Este scris că îl voi vedea

Relatare de Rosalía Phillips

„Vei avea un succes extraordinar! Ai talent pentru asta!“ Aşezat la pian, şeful formaţiei mi-a spus aceste cuvinte doar cu câteva momente înainte de ridicarea cortinei. Ceilalţi patru membri ai formaţiei au schiţat un gest de bun-venit. Îmbrăcată în rochia mea roşie cu paiete, eram cea mai nouă solistă vocală a formaţiei. Eram copleşită de emoţii. Debutam în lumea show-business-ului, pe scena unuia dintre cele mai importante teatre din Ciudad de Mexico. Era martie 1976, iar peste o lună împlineam 18 ani.

DEŞI tata murise cu trei ani în urmă, păstram încă vie în minte şi în inimă amintirea lui. Şi în memoria oamenilor rămăsese viu. Fusese iubit şi admirat, fiind considerat unul dintre cei mai mari actori de comedie din ţară. Jucase în peste 120 de filme în epoca de aur a cinematografiei mexicane. Numele său, Germán Valdés, sau „Tin-Tán“, apărea pe afişele cinematografelor de pe tot cuprinsul Americii Centrale şi de Sud, precum şi în zonele din Statele Unite şi Europa unde se vorbea spaniola. Şi astăzi, la mai bine de 30 de ani de la moartea tatălui meu, filmele lui sunt încă difuzate adesea la televizor.

Încă de când eram mică, în casa noastră veneau multe celebrităţi. Mama şi surorile ei formau un trio vocal numit Las Hermanitas Julián (Surorile Julián). Fratele ei, Julio Julián, era un tenor cunoscut în Europa, iar soţia sa, de origine spaniolă, Conchita Domínguez, era soprană. Mai mult, fraţii tatălui meu, Manuel „Loco“ (zănaticul) Valdés şi Ramón Valdés, cunoscut sub numele de Don Ramón, erau actori de comedie bine cunoscuţi de telespectatori.

Eu şi fratele meu, Carlos, ne simţeam ca acasă în studiourile cinematografice, la teatrele de revistă şi în studiourile de înregistrări, deoarece tata ne lua des cu el la locul de muncă şi în turnee. Astfel, familia noastră se păstra unită. Ce diferenţă între atmosfera artificială din lumea spectacolelor şi cea de acasă, unde domnea armonia şi iubirea! Îmi amintesc că tata era un om afectuos, plin de vitalitate, care iubea viaţa. Era foarte generos, uneori chiar întrecând măsura. El m-a învăţat că fericirea nu depinde  de lucrurile pe care le ai, ci de dispoziţia de a da.

Un eveniment tragic

Pe la sfârşitul anului 1971, mama ne-a dat mie şi fratelui meu o veste îngrozitoare: Tata avea o boală incurabilă. Timp de un an şi jumătate l-am văzut suferind. Urma un tratament foarte puternic şi lupta cu efectele adverse ale acestuia.

Încă îmi amintesc ziua în care a venit ambulanţa şi l-a dus la spital. Ştiam că nu avea să se mai întoarcă. N-am cuvinte să spun cât de mult am suferit! M-am gândit că, dacă el suferea, trebuia să sufăr şi eu. Aşa că am aprins o ţigară şi am stins-o în palmă. Nu mă mai puteam opri din plâns. La 29 iunie 1973, tata a murit. Am început să-mi pun tot felul de întrebări: De ce o fiinţă atât de bună, care le dăruia oamenilor atât de multe clipe fericite, a trebuit să ne părăsească? Unde e acum? Mă poate auzi dacă îi vorbesc? Ce sens mai are viaţa mea fără el?

O carieră fără satisfacţii depline

Mi-a trebuit ceva timp ca să-mi revin pe plan afectiv. Apoi am început să studiez arta decorativă. Pe vremea aceea aveam un spirit rebel, aşa că, după un timp, am renunţat la şcoală. Împreună cu mama am decis să ieşim mai mult în societate. Mergeam la petrecerile rafinate ale personalităţilor din lumea spectacolelor. Adesea, la sfârşitul petrecerilor gazda mă invita: „Rosalía, cântă-ne, te rugăm, unul dintre cântecele tale!“ Le plăcea mult vocea mea şi mă admirau pentru însufleţirea cu care cântam. Îmi spuneau că am moştenit talentul părinţilor mei.

