Bucuroasă să merg mulţi kilometri

RELATARE DE CLAIRE VAVY

INSULA Madagascar, aflată la vreo 400 km de Mozambic, o ţară est-africană, are un relief muntos şi păduri tropicale greu de străbătut. Am văzut lumina zilei într-un sătuleţ numit Betoko II, situat pe partea estică a insulei. În 1987, când aveam 15 ani, m-am dus în Mahanoro, un oraş aflat pe ţărmul mării, ca să-mi continui şcoala.

Aici am locuit cu fratele meu mai mare, Celestin, care a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. După doi ani am devenit Martoră şi eram hotărâtă să-i slujesc lui Iehova Dumnezeu din toată inima.

Eforturi pentru a-mi atinge obiectivele

Unul dintre primele mele obiective a fost să-i ajut pe membrii familiei mele din Betoko II să-l cunoască pe Iehova. Pentru asta m-am rugat cu regularitate. Problema era că nu puteam să merg acasă decât în vacanţe, iar călătoria era destul de anevoioasă. Aveam de parcurs 100 km. E adevărat că primii 40 km puteau fi făcuţi cu maşina, însă restul, adică 60 km, nu puteau fi parcurşi decât pe jos, pe o potecă îngustă de munte.

Trebuia să urc multe pante abrupte, iar pe unele porţiuni accidentate poteca era foarte îngustă că de-abia îmi încăpea piciorul. Dacă o porneam la drum în zorii zilei, până se însera reuşeam, de obicei, să parcurg cam 40 km. În general, bagajele mele aveau peste 15 kg — unele lucruri le purtam pe cap, altele în spate, iar restul în mână. Duceam cu mine mai ales literatură biblică, pe care o ofeream rudelor şi altor persoane interesate. Ajunsesem cunoscută ca „fata cu multe bagaje“.

La început, deşi le vorbeam cu mult entuziasm despre noile mele convingeri, rudele nu voiau să mă asculte. Însă după puţin timp lucrurile s-au schimbat. Au început să-mi pună atâtea întrebări, că uneori ne duceam la culcare pe la două dimineaţa.

O vizită de neuitat

În vacanţa de iarnă din 1990 am ajuns acasă în Betoko II chiar pe 24 decembrie. Familia mea era foarte fericită când m-a văzut, crezând că venisem  să sărbătoresc Crăciunul cu ei. Toată bucuria s-a risipit, iar dezamăgirea i-a luat locul când le-am explicat motivul pentru care nu mă puteam alătura lor. Se gândeau cât de jenant va fi când vor trebui să le explice celorlalţi din sat că eu nu sărbătoream Crăciunul. Trebuiau să facă acest lucru deoarece relaţiile dintre săteni erau foarte strânse. Atunci m-am gândit că era de datoria mea să le explic poziţia ce o luasem. Dar cum puteam s-o fac?

Nu prea ştiam cum, mai ales că eram foarte tânără. M-am întrebat dacă ar fi potrivit să le explic sătenilor convingerile mele când erau cu toţii adunaţi la biserică a doua zi. M-am rugat mult şi cu ardoare la Iehova, implorându-l să mă îndrume. Apoi l-am întrebat pe fratele meu mai mare Paul, care preda în biserică: „Ce crezi, ar fi potrivit să le explic celor prezenţi mâine la biserică de ce nu sărbătoresc Crăciunul?“ El s-a consultat cu ceilalţi, după care mi-a zis că erau de acord.

A doua zi mi s-a trimis vorbă că s-a terminat slujba la biserică. M-am rugat din nou la Iehova şi apoi am plecat luând cu mine mai multe publicaţii biblice. După câteva cuvinte introductive, le-am mulţumit tuturor pentru că m-au ajutat să am un respect profund pentru Biblie. Le-am explicat apoi că am continuat să studiez Biblia şi după ce am plecat la oraş. Le-am zis că acolo am aflat multe adevăruri biblice care nu ne fuseseră predate.

M-am folosit de ocazie şi le-am explicat speranţa biblică de a trăi pentru totdeauna pe un pământ transformat în paradis (Psalmul 37:29; Revelaţia 21:3, 4), motivul pentru care un număr mic de credincioşi de pe pământ vor fi luaţi la cer (Ioan 14:2, 3; Revelaţia 5:9, 10; 14:1, 3) şi învăţătura biblică referitoare la morţi, şi anume că aceştia nu sunt conştienţi de nimic, ei fiind ca şi cum ar dormi, şi deci nu suferă (Eclesiastul 9:5, 10; Ioan 11:11–14, 38–44). De asemenea, le-am explicat că primii creştini nu sărbătoreau Crăciunul, această sărbătoare având origini păgâne.

