Catolicism cu iz african
Catolicism cu iz african
De la corespondentul nostru din Brazilia
ÎN ORAŞUL Salvador, capitala statului Bahia din Brazilia, Anul Nou e o sărbătoare de mari proporţii. Sute de femei merg în fruntea unei procesiuni până la Biserica Catolică Bonfim, unde spală treptele bisericii cu apă parfumată. Ritualul e în cinstea lui Oxalá, zeul african al creaţiei.
La ceremonie asistă aproape un milion de oameni, care apoi, în ritmul instrumentelor africane de percuţie, se alătură petrecerii de pe străzile înţesate de lume.
Acest ritual vechi de 250 de ani e un exemplu clar de sincretism (termen care se referă la un amestec de doctrine religioase), trăsătură distinctivă a catolicismului practicat în Brazilia. Peste 70 de milioane de brazilieni au, direct sau indirect, legături cu tot felul de religii afro-braziliene, precum candomblé, umbanda şi xangô. În acelaşi timp însă, marea majoritate se declară catolici.
Dar cum a avut loc această fuziune de doctrine religioase? Cum consideră Biserica Catolică acest lucru? Şi este acest amestec de doctrine religioase ceva demn de toată lauda sau ceva ce trebuie evitat?
‘Imbold la credinţa adevărată’
Deşi statisticile diferă, se pare că peste 6 milioane de africani aparţinând triburilor yoruba, bantu şi altor triburi au fost aduşi în Brazilia ca sclavi între jumătatea secolului al XVI-lea şi 1888, an în care sclavia a fost, în sfârşit, abolită. În Brazilia, amestecul de credinţe tradiţionale africane şi catolicism este deci o moştenire lăsată de sclavie.
Cu toate că insista ca toţi sclavii să fie convertiţi, Biserica Catolică a binecuvântat totuşi introducerea în catolicism a unor elemente ale religiei africane. Potrivit istoricului Roger Bastide, misionarii iezuiţi considerau că oamenii de origine africană trebuiau atraşi la catolicism cu muzică şi dans, ca nişte copii. Ei se puteau folosi chiar şi de faptul că acestora le plăceau
titlurile şi poziţiile de onoare. „Nu trebuie forţaţi să renunţe complet la obiceiurile lor“, scria Bastide. „Ele trebuie evaluate, iar cele acceptabile folosite ca imbold spre a-i aduce la credinţa adevărată.“În diverse confrerii religioase alcătuite numai din africani, precum cele dedicate „sfântului“ catolic Benedict şi Fecioarei Rozariului, multor tradiţii africane li s-a dat o poleială „creştină“. O dată pe an, de ziua „sfântului“ Benedict, astfel de confrerii aleg dintre membrii lor un rege şi o regină, obicei care îşi are originea în succesiunea regilor tribali din Africa.
„Sfinţi“ sau orixás?
Atât în religiile africane, cât şi în catolicism e răspândită credinţa în mulţi mijlocitori între Dumnezeu şi om. De exemplu, cei din tribul yoruba cred în orixás. Se spune că aceştia sunt războinici şi regi deveniţi sfinţi, care deţin controlul asupra forţelor naturii şi slujesc ca intermediari între oameni şi zeul lor suprem, Olorun. În mod asemănător, romano-catolicii cred că „sfinţii“ mijlocesc între Dumnezeu şi oameni. În plus, ei invocă unii „sfinţi“ pentru a fi ocrotiţi în anumite activităţi.
În loc să renunţe la închinarea adusă acestor orixás, mulţi sclavi şi-au mascat devoţiunea faţă de ei prin venerarea unor „sfinţi“ cu trăsături asemănătoare. Astfel, Ogun, zeul războiului pentru cei din tribul yoruba, a preluat identitatea „sfinţilor“ catolici Anton sau Gheorghe, ambii eroi-soldaţi ai creştinătăţii.
La fel, Yemanjá, mama tuturor orixás şi zeiţa mării, corespunde diverselor „înfăţişări“ ale Fecioarei Maria. Sfântul Bonfim, cel mai îndrăgit „sfânt“ al oraşului Salvador, îi corespunde lui Oxalá, zeul suprem al panteonului tribului yoruba. Aceste zeităţi asociate unele cu altele sunt încă sărbătorite în ritualul anual al spălării treptelor bisericii. *
„Oamenii de aici cred cu sinceritate şi cu aceeaşi convingere în Isus, în sfinţii catolici şi în orixás“, spune un preot catolic din oraşul Salvador. „Mulţi trec pe la toate religiile“, adaugă un antropolog brazilian. „Ies de la liturghie dintr-o biserică catolică şi merg direct la un centru [african] al religiei candomblé.“
Acest amestec de catolicism şi credinţe africane e un subiect delicat. Lucas Moreira, fost preşedinte al Conferinţei Episcopale Catolice din Brazilia, a declarat: „Fiecare trebuie să-şi urmeze propria credinţă, fără să amestece învăţăturile mai multor religii“. Iar un alt episcop catolic a făcut următoarea observaţie: „Sincretismul e o realitate ce sfidează biserica“.
S-au format deja două tabere. Clericii mai conservatori sunt împotriva a ceea ce ei consideră a fi un lucru păgân şi demonic, în timp ce alţii sunt în favoarea includerii în ritualurile Bisericii Catolice a simbolurilor şi a dansurilor africane.
Ce-ar spune Isus?
Isus Cristos, Fondatorul creştinismului, a predicat mai multor grupuri etnice şi religioase. Însă el a fost foarte categoric când a făcut afirmaţia: „Închinătorii adevăraţi i se vor închina Tatălui cu spirit şi adevăr, căci, într-adevăr, unii ca aceştia caută Tatăl ca să i se închine“ (Ioan 4:23). Mai mult, Isus a explicat că Tatăl, Iehova Dumnezeu, ne dezvăluie adevărul prin intermediul Cuvântului Său, Biblia. — Ioan 17:17.
Isus şi-a instruit discipolii să-i înveţe ‘pe oamenii tuturor naţiunilor să respecte tot ce le poruncise el’ (Matei 28:19, 20). El n-a lăsat niciodată să se înţeleagă că discipolii ar putea modifica învăţăturile sale ca să-i atragă pe cei cu tradiţii şi convingeri diferite. În zilele apostolilor, unii oameni au încercat să introducă idei şi obiceiuri preluate de la alte religii. Însă aceste încercări au fost condamnate. „Ieşiţi din mijlocul lor şi separaţi-vă“, a scris apostolul Pavel, ‘şi Dumnezeu vă va primi’. — 2 Corinteni 6:17.
[Notă de subsol]
^ par. 14 Potrivit lucrării Dicionário de Cultos Afro-Brasileiros (Dicţionarul religiilor afro-braziliene), spălarea treptelor Bisericii Bonfim e strâns legată de ceremonia yoruba numită „apa lui Oxalá“, un ritual al spălării pietrelor otás (pietrele sacre) ale lui Oxalá.
[Legenda fotografiilor de la pagina 12]
Preotese afro-braziliene spălând treptele bisericii
Mulţimi adunate pe treptele Bisericii Bonfim (Brazilia)
[Provenienţa fotografiilor]
Sus: De: A Tarde — Wilson da Rocha Besnosik;
jos: De: A Tarde — Antônio Queirós