Salt la conţinut

Salt la cuprins

Medici stresaţi

Medici stresaţi

Medici stresaţi

„Un cuplu tânăr a venit la mine sperând că puteam să fac ceva pentru copilul lor nou-născut. În timp ce îl examinam pe copilaş, m-am cutremurat. Boala lui era incurabilă. Vă puteţi imagina sentimentele mele când a trebuit să le spun tinerilor părinţi că fiul lor nu va vedea niciodată? După ce au ieşit din cabinet, m-am simţit copleşit. Însă, în clipa următoare, a intrat un nou pacient care se aştepta să-l întâmpin cu un zâmbet larg. Situaţiile de genul acesta mi se par foarte stresante.“ — Un chirurg oftalmolog din America de Sud.

PACIENŢII de regulă nu merg la medic ca să afle cu ce probleme se confruntă acesta, pentru că mintea lor e concentrată doar asupra nevoii lor de ajutor. Prin urmare, puţini oameni reuşesc să înţeleagă stresul la care sunt supuşi zilnic medicii.

Bineînţeles, cu toţii trecem prin situaţii stresante, iar profesia de medic nu este singura ocupaţie stresantă. Totuşi, întrucât aproape toţi ajungem, direct sau indirect, în contact cu doctorii, înţelegerea stresului cu care se confruntă şi a efectelor acestuia asupra lor ne poate fi de folos în relaţiile cu ei.

Medicii au avut de înfruntat situaţii stresante încă din tinereţe, începând cu lupta pentru un loc la facultatea de medicină. Însă, de obicei, instruirea medicală îi zdruncină pe studenţi pe plan afectiv. Aceasta constituie începutul unui proces care, în timp, îl poate schimba radical pe studentul la medicină; chiar caracterul lui se poate schimba.

Instruirea medicală — o experienţă traumatică

Prima vizită în sala de disecţii poate fi o experienţă traumatică şi, de regulă, are loc în primele săptămâni de la începerea studiilor medicale. Mulţi studenţi probabil că nu au mai văzut niciodată un cadavru. Trupurile goale, zbârcite, aflate în diverse stadii de disecţie pentru studierea elementelor anatomice, sunt o privelişte de-a dreptul cutremurătoare. Prin urmare, studenţii trebuie să înveţe să-şi ţină sub control sentimentele. Adesea ei recurg la umor, dându-i fiecărui cadavru un nume amuzant. O astfel de atitudine, pe care un simplu observator ar considera-o îngrozitor de crudă şi insensibilă, o lipsă crasă de respect, îi ajută pe studenţi să nu se gândească la acel trup ca la o persoană.

Apoi urmează instruirea practică în spitale. Majoritatea oamenilor ajung să conştientizeze scurtimea vieţii poate numai la vârsta medie. Însă studenţii la medicină fac cunoştinţă cu boli incurabile şi cu moartea încă din tinereţe. Cineva a spus despre primele sale experienţe din spital că „l-au dezgustat până la repulsie“. Şi mulţi studenţi atât din ţările bogate, cât şi din cele sărace rămân pur şi simplu şocaţi când văd că multor pacienţi nu li se administrează tratamentul de care au nevoie pentru că nu sunt suficiente fonduri.

Aşadar, cum fac faţă stresului tinerii medici? Cei ce lucrează în sănătate trebuie să se detaşeze emoţional de pacienţi, depersonalizându-i. În loc să menţioneze persoana care are nevoie de asistenţă medicală, membrii personalului medical vor spune probabil ceva de genul: „Doctore, avem un picior rupt în sala de aşteptare“. Aceste cuvinte pot părea comice dacă nu se cunosc motivele ce stau la baza lor.