La una dintre aceste petreceri, Arturo Castro, compozitorul şi şeful formaţiei „Arturo Castro y sus Castro 76“ m-a auzit cântând şi m-a invitat să mă alătur lor. La început nu prea mi-a surâs ideea. Deşi iubeam muzica şi îmi plăcea să cânt la chitară şi compuneam melodii de la 14 ani, nu voiam să devin cântăreaţă profesionistă. Dar mama a insistat. În plus, ştiam că familia mea avea nevoie de sprijin material; în cele din urmă am acceptat. Apoi a fost debutul, despre care am vorbit mai înainte.

Chiar de la începutul carierei am avut un loc de muncă stabil. Formaţia noastră făcea turnee în Mexic, dând câte două spectacole pe seară. Am concertat în Guatemala, Venezuela, New York şi Las Vegas. Am cântat în formaţie doi ani. Apoi mi s-a ivit ocazia să joc în filme. Mi s-au dat două roluri secundare şi un rol principal, pentru care am luat două premii importante.

Într-o zi am primit un telefon de la cea mai mare televiziune din ţară. Mi se propunea să închei cu ei un contract, prin care urma să primesc majoritatea rolurilor principale. În plus, mi se oferea rolul principal într-o telenovelă care avea să poarte numele meu. Aveam să ajung pe culmile gloriei! Urma să primesc un salariu excelent, chiar dacă nu lucram tot timpul. Simţind că nu meritam nimic din ce mi se oferea şi având sentimentul că-mi voi pierde libertatea, nu am acceptat propunerea. Însă am fost de acord să joc în telenovelă, doar ca să-mi pot continua studiile la Academia de Teatru. Totuşi, eram departe de a fi fericită. Nu-mi plăcea să văd cum actorii se luptau ani de zile pentru un rol principal, în timp ce eu îl primeam îndeosebi pentru că eram fiica lui Tin-Tán.

Au urmat înregistrările. Mai întâi a fost coloana sonoră a telenovelei, versurile şi muzica, pe care le compusesem chiar eu. Mai apoi am înregistrat la un studio faimos din Londra. Am făcut mai multe înregistrări şi am jucat şi în alte filme şi telenovele. Ziarele începuseră să publice articole despre mine pe prima pagină a secţiunii de divertisment. S-ar fi putut spune că ajunsesem pe culmile gloriei. Şi totuşi, simţeam că ceva lipseşte. Am văzut cât de aroganţi şi de ambiţioşi erau artiştii şi că imoralitatea şi ipocrizia prinseseră rădăcini adânci în mijlocul lor. Am ajuns astfel să-mi pierd încrederea în oameni.

Mai apoi, în toamna anului 1980, la o reuniune de familie m-am întâlnit cu unchiul Julio. Se hotărâse să abandoneze opera. Vorbea despre un paradis promis de Dumnezeu. Unchiul Julio spunea că nedreptatea şi suferinţa vor dispărea, iar pe pământ va domni iubirea. Mai zicea că numele adevăratului Dumnezeu este  Iehova. Cel mai mult mi-a plăcut să aud că cei dragi ai noştri care au murit vor fi înviaţi în Paradis. Perspectiva de a-mi revedea tatăl m-a încântat. N-a fost clipă în care să nu-mi fie dor de el. Tânjeam după încurajările şi afecţiunea sa. Ce minunat ar fi fost să-l văd din nou! Dar undeva, într-un colţişor al inimii, îmi spuneam că e imposibil. Unchiul Julio mi-a dat o Biblie şi ne-a invitat pe mine şi pe mama la un congres al Martorilor lui Iehova care avea să se ţină peste câteva săptămâni. I-am spus că probabil vom merge.

