Din copilărie am învăţat să-l iubesc pe Dumnezeu

RELATARE DE ANATOLIE MELNIC

Mulţi îmi zic cu drag Bunicu’. Acest cuvânt mă unge la inimă, deoarece îmi aminteşte de bunicul meu pe care l-am iubit mult şi faţă de care m-am simţit întotdeauna profund îndatorat. Permiteţi-mi să vă povestesc unele lucruri despre el, dar şi despre rolul important pe care bunicul şi bunica l-au avut în viaţa membrilor familiei lor, precum şi în viaţa altora.

M-AM născut în satul Hlina, în nordul actualei Republici Moldova *. În anii ’20 ai secolului trecut, miniştrii itineranţi, cunoscuţi la vremea aceea sub numele de pelerini, veneau de dincolo de graniţă, din România, în frumoasa noastră ţară acoperită de dealuri. Părinţii mamei au acceptat imediat vestea bună pe care pelerinii o predicau din Biblie. În 1927, ei au devenit Studenţi în Biblie, cum erau numiţi pe atunci Martorii lui Iehova. În 1939, când a început al doilea război mondial, în sătucul nostru exista deja o congregaţie de Martori ai lui Iehova.

În 1936, când am venit pe lume, toate rudele mele erau Martori ai lui Iehova, cu excepţia tatălui meu, care era ortodox. În timpul celui de-al doilea război mondial, el a început să se gândească profund la scopul vieţii şi, în cele din urmă, s-a dedicat Creatorului, Iehova Dumnezeu, simbolizându-şi dedicarea prin botezul în apă. Bunicul a avut un rol important în progresul spiritual al familiei noastre. El iubea mult Biblia şi ştia sute de versete pe de rost. Putea orienta orice discuţie spre Biblie.

Mă lua adesea pe genunchi şi-mi povestea întâmplări din Biblie. El a sădit în mine iubirea pentru Dumnezeu. Îi sunt atât de recunoscător! Când aveam opt ani am mers pentru prima oară în lucrarea de predicare, însoţit fiind de bunicul. Folosindu-ne de Biblie, le arătam consătenilor cine este Iehova şi cum ne putem apropia de el.

Persecuţie din partea comuniştilor

În 1947, influenţate de doctrina comunistă şi de Biserica Ortodoxă, autorităţile au început să-i persecute pe Martorii lui Iehova din Moldova. Agenţii viitoarei KGB, precum şi miliţia din sat îşi făcuseră obiceiul să vină la noi acasă şi să ne întrebe cine e în fruntea lucrării de  predicare, de unde vine literatura şi unde ne întrunim. Spuneau că vor opri activitatea Martorilor lui Iehova, care, pretindeau ei, „erau o piedică în calea înfloririi comunismului în ţară“.

Cam în acea vreme, tata, care era om învăţat, a început să iubească mult adevărul biblic. Şi el şi bunicul le răspundeau celor ce-i interogau în aşa fel încât să nu-i trădeze pe fraţii şi surorile noastre creştine. Erau amândoi curajoşi şi îi iubeau pe colaboratorii lor în credinţă, gândindu-se mereu la binele acestora. Asemenea lor, mama nu-şi pierdea niciodată cumpătul.

În 1948, tata a fost arestat şi dus departe de noi. Niciodată n-am aflat ce acuzaţii i s-au adus. A fost condamnat la şapte ani de detenţie, într-o închisoare de maximă securitate şi la încă doi ani de exil. În cele din urmă a fost trimis în Magadan, o regiune aflată în nord-estul îndepărtat al Rusiei, la peste 7 000 km depărtare de casă. Nu ne-am văzut vreo nouă ani. Era greu fără tata, dar bunicul mi-a fost un sprijin adevărat.

Exilul

La 6 iunie 1949, în toiul nopţii, doi soldaţi şi un ofiţer au dat buzna la noi în casă. Ne-au spus că avem la dispoziţie două ore să părăsim locuinţa şi să urcăm în maşina lor. Nu ni s-a dat altă explicaţie. Ne-au zis doar că vom fi exilaţi şi că nu ne vom mai întoarce niciodată. Aşadar, împreună cu mama, bunicul, bunica şi alţi colaboratori în credinţă, am fost trimis în Siberia. N-aveam decât 13 ani. După câteva săptămâni am ajuns în mlaştinile din taiga, înconjurate de păduri în care cu greu puteai pătrunde. Ce diferenţă faţă de ţinutul meu natal, pe care l-am iubit atât de mult! Uneori plângeam. Dar aveam convingerea că Iehova nu ne va abandona niciodată.

