Scad resursele naturale ale Pământului

„Toate elementele din natură sunt în strânsă interdependenţă. Prin urmare, trebuie să plătim pentru greşelile din trecut.“ — extras din revista African Wildlife.

UNII o numesc „amprentă ecologică“. Ea reprezintă cantitatea de resurse naturale exploatate raportată la capacitatea de regenerare a pământului. Potrivit Fondului Internaţional pentru Protecţia Mediului, începând cu anii ’80, la nivel mondial, amprenta ecologică înregistrează un deficit. * Dar amprenta ecologică nu este decât un exemplu care arată cât de chinuită e planeta noastră.

Să ne gândim şi la starea ecosistemelor. Termenul „ecosistem“ reprezintă componenta vie şi componenta nevie dintr-un anumit cadru geografic, între care se statornicesc relaţii de interdependenţă. Starea generală a acestor ecosisteme — evidentă în numărul speciilor care populează pădurile, lacurile, râurile şi oceanele — formează Indicatorul Planetei Vii, denumire dată de Fondul Internaţional pentru Protecţia Mediului. Între anii 1970–2000, acest indicator a scăzut cu 37%.

Există suficiente bogăţii naturale?

Dacă trăieşti într-o ţară occidentală, unde magazinele, deschise nonstop, sunt doldora de alimente, îţi e greu să-ţi imaginezi că bogăţiile naturale ar putea scădea. În realitate, numai un mic procent din locuitorii pământului se bucură de o viaţă îmbelşugată. Majoritatea trăiesc de azi pe mâine. S-a estimat, de exemplu, că mai bine de două miliarde de oameni trebuie să se mulţumească cu trei dolari pe zi, iar unii chiar cu mai puţin. În plus, două miliarde de oameni nu beneficiază nici măcar de energie electrică.

Unii spun că practicile comerciale ale naţiunilor bogate sunt vinovate de sărăcia ţărilor în curs de dezvoltare. În cartea Vital Signs 2003 se arată că „economia mondială se opune pe orice cale intereselor celor nevoiaşi“. Tot mai mulţi oameni se zbat să obţină o parte din bogăţiile naturii care se împuţinează şi se scumpesc. Astfel, cei dezavantajaţi pe plan material nu-şi pot permite să lupte nici măcar pentru partea care le revine de drept. Prin urmare, resursele naturale ajung în mâinile acelora  care le pot cumpăra, adică a celor înstăriţi.

Dispar pădurile

Se estimează că 80% din locuitorii Africii folosesc lemne de foc pentru gătit. În plus, „în Africa, se înregistrează cea mai mare rată a creşterii numărului de locuitori, [precum şi] a creşterii populaţiei urbane din lume“, precizează revista sud-africană Getaway. Ca urmare, zona din jurul unor oraşe mari din Sahel, un vast teren semiarid, aflat la marginea sudică a Deşertului Sahara, a fost defrişată pe o rază de peste 100 km. Dar aceşti arbori nu au fost tăiaţi fără motiv. „Marea majoritate a africanilor distrug mediul doar pentru a supravieţui“, afirmă profesorul doctor Samuel Nana-Sinkam.

Cu totul alta e situaţia în America de Sud. În Brazilia, de exemplu, în pădurea tropicală funcţionează legal circa 7 600 de companii de exploatări forestiere. Multe dintre ele se află în proprietatea unor companii-conglomerat internaţionale, bine finanţate. La o companie de exploatare forestieră un mahon valorează în jur de 25 de euro. Însă după ce trece pe la brokeri, comercianţi şi producători, şi înainte de a ajunge în expoziţiile de mobilă, aceeaşi bucată de lemn valorează peste 110 000 de euro. Nu e de mirare că mahonul a fost numit aurul verde!

Despre distrugerea pădurii tropicale din Brazilia s-au scris multe. Imaginile obţinute cu ajutorul sateliţilor arată că între anii 1995 şi 2000 s-au distrus anual peste 20 000 km² din pădurea braziliană. „De fapt, la fiecare opt secunde, dispare câte o bucată de pădure de mărimea unui teren de fotbal. E înfricoşător!“, se spune în revista braziliană Veja. Interesant este că numai Statele Unite importa în anul 2000  mai bine de 70% din mahonul provenit din Brazilia.

La fel stau lucrurile cu despăduririle şi în alte ţări. De pildă, în Mexic, în ultimii 50 de ani au dispărut jumătate din păduri şi jungle. În Filipine, pierderile au fost şi mai mari. Anual aici se pierd circa 100 000 ha de pădure. În 1999 s-a estimat că, dacă situaţia nu se schimba, într-un deceniu urmau să se piardă aproape două treimi din pădurile ţării.

Ca să ajungă la maturitate, un copac de esenţă tare are nevoie de circa 60–100 de ani. Dar ca să fie tăiat sunt necesare doar câteva minute! Ar trebui oare să ne surprindă că pădurile nu reuşesc să se regenereze în ritmul în care sunt tăiate?