Iau decizia să fac schimbări în viaţă

Într-o seară fumam în pat şi citeam din Biblia pe care mi-o dăduse unchiul. Ceea ce am citit în cartea Proverbele m-a dus la concluzia că lumina, înţelepciunea şi viaţa provin de la Dumnezeu, în timp ce întunericul, confuzia şi moartea vin dintr-o sursă total diferită. În acea seară am fumat ultima ţigară din viaţa mea. Aşteptam ca mama să vină acasă. Cu ochii în lacrimi, am rugat-o să-mi fie alături în deciziile majore pe care voiam să le iau. Apoi am mers la teatru, unde ţineam repetiţiile pentru piesa Regele Lear a lui Shakespeare, în care eu primisem rolul Cordeliei. Am renunţat să joc în piesă şi am pus capăt relaţiei cu prietenul meu, unul dintre actorii principali.

Dar nu învăţasem încă să-i slujesc lui Iehova, de aceea nu găseam nici un sprijin. Am făcut o depresie gravă. M-am rugat lui Dumnezeu să simt că sunt şi eu o părticică din ceva nu pentru talentul sau faima mea, ci pentru ceea ce sunt eu însămi. Am întrerupt orice legătură cu amicii mei şi nu m-am mai angajat în activităţile obişnuite.

Calea spre adevăratul succes

Confuză încă, mi-am amintit de invitaţia unchiului meu de a asista la congres. L-am sunat, iar el a venit la noi acasă, şi împreună am mers la locul congresului, pe stadion. Ce am văzut acolo mi-a mişcat inima: oameni ordonaţi, care nu foloseau un limbaj murdar, nu fumau şi nu încercau să impresioneze pe nimeni. Lucrurile auzite din Biblie mi-au amintit de ideile din cartea Este Biblia într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu? *, pe care o găsisem în casă imediat după moartea tatei.

Tot în acea vreme mi s-a oferit alt rol principal într-o telenovelă. Mi-a plăcut rolul, deoarece părea că susţine valorile divine despre care auzisem la congres şi l-am acceptat. În schimb, îmi tot venea în minte o idee din Biblie: „Nu vă înjugaţi la un jug inegal cu cei necredincioşi. Căci . . . ce părtăşie are lumina cu întunericul?“ — 2 Corinteni 6:14.

Dorinţa de a-i fi plăcută lui Dumnezeu prindea rădăcini în inima mea. Am vrut să particip împreună cu unchiul şi mătuşa la o întrunire la Sala Regatului. Deşi congregaţia la care mergeau ei era la o oră distanţă de casa mea, următoarele trei duminici am mers acolo. Unchiul a hotărât să mă ducă la o congregaţie din zona mea. Am ajuns acolo când întrunirea era pe sfârşite şi am făcut cunoştinţă cu Isabel, o tânără de-o seamă cu mine. Era modestă şi amabilă. Când unchiul m-a prezentat şi mi-a rostit numele, Rosalía Valdés, ea nu a tresărit deloc. Asta mi-a plăcut enorm. S-a oferit să studiem Biblia împreună, chiar la mine acasă.

Am început studiul folosindu-ne de cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă *. Isabel s-a adaptat cu uşurinţă la programul meu. Uneori trebuia să aştepte până noaptea târziu, când terminam filmările la telenovelă. Ce bucuroasă eram că întâlnisem în sfârşit pe cineva care se interesa de mine doar pentru că voiam să cunosc adevărurile biblice! Isabel era  o fată sinceră, deschisă şi rafinată — calităţi pe care, în opinia mea, le puteai cultiva numai dacă studiai filozofia şi artele. Ne-am gândit să facem şedinţe lungi de studiu, uneori în mai multe zile pe săptămână.

La început, mi-a fost greu să renunţ la ideile mele greşite, dar încetul cu încetul adevărurile biblice le-au luat locul. Îmi amintesc cât de mult m-a încurajat această promisiune a lui Dumnezeu: „Încă puţin timp şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era şi nu va mai fi. Cei blânzi moştenesc pământul şi se vor desfăta în belşug de pace“ (Psalmul 37:10, 11). Tot în acea perioadă speranţa de a-mi revedea tatăl în Paradis a început să prindă contur în inima mea. Mă gândeam adesea la cuvintele lui Isus: „Nu vă minunaţi de aceasta, pentru că vine ceasul când toţi cei din mormintele de amintire vor auzi vocea sa şi vor ieşi afară, cei care au făcut lucruri bune pentru o înviere a vieţii“. — Ioan 5:28, 29.