Sătucul în care am fost duşi avea doar zece colibe de lemn. Ceilalţi Martori au fost trimişi în alte sate din taiga. Pentru a băga spaima în oamenii din partea locului şi pentru a crea prejudecăţi faţă de noi, autorităţile le-au spus localnicilor că Martorii sunt canibali. Curând însă ei şi-au dat seama că era o minciună şi că n-aveau nici un motiv să se teamă.

Primele două luni am stat într-o colibă veche. Trebuia să ne construim o locuinţă mai bună înainte de venirea iernii aspre. Bunicul şi bunica ne-au ajutat pe mine şi pe mama să ne facem un adăpost, ce-i drept cam primitiv, jumătate în pământ, jumătate deasupra. Am locuit acolo mai bine de trei ani. Ni se interzisese să părăsim satul fără permisiune. Iar permisiune, . . . nu primeam niciodată!

După o vreme, mi s-a dat voie să merg la şcoală. Cum vederile mele religioase erau diferite de ale celorlalţi, profesorii şi colegii îmi puneau deseori întrebări. Bunicului i se luminau ochii când, odată ajuns acasă, îi povesteam cum le-am explicat convingerile noastre.

Ceva mai multă libertate

După moartea dictatorului Stalin, în 1953, condiţiile de viaţă ni s-au mai îmbunătăţit. Ni s-a permis să ieşim din sat. Astfel aveam posibilitatea de a ne întâlni cu colaboratorii noştri în credinţă şi de a asista la întruniri în satele unde fuseseră exilaţi alţi Martori. Pentru a nu atrage atenţia, ne întruneam în grupuri mici. Dar până acolo aveam de mers cam 30 km, croindu-ne uneori cu greu drum prin troienele până la genunchi, la -40^°C. Ziua următoare făceam lungul drum înapoi spre casă. Când ni se făcea foame, mâncam castraveţi muraţi şi câteva cuburi de zahăr. Dar eram fericiţi, la fel ca David din vechime! — Psalmul 122:1.

În 1955 mi-am simbolizat dedicarea la Iehova, botezându-mă. Cu puţin timp înainte, la o întrunire a congregaţiei, într-un sat vecin, am cunoscut-o pe Lidia, o fată brunetă şi modestă. Ca şi noi, ea şi familia ei erau Martori din Moldova exilaţi în Siberia.  Lidia avea o voce încântătoare şi ştia pe de rost aproape toate cele 337 de cântări din cartea de cântări pe care o foloseam atunci. Asta m-a impresionat enorm pentru că şi eu îndrăgeam mult muzica şi cântările noastre. În 1956 ne-am decis să ne căsătorim.

I-am scris lui tata — aflaserăm că fusese exilat în Magadan — şi ne-am amânat nunta până când aveam să primim şi binecuvântarea lui. La puţin timp după aceea, a fost eliberat şi a venit să locuiască împreună cu noi. Ne-a povestit cum, cu ajutorul lui Dumnezeu, el şi câţiva colaboratori creştini au supravieţuit condiţiilor aspre din lagărele de muncă. Astfel de relatări ne-au întărit credinţa.

La scurtă vreme după ce tata s-a întors, în timp ce mama pregătea nişte ulei pentru vopsele şi lacuri, s-a produs un accident îngrozitor. Nu se ştie cum, dar oala mare cu uleiul ce clocotea s-a răsturnat, tot conţinutul vărsându-se peste mama. A murit la spital. Am fost copleşiţi de durere. Mai târziu, când durerea a mai trecut, tata s-a căsătorit cu Tatiana, o Martoră dintr-un sat învecinat.

Ne extindem ministerul

În 1958, eu şi Lidia ne-am mutat din Kizak, satul unde locuiserăm până atunci, în Lebyaie, un sat mult mai mare, aflat la circa 100 km depărtare. Citisem că creştinii din alte ţări predică din casă în casă. Prin urmare, am încercat să facem acelaşi lucru în zona unde locuiam acum. Revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! erau, bineînţeles, interzise, dar primeam unele exemplare aduse pe ascuns din alte părţi. Am fost informaţi că nu aveam să primim reviste decât în limba rusă. Până atunci ni se trimiseseră reviste şi în limba moldovenească. Aşadar, ne-am pus serios pe studiat limba rusă. Şi astăzi îmi mai amintesc titlurile acelor articole, precum şi unele idei din ele.

Ca să avem din ce trăi, Lidia lucra la un siloz de cereale, iar eu descărcam lemne din vagoane. Munca era istovitoare, iar salariul, de mizerie. Deşi Martorii erau preţuiţi fiind recunoscuţi drept lucrători conştiincioşi, nici unul dintre noi nu a primit vreun ajutor social ori vreo primă. Autorităţile ne-au spus în faţă: „Martorii lui Iehova nu au ce căuta într-o societate comunistă“. Totuşi, ne bucuram văzând cum cuvintele lui Isus despre continuatorii săi se adevereau şi în cazul nostru: „Ei nu fac parte din lume, aşa cum eu nu fac parte din lume“. — Ioan 17:16.