Epuizare emoţională

Datorită instruirii lor, medicii devin, practic, oameni de ştiinţă. Totuşi, cea mai mare parte a muncii lor constă în comunicarea cu pacienţii. Unii dintre ei nu se simt pregătiţi din punct de vedere emoţional pentru ceea ce implică relaţia medic-pacient. Aşa cum s-a menţionat în introducere, unul dintre cele mai grele lucruri pe care le are de făcut un medic e să dea o veste proastă. Unii sunt nevoiţi să o facă zilnic. Când sunt cuprinşi de panică, oamenii tind să-şi dea frâu liber tulburării, aşteptând ca medicii să-i asculte. Consultarea pacienţilor agitaţi şi speriaţi poate fi atât de obositoare, încât unii medici ajung să sufere de epuizare emoţională.

Amintindu-şi de primii ani de muncă, un medic de familie din Canada a scris: „Eram sufocat de atâta muncă: oameni suferinzi care aveau nevoie de sprijin, oameni tulburaţi care voiau să se descarce, oameni bolnavi cărora trebuia să le acord ajutor, oameni vicleni şi insistenţi care trăgeau de mine încoace şi încolo, oameni care veneau la o consultaţie, oameni care-mi cereau să-i vizitez la domiciliu, oameni care-mi intrau în casă sau chiar în dormitor prin telefon. Oameni, oameni şi iar oameni. Voiam să le fiu de folos, dar ajunsesem la exasperare“. — A Doctor’s Dilemma, de John Holland.

Scade stresul odată cu trecerea anilor? De regulă, înaintarea în vârstă şi câştigarea experienţei aduc cu sine şi mai multe responsabilităţi. Adesea trebuie luate pe loc decizii de viaţă şi de moarte, probabil pe baza unor informaţii incomplete. „Când eram tânăr, nu-mi făceam griji“, mărturiseşte un medic britanic, „poate la fel ca tinerii pe care nu-i sperie condusul imprudent. Însă odată cu înaintarea în vârstă, ajungem să preţuim mai mult viaţa. În prezent, deciziile privitoare la stabilirea tratamentului mă neliniştesc mai mult ca oricând“.

Dar ce efecte are stresul asupra medicilor? Distanţarea afectivă de pacienţi îşi poate pune amprenta şi asupra relaţiilor de familie. Iar evitarea acestei tendinţe îi poate pune pe mulţi medici la grea încercare. Unii manifestă multă compasiune când îi ajută pe pacienţi să facă faţă sentimentelor. Dar în ce măsură pot face acest lucru fără să ajungă la epuizare emoţională? Aceasta este dilema medicului.

Pacienţi dificili

Când li se cer detalii privitoare la tensiunile generate de relaţiile cu pacienţii, medicii încep adesea prin a-i descrie pe pacienţii dificili. Probabil recunoaşteţi unele dintre tipurile descrise în continuare.

Mai întâi, există un tip de pacienţi care irosesc timpul medicului trăncănindu-i vrute şi nevrute, fără să-i explice care e de fapt problema. Apoi, sunt pacienţii insistenţi, care-l sună pe medic noaptea ori în week-end fără să fie vorba de o urgenţă sau care îi cer medicului un tratament pe care acesta nu l-ar recomanda. Mai sunt şi pacienţii neîncrezători. Unii oameni fac cercetări şi găsesc, probabil pe Internet, informaţii utile despre boala lor. Însă aceste cercetări îi pot determina să-şi piardă încrederea în specialistul la care au venit pentru consultaţie. Medicul probabil că nu are timp să discute despre toate avantajele şi dezavantajele informaţiilor găsite. Acestuia îi e greu când, din cauza neîncrederii, pacientul nu vrea să coopereze. Şi nu în ultimul rând, mai există pacienţii „impacientaţi“, care întrerup tratamentul înainte ca acesta să-şi facă efectul şi care, probabil, caută sfaturi în altă parte.

În unele ţări însă, cea mai mare sursă de stres pentru medic nu e pacientul, ci avocatul.

Medicina defensivă

În multe ţări s-a înregistrat o creştere îngrijorătoare a numărului de procese intentate medicilor pentru malpraxis. Unii avocaţi câştigă bani grei pe baza unor pretenţii neîntemeiate. Aceste abuzuri „duc la creşterea vertiginoasă a poliţelor de asigurare de răspundere civilă“, precizează preşedintele Asociaţiei Medicale Americane. „Procesele generează şi mai multă nelinişte. Unui medic, un proces nejustificat îi poate cauza mari neplăceri: jenă, timp pierdut, . . . stres şi anxietate.“ Unii chiar s-au sinucis.