După ce filmările la telenovelă s-au încheiat, au apărut imediat alte oferte. Deşi rolurile mi-ar fi putut aduce şi mai multă faimă, m-am gândit că, dacă le acceptam, aprobam imoralitatea, idolatria şi unele concepţii false. Învăţasem că Satan există şi că nu vrea să-i slujim lui Iehova. Prin urmare, am refuzat rolurile propuse şi am început să asist la toate întrunirile. Cum era de aşteptat, mama şi fratele meu nu au înţeles de ce am refuzat atâtea oferte şi atâţia bani. Dar în acelaşi timp, vedeau că făcusem schimbări. Dintr-o fiinţă nefericită şi deprimată mă transformasem în una veselă şi plină de energie. Aveam în cele din urmă un scop în viaţă!

Simţeam dorinţa de a le spune şi altora ce învăţam şi, nu după mult timp, am devenit proclamatoare a frumosului mesaj despre Regatul lui Dumnezeu. În timp ce eram în ministerul de teren, uneori îmi era greu să reţin atenţia gazdei, deoarece mulţi dintre cei pe care-i abordam mă recunoşteau. În mai multe rânduri, eu şi partenera mea de lucrare ajungeam la uşile unor oameni care tocmai se uitau la telenovela în care jucasem eu. Nu le venea să creadă că eram în pragul uşii lor!

La 11 septembrie 1982, m-am botezat ca simbol al dedicării mele lui Iehova. Viaţa mea avea acum un scop real, iar în faţă mi se deschidea o carieră cu totul diferită. Zelul lui Isabel pentru ministerul creştin m-a încurajat mult. Slujea ca pionieră regulară, sau ministru cu timp integral al Martorilor lui Iehova. Nu după mult timp am însoţit-o la studiile ei biblice. Isabel a devenit cea mai bună prietenă a mea.

Deoarece lăsasem practic în urmă lumea spectacolelor, eu şi mama a trebuit să ne mulţumim cu un nivel de trai mai scăzut. Tot în acea perioadă am compus muzica pentru cel de-al patrulea album, care includea cântece despre noile mele valori şi convingeri. Am compus un cântec despre credinţa fermă că-mi voi revedea tatăl. L-am intitulat „Este scris — Îl voi vedea“. Când i l-am cântat prima oară mamei, a fost profund impresionată. A observat convingerea mea fermă. Am fost nespus de fericită când şi-a exprimat dorinţa de a studia Biblia. Doi ani mai târziu s-a botezat şi ea ca slujitoare a lui Iehova. A rămas activă în minister până în ziua de azi.

Pe măsură ce timpul trecea, nu-mi mai era atât de greu să spun „nu“ ofertelor de muncă. Iar când mă confruntam cu o încercare sau o ispită, mă gândeam la minunatul timp când tata va fi împreună cu noi în paradis. Astfel, credinţa şi hotărârea de a-i sluji în continuare lui Iehova se întăreau.

Într-o zi, am fost rugată să joc în versiunea latino-americană a unei emisiuni pentru copii: Sesame Street. M-am gândit că nu puteam accepta oferta şi i-am explicat producătorului că, potrivit principiilor biblice, nu puteam să promovez de pildă sărbătorile sau zilele de naştere. Producătorul însă mi-a spus că, dacă acceptam rolul, îmi va respecta convingerile şi vom încheia un contract în care avea să fie specificată situaţia mea. Prin urmare am acceptat şi am filmat 200 de episoade. Acesta a fost ultimul meu rol.

Însă mai aveam de onorat un contract cu casa de discuri. Am înregistrat zece din  compoziţiile mele, inclusiv cântecul despre tata şi despre speranţa învierii. Am interpretat acel cântec la televizor şi în cadrul altor apariţii în public, când reuşeam şi să îmi expun convingerile. Dar casa de discuri începea să exercite presiuni asupra mea să adopt o imagine mai senzuală. Mi-am dat demisia.

