Ţara banilor grei

De la corespondentul nostru din Guam

PIERDUT în vastitatea Pacificului, arhipelagul Yap e un refugiu pentru turiştii în căutare de linişte. Frumuseţea tropicală a zonei şi clima blândă îi încântă. Însă un lucru li se pare surprinzător: localnicii îşi păstrează economiile pe stradă. Şi e vorba de bani . . . grei!

Pe aceste insule, în faţa caselor şi de-a lungul drumurilor vezi nişte discuri de piatră. În Yap, acestea se numesc rai şi reprezintă moneda locală. Deşi unii oameni îşi păstrează banii de piatră acasă, majoritatea folosesc „băncile“ satului. Acestea nu au nevoie de gardieni care să stea de pază şi nici de casieri care să-i ajute pe clienţi. Probabil nu vei vedea nici măcar o clădire de acest fel. În loc să ţină banii în seifuri, „băncile“ îi păstrează afară. Discurile de piatră, găurite la mijloc, sunt proptite de cocotieri şi de ziduri. Ele pot avea un diametru de aproape 4 m şi o greutate de peste 5 tone.

Probabil că în zona în care locuieşti poţi duce mărunţişul în buzunar. Aici însă monedele sunt atât de mari încât nu încap nici măcar într-o maşină. Nici o monedă de piatră nu s-a mai făurit din 1931 încoace. Cu toate acestea, ele constituie încă mijloace legale de plată în Yap. Dar cum au apărut aceşti bani neobişnuiţi?

O achiziţie grea

Potrivit legendei, în vremurile de odinioară, un grup de călători yapezi au debarcat pe insula Palau, de unde au luat nişte pietre frumoase. După ce le-au dus în Yap, locuitorii au hotărât să le folosească drept monedă locală. Ei au început să le cioplească, dându-le forma de disc, şi apoi le-au făcut o gaură în mijloc.

Yapezii erau foarte atenţi la alegerea materialului. Ei preferau minerale cunoscute în  prezent ca aragonit şi calcit. Aragonitul, care se găseşte în zăcăminte subterane, este o substanţă ce intră în componenţa perlelor, iar calcitul este principalul element din compoziţia marmurei. Ambele minerale capătă o frumuseţe aparte când sunt sculptate cu măiestrie. Totuşi, întrucât nici unul nu se găseşte în Yap, localnicii aduceau în continuare pietrele de pe insula Palau, situată la 400 km sud-vest de Yap. Călătoria dura cinci zile, străbătându-se mări învolburate în pirogi cu balancier.

În Palau, yapezii au obţinut permisiunea de a extrage rocă din peşteri. Folosind unelte rudimentare, ei tăiau plăci de piatră pe care apoi le ciopleau în formă de disc. Pentru realizarea unei singure monede, ciocanul şi dalta nu se odihneau luni de zile, uneori chiar ani!

În pietre se făcea câte o gaură pentru parii groşi cu ajutorul cărora discurile puteau fi transportate până la ţărm. Aici, noii bani erau încărcaţi în canoe sau pe plute de bambus. Pentru a putea transporta un disc de mari dimensiuni, muncitorii îl ridicau pe verticală în apă, iar în jurul lui construiau o plută mare. Cu pânzele umflate de vânt şi cu braţele vânjoase încleştate pe rame, yapezii trăgeau spre casă pluta încărcată cu preţioasa povară.

Toată munca era efectuată manual, iar lucrările puteau pune în pericol viaţa muncitorilor. De fapt, mulţi se răneau sau mureau în timp ce tăiau şi transportau pe uscat masivele bucăţi de piatră. Iar călătoria spre Yap nu era defel lipsită de primejdii. În preajma insulelor Yap şi Palau, pe fundul mării se află mulţi bani de piatră, mărturie că nu tot tezaurul şi nu toţi muncitorii ajungeau în siguranţă în Yap. Însă banii din apă aparţin cuiva din Yap şi au aceeaşi valoare ca şi discurile de piatră de pe uscat.