După ce mi-am încheiat prezentarea, mulţi dintre cei de faţă au recunoscut că era adevărat ce le spusesem. Unii chiar mi-au pus întrebări. Apoi le-am arătat publicaţiile pe care le adusesem şi le-am explicat că erau auxiliare pentru studierea Bibliei, tipărite de Martorii lui Iehova. Le-am zis că eram dispusă să-i ajut pe toţi cei ce doreau să studieze Biblia. Mulţi au acceptat literatură biblică.

O descoperire surprinzătoare

O femeie pe care n-o mai văzusem până atunci s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Sora mea, care locuieşte în alt sat, e din religia ta“. Surprinsă, am întrebat-o: „În care sat?“

„Andranomafana“, a răspuns ea. Era un sat la vreo 30 km de Betoko II.

I-am zis femeii că, probabil, sora ei era din altă religie, întrucât noi, Martorii din zonă, ne cunoşteam între noi. Însă femeia a insistat, spunând că sora ei o învăţase aceleaşi lucruri pe care le-am explicat eu la biserică. Am cerut numele şi adresa acelei femei. Eram atât de nerăbdătoare s-o cunosc că am vrut să pornesc imediat la drum. Mama însă m-a sfătuit să mai aştept o zi sau două, pentru că era o călătorie istovitoare; aveam de mers numai pe jos. După două zile am pornit spre Andranomafana împreună cu fratele meu Charles.

 Cum am ajuns i-am şi întrebat pe unii săteni dacă era vreun Martor al lui Iehova la ei în sat. Am fost foarte dezamăgită când mi-au spus: „Aici n-avem decât biserici catolice, penticostale şi independente“.

S-a auzit apoi glasul unei femei zicând: „Dacă îi căutaţi pe Martorii lui Iehova, probabil că e vorba de Marceline şi familia ei“. Era exact numele pe care mi-l dăduse femeia!

Cineva a mers s-o cheme pe Marceline. A venit imediat, dar părea puţin speriată. Tot satul se adunase în jurul nostru crezând că suntem un fel de funcţionari şi am venit să o luăm la întrebări. Mai târziu am aflat că ea şi familia ei fuseseră persecutaţi de ceilalţi săteni pentru că practicau o „religie netradiţională“.

Marceline ne-a tras puţin la o parte şi am putut sta de vorbă. Am întrebat-o dacă era Martoră a lui Iehova. Ea mi-a zis că era într-adevăr Martoră. S-a dus imediat şi a adus un exemplar al cărţii Adevărul care conduce la viaţă eternă, publicaţie pe care Martorii lui Iehova o folosiseră în trecut ca auxiliar pentru studierea Bibliei. A adus şi câteva numere mai vechi ale revistei Turnul de veghe. Toate erau uzate, zdrenţuite. „Din care revistă aţi studiat duminica trecută?“, am întrebat-o.

„Astea sunt singurele numere pe care le avem“, a zis ea. „Le tot studiem şi răsstudiem.“ Atunci i-am zis Marcelinei că şi eu eram Martoră. Nu mai putea de fericire! I-am spus că vreau să-l cunosc pe cel care conduce întrunirile lor. Mi-a explicat că locuia în alt sat, destul de departe de ei.

O nouă descoperire emoţionantă

A doua zi am pornit împreună cu Marceline să-i facem o vizită acestui bărbat. A fost surprins, dar bucuros să ne vadă la uşa lui. Am aflat că era un Martor care venise din Toamasina, un oraş aflat pe coastă la peste 200 km depărtare spre nord-est. Cu câţiva ani în urmă, el şi familia sa fuseseră nevoiţi să plece din acel oraş pentru că el îşi pierduse pe neaşteptate locul de muncă. Întors în sat, a început să predice, să conducă studii biblice şi să ţină întruniri.

Întreaga familie a fost încântată să vadă ultimul număr al revistei Turnul de veghe pe care îl aveam la mine. Le-am arătat şi cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ, pe care noi o foloseam în acea vreme ca principal auxiliar de studiere a  Bibliei. Vedeau pentru prima oară această carte. Următoarea duminică m-am întors la Andranomafana ca să particip la întrunire împreună cu ei. I-am încurajat să ia legătura cu biroul filialei din capitala ţării, Antananarivo, deoarece biroul nu ştia de existenţa acestui mic grup.