Noi încercări

În 1959 s-a născut fiica noastră Valentina. La puţin timp după aceea a început un nou val de persecuţii. The Encyclopædia Britannica arată: „În anii 1959–1964, prim-ministrul Nikita Hruşciov a declanşat o nouă campanie antireligioasă“. Agenţii KGB ne-au spus că scopul guvernului sovietic era să suprime religia în general şi pe Martorii lui Iehova în special.

Când Valentina avea aproape un an, am primit ordin de încorporare. Nu m-am prezentat şi, din cauza poziţiei mele de neutralitate, am fost condamnat la cinci ani închisoare. Odată, când Lidia a venit în vizită la mine, un colonel KGB i-a spus: „Am fost înştiinţaţi de Kremlin că în doi ani nu va mai rămâne picior de Martor în toată Uniunea Sovietică“. Apoi a avertizat-o: „Trebuie să renunţi la credinţă, altminteri vei sfârşi în închisoare“. Colonelul credea că astfel de ameninţări le vor reduce pe femei la tăcere, deoarece el spunea că „sunt nişte fiinţe slabe“.

În scurt timp, majoritatea bărbaţilor Martori ai lui Iehova erau în închisoare sau în lagărele de muncă. Cu toate acestea, creştinele curajoase continuau să predice. Deşi erau în mare pericol, ele strecurau literatură la cei aflaţi în închisori sau în lagăre de muncă.  Lidia a trecut prin astfel de situaţii riscante. În plus unii bărbaţi care credeau că puteau profita de absenţa mea i-au făcut adesea avansuri. Mai mult, i se spunea că nu voi fi niciodată eliberat. Dar am fost!

Sunt eliberat, iar apoi ne mutăm în Kazahstan

Cazul meu a fost redeschis în 1963. După trei ani de închisoare am fost eliberat. Dar nu am primit permis de şedere nicăieri şi, prin urmare, nu mi-am putut găsi de lucru. O lege a ţării stipula: „Nu are drept la un loc de muncă un cetăţean fără reşedinţă permanentă“. L-am implorat fierbinte pe Iehova să ne ajute. Apoi, ne-am decis să ne mutăm în Petropavlovsk, în nordul Kazahstanului. Dar autorităţile fuseseră deja puse în gardă cu privire la noi şi nu au vrut să ne lase să locuim sau să muncim acolo. Aproximativ 50 de Martori din acest oraş întâmpinau aceeaşi opoziţie.

Împreună cu un alt cuplu ne-am mutat mai la sud, în orăşelul Ščučinsk. Aici nu era nici un Martor, iar autorităţile nu ştiau nimic despre lucrarea noastră de predicare. Eu şi Ivan am căutat o săptămână întreagă ceva de lucru, în timp ce soţiile noastre stăteau în gară, unde de altfel dormeam cu toţii în timpul nopţii. În cele din urmă, am găsit de lucru la o fabrică de sticlă. Am închiriat toţi o cameră mică. Era loc exact pentru două paturi şi nimic mai mult, dar eram mulţumiţi.

Eu şi Ivan am fost foarte sârguincioşi în munca noastră, iar angajatorii erau foarte încântaţi. Când am primit din nou ordin de încorporare, directorul fabricii aflase că nu puteam satisface serviciul militar deoarece nu-mi permitea conştiinţa instruită biblic. Spre surprinderea noastră, l-a contactat pe comandantul militar şi i-a spus că Ivan şi eu suntem nişte muncitori pricepuţi, iar lucrul în fabrică nu mergea fără noi. Astfel ni s-a permis să rămânem.

Ne creştem copiii şi le slujim altora

Cea de-a doua fiică a noastră, Lilia, s-a născut în 1966. Un an mai târziu ne-am mutat în Belyye Vody, în sudul Kazahstanului, în apropiere de graniţa cu Uzbekistanul, unde era un grup mic de Martori ai lui Iehova. Nu după mult timp s-a format o congregaţie şi am fost numit supraveghetor care prezidează. În 1969 am avut un fiu, Oleg, iar doi ani mai târziu a venit pe lume mezina, Nataşa. Eu şi Lidia n-am uitat niciodată că un copil este o moştenire de la Iehova (Psalmul 127:3). Am discutat ce trebuia să facem ca să ne creştem copiii în aşa fel încât să-l iubească pe Iehova.

Şi în anii ’70 majoritatea bărbaţilor Martori erau în lagărele de muncă. Multe congregaţii aveau nevoie de supraveghere şi îndrumare matură. Aşadar, în timp ce Lidia se ocupa de copii, îndeplinind uneori şi rolul de tată, eu eram un fel de supraveghetor itinerant. Vizitam congregaţiile din Kazahstan, precum şi pe cele din Republicile Sovietice învecinate: Tadjikă, Turkmenă şi Uzbekă. În acelaşi timp munceam ca să-mi întreţin familia, iar Lidia şi copiii mă susţineau cu dragă inimă.