Pământul se duce

Dacă pe un teren nu mai e nici urmă de vegetaţie, stratul arid de la suprafaţa solului se usucă, este spulberat de vânt sau ros de apă. Acest fenomen este numit eroziune.

Eroziunea este un proces natural şi nu cauzează probleme grave dacă nu este accelerată de om printr-un management defectuos al terenului. De pildă, în revista China Today se spune că furtunile de nisip, dar şi alţi factori, precum despăduririle şi păşunatul excesiv, „au accelerat extinderea“ zonelor deşertice. Vremea neobişnuit de uscată din ultimii ani a expus zonele vestice şi nord-vestice ale Chinei la vânturile reci ale Siberiei, care au pustiit ţara. Milioane de tone de nisip galben şi de praf au fost dislocate, o parte din ele fiind duse până în îndepărtatele Coreea şi Japonia. Circa 25% din teritoriul Chinei este acum deşert.

Distrugerea solului african are cauze similare. „Prin defrişările în scopul cultivării de cereale, agricultorii au distrus stratul subţire de sol odată pentru totdeauna“, se spune în revista Africa Geographic. Se pare că, dacă un teren este curăţat de arbuşti, în trei ani fertilitatea lui scade cu 50%. În revistă se adaugă: „Milioane de hectare sunt deja neroditoare şi, având în vedere că în unele zone tot mai multe terenuri rămân în paragină cu fiecare an ce trece, alte câteva milioane de hectare vor avea aceeaşi soartă“.

Se spune că, din cauza eroziunii, Brazilia pierde anual 500 milioane de tone de sol. Departamentul Mexican pentru Mediu şi Resurse Naturale declară că 53% din suprafeţele acoperite de arbuşti, 72% din cele cu păduri şi 59% din zonele de junglă sunt afectate de eroziune. Luând în calcul aceste date, un raport dat publicităţii de Programul pentru Dezvoltare al Organizaţiei Naţiunilor Unite afirmă: „Se pare că eroziunea afectează două treimi din pământul arabil al lumii. Prin urmare, productivitatea solului scade rapid, în timp ce numărul celor care trebuie hrăniţi continuă să crească“.

Apa — gratuită şi totuşi de nepreţuit

Omul poate trăi cam o lună fără hrană, dar fără apă nu rezistă mai mult de o săptămână. Aşadar, specialiştii estimează că în anii ce vin scăderea rezervelor de apă potabilă va fi o sursă de tensiuni crescânde între oameni. Potrivit unui articol din revista Time, apărut în 2002, în lume există mai bine de un miliard de oameni care nu-şi pot procura cu uşurinţă apă potabilă.

Motivele crizei de apă sunt variate. În Franţa, poluarea îngrijorează tot mai mult. „Râurile din Franţa sunt foarte poluate“, se spune în Le Figaro. Oamenii de ştiinţă pun problema pe seama scurgerilor reziduale de azotaţi, care provin mai cu seamă de la îngrăşămintele chimice  folosite în agricultură. „În 1999, râurile din Franţa deversau în Atlantic 375 000 de tone de nitraţi, o cantitate aproape de două ori mai mare decât în 1985“, se mai afirmă în ziar.

Nici Japonia nu se află într-o situaţie mai bună. Pentru a asigura în permanenţă hrana locuitorilor „şi pentru a satisface necesităţile societăţii, agricultorii n-au de ales: trebuie să recurgă la îngrăşăminte chimice şi la pesticide“, declară Yutaka Une, directorul unei organizaţii nonprofit de protecţie a agricultorilor. Această situaţie pe care ziarul IHT Asahi Shimbun, din Tokyo o califică drept „una dintre marile probleme ale Japoniei“ a dus la poluarea pânzei de apă freatică.

În Mexic, 35% din boli „sunt cauzate de factorii de mediu“, se precizează în ziarul Reforma. Mai mult, un studiu întreprins la cererea ministrului sănătăţii a dezvăluit că „un locuitor din patru nu are acces la canalizare; peste opt milioane de oameni îşi iau apa din fântâni, râuri, lacuri sau izvoare, iar peste un milion din autocisterne“. Nu e de mirare că în Mexic, 90% din cazurile de diaree sunt puse pe seama apei contaminate!

„Plajele din Rio [de Janeiro] nu înseamnă doar soare fierbinte, nisip alb şi mare albastră. Aici se înregistrează un nivel ridicat de bacterii coliforme şi, uneori, se semnalează pete de petrol“, precizează revista braziliană Veja. Lucrurile stau astfel deoarece peste 50% din apele uzate ale Brazilei ajung direct în râuri, în lacuri şi în ocean, fără a fi tratate în prealabil. Rezultatul? Criză de apă potabilă. Râurile care curg în apropierea celui mai mare oraş brazilian, São Paulo, sunt atât de poluate, încât apa potabilă este adusă de la vreo 100 km depărtare.