Binecuvântări în serviciul adus lui Dumnezeu

În decembrie 1983, împreună cu Isabel am vizitat filiala din Brooklyn, New York, a Martorilor lui Iehova. Acolo l-am cunoscut pe cel care, mai târziu, avea să devină soţul meu: Russell Phillips. Am corespondat circa doi ani. Cât de bine îmi amintesc ziua când am început pionieratul regular: Russell mi-a trimis trandafiri tocmai din New York!

Un an de zile am fost partenera de pionierat a lui Isabel. Apoi, ea a fost invitată să slujească la filiala din Mexic a Martorilor lui Iehova. Discuţiile despre noua ei repartiţie au sădit în mine dorinţa de a-mi extinde ministerul şi, dacă era voinţa lui Iehova, chiar de a sluji la Betel.

Russell a fost o altă binecuvântare în viaţa mea. Datorită iubirii sale pentru Iehova şi pentru organizaţia Sa, am învăţat să preţuiesc serviciul cu timp integral. El iubea Betelul, unde slujea de trei ani. După ce ne-am căsătorit am slujit ca pionieri regulari în Colorado (SUA). Apoi am fost invitaţi în echipa internaţională de construcţii, la filiale din alte ţări. Ce surpriză a fost când am aflat că eram repartizaţi în Mexic! În aprilie 1990 am primit minunatul privilegiu de a deveni membri ai familiei Betel din Mexic. Exemplul lui Russell m-a încurajat mult. Am admirat spiritul său de sacrificiu care l-a îndemnat să-şi lase ţara şi familia pentru a promova interesele Regatului în Mexic.

Şi eu şi Russell am apreciat mult privilegiul de a sluji la filiala din Mexic. Dar situaţia a luat altă întorsătură când am rămas însărcinată. Vestea ne-a luat prin surprindere. Noi însă îi admirasem întotdeauna pe părinţii care îşi cresc copiii pe calea adevărului. Prin urmare, am acceptat cu bucurie noua „repartiţie“. În octombrie 1993 s-a născut Evan, iar doi ani şi jumătate mai târziu a venit pe lume Gianna. Deşi educarea copiilor pretinde eforturi continue, ne creşte inima de fiecare dată când copiii noştri de 11 şi, respectiv, 8 ani vorbesc despre credinţa lor şi merg în minister.

În prezent, Russell slujeşte într-un Comitet Regional de Construire de Săli ale Regatului, iar eu am reluat de puţin timp serviciul cu timp integral, slujind ca pionieră. În ultimii 20 de ani, am ajutat 12 membri ai familiei, precum şi alte 8 persoane să cunoască adevărul şi să-i slujească lui Iehova.

Când copiii mă întreabă dacă mi-a fost greu să las în urmă lumea show-business-ului, citez cuvintele apostolului Pavel: „Consider . . . că toate lucrurile sunt o pierdere, de dragul valorii incomparabile a cunoştinţei despre Cristos Isus, Domnul meu. De dragul lui am acceptat pierderea tuturor lucrurilor şi le consider ca o grămadă de deşeuri, ca să-l câştig pe Cristos“ (Filipeni 3:8). Cât de recunoscătoare îi sunt lui Iehova că m-a scăpat de viaţa aceea lipsită de sens şi mi-a permis să fac parte din poporul său minunat! Nu contenesc să-i mulţumesc pentru binecuvântările fără număr pe care ni le dă prin intermediul Fiului său, Isus Cristos. Adesea cânt cu bucurie cântecul pe care l-am compus despre tata. Sunt convinsă că îl voi vedea din nou!

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Cu părinţii şi fratele meu când aveam un an

[Legenda fotografiei de la paginile 12, 13]

Cântând împreună cu „Arturo Castro y sus Castro 76“

[Provenienţa fotografiei]

Angel Otero

[Legenda fotografiei de la pagina 14]

Cu familia în prezent

[Provenienţa fotografiei de la pagina 10]

Activa, 1979