, din multe puncte de vedere, ca o familie.

M-am simţit foarte binecuvântat când, în poporul lui Dumnezeu, am găsit-o pe Edna, care a devenit soţia mea. După ce ne-am căsătorit am făcut în aşa fel încât să putem participa cu timp integral la lucrarea de instruire biblică. Pentru a ne întreţine, m-am angajat ca reporter TV. N-aveam nici o pregătire şi nici experienţă în domeniu, însă instruirea pe care o primisem ca învăţător al Bibliei în cadrul congregaţiei Martorilor lui Iehova m-a ajutat să mă calific pentru acest post. În cele din urmă, am ajuns directorul redacţiei de ştiri la un post de radio. Totuşi, obiectivul meu n-a fost niciodată să mă realizez în domeniul comunicaţiilor. Dimpotrivă, eu şi Edna ne-am pus la dispoziţie pentru a sluji unde era nevoie, învăţându-i pe alţii adevărurile biblice.

În 1987 am primit invitaţia de a sluji ca supraveghetor de circumscripţie, care vizitează congregaţiile Martorilor lui Iehova. Ca bătrân itinerant, vizitez câte o congregaţie în fiecare săptămână şi le ofer încurajare surorilor şi fraţilor mei spirituali, instruindu-i pentru lucrarea noastră de educaţie biblică. În prezent, în sens spiritual, familia mea e şi mai mare. Chiar dacă eu şi soţia mea nu avem copii, avem mulţi fii şi fiice spirituale în organizaţia lui Iehova.

Într-un fel e paradoxal că după atâţia ani continuu să călătoresc din oraş în oraş. De la viaţa de circ am trecut la viaţa de supraveghetor de circumscripţie! Uneori mă întreb dacă aş fi reuşit să fiu bun trapezist. Mi-aş fi realizat oare visul din copilărie: să fac un triplu salt la trapez? Totuşi, acest gând se risipeşte când mi-aduc aminte de promisiunea lui Dumnezeu referitoare la un paradis pământesc. — Revelaţia 21:4.

E adevărat, m-am născut cu „rumeguş în pantofi“. Dar mă gândesc la ce spune Biblia: „Cât de frumoase sunt picioarele celor care anunţă vestea bună despre lucruri bune!“ (Romani 10:15). Privilegiul de a-i ajuta pe oameni să-l cunoască pe Dumnezeu e mai mare decât orice aş fi putut face ca artist de circ. Binecuvântarea lui Iehova mi-a îmbogăţit viaţa!

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Câţiva membri ai „familiei“ noastre de la circ şi tata, cu tuba lui

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

În prezent, alături de soţia mea, Edna