Prin urmare, mulţi doctori se simt obligaţi să practice aşa-numita „medicină defensivă“, ce constă în luarea unor decizii pe care, dacă e nevoie, să le poată apăra în faţa curţii, dar care, de fapt, nu reprezintă cea mai bună soluţie pentru pacient. „Practicarea medicinei astfel încât «să ai mereu spatele acoperit» este în prezent un mod de viaţă“, se spune în Physician’s News Digest.

Pe măsură ce tensiunile la care sunt supuşi medicii continuă să crească, mulţi se întreabă ce le rezervă viitorul. Dar şi pacienţii se îngrijorează cu privire la viitorul lor, în timp ce observă suferinţa tot mai mare pe care, în pofida progreselor înregistrate în medicină, o provoacă unele boli. Articolul următor prezintă un punct de vedere realist cu privire la viitorul medicilor şi al pacienţilor.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 6]

CUM SĂ COOPERĂM CU MEDICUL

1. Vei trage foloase maxime din timpul pe care ţi-l acordă medicul dacă te pregăteşti să-i explici problema în mod temeinic, dar concis, începând cu îngrijorarea principală

2. Dacă nu e o urgenţă, nu-l suna pe medic în afara programului său de muncă

3. Ai răbdare. Pentru aflarea diagnosticului corect şi pentru stabilirea tratamentului, e nevoie de timp

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 7]

CHIAR ŞI CAZURILE OBIŞNUITE POT ADUCE SATISFACŢII

„Prăpastia dintre modul în care se practică medicina la noi şi cel din ţările dezvoltate e uriaşă. Aici, învăţarea unei meserii e considerată o modalitate de a scăpa de sărăcie şi, prin urmare, mulţi fac medicina. Problema este însă că numărul medicilor e mare, iar locurile de muncă sunt puţine. De aceea, medicii sunt plătiţi foarte prost. Puţini oameni îşi pot permite să meargă la un medic particular şi să plătească consultaţiile. Lucrez într-un spital vechi, care are în dotare numai echipamentul de bază şi al cărui acoperiş e crăpat. Personalul medical e alcătuit din doi medici şi cinci asistente. Ne ocupăm de 14 000 de oameni.

Uneori pacienţii cred că nu-i examinez pe îndelete. Dar, când ai 25 de pacienţi care aşteaptă să intre, nu poţi să faci consultaţii prea lungi. Totuşi, tratarea bolnavilor îmi aduce satisfacţii, chiar dacă e vorba de cazuri obişnuite. De exemplu, mamele îşi aduc adesea copiii subnutriţi şi deshidrataţi care au diaree. Aceştia au o privire stinsă şi feţe triste. Trebuie doar să-i spun mamei cum să folosească sărurile de rehidratare, medicamentele antiparazitare şi antibioticele. După ce tratamentul îşi face efectul, copilul începe din nou să mănânce. Cam la vreo săptămână, micuţul este cu totul altfel: ochii îşi recapătă strălucirea, copilul zâmbeşte şi e jucăuş. Perspectiva de a mă bucura de astfel de experienţe m-a determinat să devin medic.

Încă din copilărie am visat să le aduc alinare bolnavilor. Însă instruirea medicală m-a schimbat într-un mod la care nu mă aşteptam. Am văzut oameni murind pentru că nu aveau nici cea mai mică sumă de bani ca să-şi cumpere medicamentele ce le-ar fi putut salva viaţa. A trebuit să devin insensibil la toate acestea, altfel aş fi ajuns copleşit de tristeţe. Numai după ce mi s-a arătat în Biblie care este cauza suferinţei am înţeles compasiunea lui Dumnezeu şi mi-am redobândit capacitatea de a simţi compasiune pentru alţii. Atunci am putut să plâng din nou.“

[Legenda fotografiilor]

Dr. Marco Villegas lucrează într-un orăşel izolat din Amazonia (Bolivia)