Din ianuarie 1991, am mers aproape lunar din Mahanoro în Andranomafana, ducând noile numere ale revistei Turnul de veghe şi alte publicaţii. Parcurgeam dus-întors 260 km, din care cam 180 km pe jos; urcam şi coboram pante abrupte pe terenuri accidentate, treceam prin păduri dese, iar când ploua, mă luptam cu noroiul mare şi alunecos.

Bagajul devenea tot mai greu pe măsură ce numărul celor care doreau literatură creştea. Însă la sfârşitul fiecărei călătorii mă cuprindea un imens sentiment de satisfacţie şi eram atât de fericită, încât uitam de toată oboseala şi de durerile musculare. Eram foarte bucuroasă când vedeam cu cât entuziasm primeau aceste persoane fiecare publicaţie nouă şi cum reacţionau la adevărurile biblice.

Încep serviciul cu timp integral

La 1 septembrie 1992 am fost numită pionieră, cum li se spune miniştrilor Martori care slujesc cu timp integral. Făceam pionierat în Mahanoro, dar ţineam legătura cu rudele mele din Betoko II prin scrisori. Cu timpul, am început să studiez Biblia cu ele prin corespondenţă. Mă tot întrebau dacă aveam să mă întorc în sat ca să le ajut. Eram dispusă să fac asta, dar mai întâi am vrut să mă asigur că doreau cu sinceritate să studieze Biblia şi că făceau progrese spirituale. Aşa că o vreme am rămas în Mahanoro ca pionieră.

Spre sfârşitul anului 1993 am avut privilegiul să particip la cursurile de două săptămâni ale şcolii pentru pionieri, ţinute în Antananarivo. La sfârşit mi s-a spus să fac cerere pentru a fi numită pionieră specială. Aceasta putea însemna să fiu repartizată oriunde în ţară. Nu ştiam ce să fac, întrucât îmi doream să-mi ajut rudele din Betoko II, iar în apropiere nu era nici o congregaţie. Astfel că m-am întors în Mahanoro şi mi-am continuat pionieratul.

Când am avut vizita supraveghetorului de circumscripţie l-am întrebat dacă n-ar fi bine să mă întorc acasă şi să-mi ajut rudele. Între timp, în Andranomafana se formase o congregaţie, iar el mi-a sugerat să merg acolo şi astfel puteam să aparţin de o congregaţie şi totodată să predic în Betoko II. M-am mutat în noua congregaţie la 1 septembrie 1994. În aceeaşi lună s-a ţinut congresul de district, la care a participat şi fratele meu Paul, cel ce predase religia. Nu după mult timp, la lucrarea de predicare participau 30 de persoane din Andranomafana, iar duminica la întruniri eram, în medie, 65 de persoane.

Am continuat să merg pe jos

La scurt timp după ce m-am întors în Betoko II, patru dintre surorile mele şi fraţii mei de corp s-au calificat pentru a participa la minister ca Martori ai lui Iehova, iar după puţin timp s-au botezat. În această perioadă mergeam cu regularitate la Anosibe An’ala ca să iau literatura, ceea ce însemna dus-întors cam 100 km de mers pe jos. Deşi era o călătorie istovitoare, bucuria pe care o simţeam văzând progresul spiritual din zonă mă făcea să-mi dau seama că merita efortul.

În prezent, în Betoko II există o congregaţie înfloritoare, asistenţa medie la întrunirea de duminică fiind de 45 de persoane. Toate rudele mele apropiate din zonă sunt acum Martore, iar majoritatea slujesc ca pionieri regulari. Un frate mai mic e pionier special. La 1 noiembrie 2001, am fost numită şi eu pionieră specială şi am fost repartizată în satul Antanambao-Manampotsy. Am plecat din Betoko II cu inima tresăltând de fericire.

În 1987, când am început să învăţ adevărul biblic, în Madagascar erau mai puţin de 3 000 de Martori. Acum sunt peste 14 000! Asemenea multora dintre ei, şi eu sunt recunoscătoare pentru privilegiul de a-mi fi putut folosi energia mergând mulţi kilometri ca să-i ajut pe alţii. Îi mulţumesc lui Iehova că mi-a binecuvântat eforturile.

[Legenda fotografiilor de la paginile 24, 25]

De multe ori bagajele aveau peste 15 kg şi mergeam pe jos cam 60 km până în satul meu natal

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Fratele meu mai mare Paul

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Fratele meu Charles

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Alături de câţiva membri ai familiei mele. Toţi sunt Martori ai lui Iehova