Cât valorează?

Când faci o tranzacţie în care monedele ajung în posesia altcuiva, de regulă noul proprietar nu mută pietrele. Mulţi rai stau în acelaşi loc de zeci de ani şi se află la mare distanţă de locuinţa proprietarilor lor actuali. Furtul nu constituie o problemă.

Dacă un hoţ ar pune ochii pe o monedă de piatră, ar trebui mai întâi să aibă forţa de a o lua şi apoi să fie suficient de  neruşinat ca să-şi ducă la îndeplinire planul, lucru care ar fi mai dificil, deoarece vecinii ştiu cui îi aparţine fiecare roată de piatră şi respectă cu sfinţenie drepturile de proprietate.

Dar cum poţi stabili valoarea unei astfel de monede? Mai întâi, te orientezi după dimensiuni, după frumuseţea naturală şi după calitatea sculpturii. Apoi ţii cont de istoria ei. Cât de veche e? A fost foarte greu de extras şi de cioplit? Au fost în pericol sau chiar şi-au pierdut viaţa cei ce au adus-o în Yap? Şi, nu în ultimul rând, care e statutul social al celor implicaţi în tranzacţie? Banii de piatră al căror proprietar e un şef au o valoare mai mare decât cei ai unui om de rând.

În 1960, când o bancă din străinătate a cumpărat o monedă de piatră ce măsura cam 1,5 m în diametru, istoria ei a ajuns să fie cunoscută peste hotare. Se pare că fusese pusă în circulaţie spre sfârşitul secolului al XIX-lea. Cu ea au fost plătiţi constructorii unei case. Mai apoi, locuitorii unui sat le-o oferiseră în dar sătenilor vecini pentru un dans superb. Iar mai târziu cineva o schimbase pe nişte tablă de acoperit casa. Toate aceste tranzacţii au fost făcute fără ca piatra să fie mutată din loc şi fără să se ţină o evidenţă scrisă. În Yap, mulţi cunoşteau istoria monedei şi ştiau cui îi aparţinuse ea.

Valoarea nu depinde întotdeauna de mărime

Când au devenit moneda locală în Yap, în urmă cu sute de ani, aceste monede de piatră erau atât de rare şi de valoroase, încât numai şefii puteau intra în posesia lor. Însă spre sfârşitul secolului al XIX-lea, apariţia uneltelor de fier şi a vapoarelor de marfă a făcut posibilă cioplirea şi transportarea mult mai multor monede de piatră, inclusiv a unora mai mari. Deşi noile monede sunt mai mari decât cele vechi, ele nu sunt atât de valoroase, deoarece nu au fost făurite cu atâta trudă şi suferinţă precum cele tradiţionale.

În 1929, o statistică oficială a dezvăluit că existau 13 281 de pietre. De fapt, acestea chiar depăşeau numărul de locuitori ai insulelor! Însă în al doilea război mondial numărul lor a scăzut. Trupele au confiscat multe monede de piatră şi le-au spart pentru a construi terenuri de aterizare şi fortificaţii. Doar jumătate din discurile de piatră au supravieţuit. Iubitorii de suvenire şi colecţionarii amatori şi-au însuşit şi ei multe discuri. În prezent, guvernul consideră aceşti bani de piatră obiecte ce aparţin patrimoniului cultural şi, prin urmare, sunt ocrotiţi prin lege.

În Yap, banii nu cresc în copaci şi nici străzile nu sunt poleite cu aur. Totuşi, oamenii îşi lasă averile pe stradă, în văzul tuturor!

[Hărţile de la pagina 20]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Japonia

OCEANUL PACIFIC

Filipine

Saipan

Guam

Yap

Palau

[Provenienţa fotografiei]

Globul: Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

„Bancă“ a banilor de piatră

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

Unele monede din Yap pot cântări peste cinci tone