În celălalt colţ al pământului, în Australia, criza de apă a rezultat în urma unui proces numit salinizare. Zeci de ani proprietarii de pământuri au fost încurajaţi să defrişeze terenurile pentru a face loc culturilor agricole. Rămânând puţini arbori şi arbuşti care să absoarbă apa freatică, pânza freatică se ridică şi aduce cu ea mii de tone de sare subterană. „În prezent, salinitatea afectează circa 2,5 milioane de hectare [6,2 milioane de acri] de pământ“, declară Commonwealth Scientific and Industrial Research Organisation din Australia (CSIRO). „O bună parte din această suprafaţă reprezintă terenul cel mai fertil al Australiei.“

Unii cred că dacă legiuitorii australieni nu ar fi avut în vedere profitul în detrimentul bunăstării populaţiei, nu s-ar mai fi ivit problema salinităţii. „Încă din 1917, autorităţile au fost informate că zonele unde se cultivă grâul vor fi cel  mai grav afectate. Prin anii ’20 s-au dat publicităţii detalii despre efectul pe care îl are tăierea pădurilor asupra salinităţii râurilor. Ridicarea nivelului pânzei freatice, consecinţă a defrişării, a fost observată de Ministerul Agriculturii în anii ’30. În 1950, la cererea guvernului [australian], CSIRO a întreprins un studiu mai complex. . . . Cu toate acestea, autorităţile au ignorat avertismentele, acuzându-i pe oamenii de ştiinţă de prejudecăţi“, afirmă Hugo Bekle de la Universitatea Edith Cowan din Perth (Australia).

Viaţa ne e ameninţată

Fără îndoială, multe dintre acţiunile oamenilor au fost bine intenţionate. Dar, după cum se întâmplă adesea, noi pur şi simplu nu ştim destule despre mediu ca să putem anticipa adevăratele consecinţe ale acţiunilor noastre. Rezultatele au fost cumplite. „Am dereglat în asemenea măsură echilibrul vieţii, încât acum punem în pericol pământul pe care stăm şi, prin urmare, propria viaţă“, spune Tim Flannery, directorul Muzeului Sud-australian.

Există vreo soluţie? Va învăţa vreodată omenirea să trăiască în armonie cu mediul? Poate fi salvat Pământul?

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 6]

Fiecare picătură contează

Ţinând cont de câteva sugestii, se pot economisi litri întregi de apă.

● Repară-ţi robinetele care picură.

● Fă duşuri scurte.

● Închide robinetul când te bărbiereşti sau te speli pe dinţi.

● Foloseşte de două-trei ori prosopul de baie, înainte de a-l da la spălat.

● Aşteaptă să strângi destule rufe înainte de a le spăla la maşină. (Procedează la fel şi în cazul maşinilor de spălat vase.)

[Chenarul/Fotografia de la pagina 7]

Cine nu risipeşte chiverniseşte

● Deşi Australia este continentul cu clima cea mai uscată, aici se utilizează „tehnica simplă a irigaţiilor prin inundare şi prin canale“, se spune în The Canberra Times. Aceste tehnici folosesc peste 90% din apa întrebuinţată la irigaţii pe teritoriul acestei ţări. De fapt, este aceeaşi „tehnologie de care au dispus şi faraonii pe vremea când construiau piramidele“.

● În lume, se consumă anual circa 550 000 l de apă pe cap de locuitor (inclusiv apa din agricultură şi industrie). În America de Nord însă, se consumă aproximativ 1,6 milioane de litri anual, iar într-o fostă republică sovietică peste 5,3 milioane de litri de apă anual.

● Potrivit cu Africa Geographic, „un sud-african are nevoie, în medie, de 4 hectare globale pe an, în vreme ce ţara îşi permite să cultive anual doar 2,4 hectare globale pe cap de locuitor“.

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Teren despădurit în Sahel (Burkina Faso). Acum 15 ani, în această zonă domneau pădurile

[Provenienţa fotografiei]

© Jeremy Hartley/Panos Pictures

 [Legenda fotografiei de la pagina 8]

Agricultura itinerantă distruge pădurile tropicale din Camerun

[Provenienţa fotografiei]

© Fred Hoogervorst/Panos Pictures

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Poluarea auto este încă o problemă în Statele Unite

[Legenda fotografiei de la paginile 8, 9]

În Brazilia, în perioada 1995–2000, au fost distruse anual circa 20 000 km² de păduri

[Provenienţa fotografiei]

© Ricardo Funari/SocialPhotos.com

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Peste două miliarde de oameni trăiesc cu doar trei dolari sau mai puţin pe zi

[Provenienţa fotografiei]

© Giacomo Pirozzi/Panos Pictures

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Apa freatică ce alimentează o fântână dintr-un sat din India a fost poluată de fermele locale de crevete

[Provenienţa fotografiei]

© Caroline Penn/Panos Pictures