Deşi eram uneori plecat cu săptămânile, mă străduiam să le arăt copiilor iubire şi să-i ajut să progreseze pe plan spiritual. Şi eu şi Lidia ne rugam fierbinte lui Iehova să-i ajute şi discutam cu ei despre cum să învingă teama de oameni şi cum să dezvolte relaţii apropiate cu Dumnezeu. Fără ajutorul iubitei mele soţii nu aş fi putut să mă achit de responsabilităţile mele teocratice. Lidia, precum şi celelalte surori creştine ale noastre nu au fost nici pe departe „nişte fiinţe slabe“, cum afirmase acel colonel. Dimpotrivă, au fost puternice, adevăraţi „uriaşi“ spirituali! — Filipeni 4:13.

În 1988, când toţi copiii erau mari, am fost numit supraveghetor itinerant. Circumscripţia mea cuprindea majoritatea ţărilor din Asia Centrală. După ce lucrarea de predicare a Martorilor lui Iehova a fost recunoscută oficial în fosta Uniune Sovietică, în 1991, alţi bărbaţi capabili şi maturi spiritualiceşte au început să slujească în republicile asiatice ale fostei Uniuni Sovietice. Astăzi, 14 supraveghetori itineranţi slujesc în aceste ţări, iar anul trecut, au asistat la Comemorarea morţii lui Cristos peste 50 000 de oameni!

 O invitaţie neaşteptată

Pe la începutul anului 1998, am primit un telefon neaşteptat de la filiala din Rusia a Martorilor lui Iehova. „Anatolie, v-aţi gândit tu şi Lidia la serviciul cu timp integral?“, am fost întrebat. Ne gândisem că un asemenea privilegiu îl puteau avea copiii noştri. De fapt, fiul nostru, Oleg, slujea la filiala din Rusia de vreo cinci ani.

Când i-am spus Lidiei despre invitaţia ce ne-a fost făcută, ea a întrebat: „Bine, dar ce se va întâmpla cu casa, cu grădina şi cu lucrurile noastre?“ Ne-am rugat lui Iehova, am discutat şi am decis să ne punem la dispoziţie. În cele din urmă am fost invitaţi să slujim la centrul religios al Martorilor lui Iehova aflat în oraşul Issik (Kazahstan), în apropiere de capitala ţării Alma-Ata. Aici se lucrează la traducerea literaturii noastre biblice în limbile vorbite în toată regiunea.

Familia noastră în prezent

Cât de recunoscători îi suntem lui Dumnezeu că ne-a ajutat să-i învăţăm pe copiii noştri adevărurile biblice! Fata noastră cea mai mare, Valentina, s-a căsătorit şi, în 1993, s-a mutat cu soţul ei în Ingelheim (Germania). Ei au trei copii, cu toţii botezaţi, Martori ai lui Iehova.

Lilia, cea de-a doua fiică a noastră, e şi ea căsătorită. Împreună cu soţul ei, care este bătrân în congregaţia din Belyye Vody, îşi cresc cei doi copii învăţându-i să-l iubească pe Dumnezeu. Oleg s-a căsătorit cu Nataşa, o soră creştină din Moscova, şi slujesc împreună la filiala din Rusia, aflată în apropiere de Sankt Petersburg. În 1995, fiica noastră mai mică, Nataşa, s-a căsătorit şi slujeşte alături de soţul ei într-o congregaţie de limba rusă din Germania.

Din când în când, organizăm câte o mare reuniune în familie. Copiii noştri le povestesc copiilor lor cum mama şi tata l-au ascultat pe Iehova şi şi-au crescut copiii învăţându-i să-l iubească pe adevăratul Dumnezeu, Iehova, şi să-i slujească. Văd cum aceste discuţii îi ajută pe nepoţii noştri să progreseze spiritual. Nepoţelul nostru cel mic seamănă cu mine când eram de vârsta lui. Uneori mi se aşază pe genunchi şi mă roagă să-i povestesc ceva din Biblie. Mi se umezesc ochii când îmi amintesc că şi eu mă aşezam adesea pe genunchii bunicului, iar el mă ajuta să învăţ să-l iubesc pe Marele nostru Creator şi să-i slujesc.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Cu părinţii mei în faţa casei noastre din Moldova, cu puţin timp înainte ca tata să fie închis

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Cu Lidia în 1959, în exil

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Lidia şi fiica noastră Valentina, în timp ce eu eram în închisoare

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Cu Lidia în prezent

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Noi, copiii şi nepoţii noştri îi slujim împreună lui Iehova!