Munţii în pericol

„Tuturor ne revine responsabilitatea de a lua măsuri ca regiunile muntoase să continue să-şi reverse bogăţiile peste generaţiile viitoare.“ — KOFI ANNAN, SECRETARUL GENERAL AL NAŢIUNILOR UNITE.

CÂND spunem munţi, spunem splendoare, semeţie şi vigoare. Dar ce anume ar putea ameninţa statornicia acestor coloşi ai naturii? Unora le e greu să creadă că munţii planetei sunt în pericol. Adevărul este, totuşi, că munţii sunt în pericol. Ecologii au identificat unele probleme care ameninţă ecosistemele montane. Toate sunt grave şi continuă să se agraveze. Să amintim doar câteva dintre pericolele ce pândesc munţii.

 ▪ CONSTRUCŢIILE. Aproximativ 25% din regiunile muntoase ale lumii sunt în pericol din cauza construirii de şosele, a mineritului, a amplasării de conducte, a barajelor şi a altor proiecte făcute pentru următorii 30 de ani. Construirea de şosele accelerează eroziunea versanţilor şi facilitează exploatările forestiere, care, la rândul lor, provoacă şi mai mari daune. Prin minerit, se extrag anual circa zece mii de milioane de tone de minereu, care în mare parte provin din munţi. Din acest proces rezultă o cantitate şi mai mare de deşeuri. *

▪ ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ. „Nouă dintre anii ce s-au scurs din 1990 încoace au fost cei mai calzi din istorie“, precizează Worldwatch Institute. Din această cauză habitatele montane sunt deosebit de vulnerabile. Gheţarii se topesc, iar crestele înzăpezite încep să-şi piardă podoaba, fenomen care, potrivit unor oameni de ştiinţă, va afecta rezervele de apă şi va provoca serioase alunecări de teren. Zeci de lacuri glaciare din Himalaya ameninţă să-şi depăşească barierele naturale şi, prin urmare, să cauzeze inundaţii catastrofale, fenomen care a avut loc de câteva ori în ultimele decenii.

▪ MICA AGRICULTURĂ. Creşterea demografică îi determină pe oameni să cultive zone neproductive. Potrivit unui studiu, aproape jumătate din regiunile muntoase ale Africii sunt folosite în prezent pentru culturile agricole sau pentru creşterea animalelor — 10% pentru culturi şi 34% pentru păşunat. De multe ori, această formă de agricultură nu aduce decât foloase neînsemnate, întrucât regiunile alpine nu sunt propice agriculturii. * Iar păşunatul excesiv distruge cu uşurinţă vegetaţia fragilă. Potrivit unui studiu recent, doar 3% din suprafaţa totală a terenului montan este ideală agriculturii care nu distruge echilibrul ecologic.

▪ RĂZBOAIELE. Înmulţirea războaielor civile a dus la devastarea multor regiuni muntoase. Forţele insurgente îşi stabilesc bazele în locuri izolate din munţi. Potrivit unui raport al Naţiunilor Unite, se estimează că 67% din regiunile muntoase ale Africii au fost scena „conflictelor violente dintre oameni“. Mai mult, unele regiuni muntoase au devenit adevărate laboratoare de narcotice, fenomen care atrage adesea după sine alte conflicte armate şi degradarea mediului.

Sunt necesare măsuri suplimentare?

Consecinţele invaziei oamenilor în munţi se fac simţite. Inundaţiile, alunecările de teren şi criza de apă sunt doar câteva indicii că lucrurile nu merg strună. Guvernele au început să ia notă de ce se întâmplă. Se replantează păduri, iar în unele zone exploatările forestiere au fost interzise. S-au înfiinţat parcuri naţionale pentru păstrarea intactă a peisajului alpin şi pentru ocrotirea speciilor ameninţate.

Totuşi, chiar şi zonele ocrotite au căzut victimă lăcomiei omului (vezi chenarul „Refugii naturale“). Ritmul accelerat în care dispar speciile de plante şi animale este un indiciu că lupta pentru ocrotirea munţilor, aceste bastioane ale naturii, nu este încă câştigată. Deşi specialiştii cunosc bine problemele existente, nu se întreprind acţiuni de amploare pentru ocrotirea naturii sălbatice. „Progresele ştiinţifice mă  încurajează“, afirmă celebrul biolog Edward Wilson, „dar distrugerea celor mai importante refugii ale biodiversităţii mă descurajează“.

Dar are o însemnătate chiar atât de mare distrugerea biodiversităţii? Potrivit opiniei mai multor biologi, conservarea biodiversităţii planetei le este de mare folos oamenilor. Ei îndreaptă atenţia, de pildă, spre o specie de saschiu (Catharanthus roseus), o plantă ce trăieşte în munţii din Madagascar, o insulă paradisiacă. Extracte din această plantă au fost folosite la producerea unui important medicament în lupta contra leucemiei. Mai mult, decenii la rând, din arborele  de chinină, originar din munţii Anzi, s-a extras chinina şi alte substanţe folosite în tratarea malariei. Nenumărate plante din regiunile muntoase au contribuit la salvarea a milioane de vieţi omeneşti. Este adevărat, unele dintre acestea au fost aclimatizate cu succes şi în zone subalpine. Totuşi, e îngrijorător că, distrugând pe scară largă flora alpină, omul pierde resurse naturale de mare valoare medicală şi nutritivă, încă înainte de a le descoperi.

Dar pot fi ţinute în frâu în vreun fel toate aceste forţe distructive? Pot fi refăcute daunele? Vor continua aceste bastioane să ocrotească frumuseţea şi biodiversitatea planetei?

[Note de subsol]

 [Chenarul/Fotografiile de la pagina 7]

Fauna culmilor

Puma, denumită şi leul de munte, preferă regiunile muntoase, trăind îndeosebi în Munţii Stâncoşi şi în Anzi. Asemenea multor altor prădători de talie mare, puma s-a retras treptat spre regiuni inaccesibile, tot din cauza pericolului pe care îl constituie omul.

Ursul-pisică trăieşte în exclusivitate în lanţul muntos Himalaya (chiar şi la poalele muntelui Everest). Deşi preferă zonele neumblate, ursul-pisică e pe cale de dispariţie din cauza distrugerii pădurilor de bambus care îi asigură hrana.

[Provenienţa fotografiei]

Cortesía del Zoo de la Casa de Campo, Madrid

Ursul brun cutreiera cândva cea mai mare parte a Europei, a Asiei şi a Americii de Nord. În Europa, arealul ursului brun se limitează la câteva regiuni muntoase izolate, deşi acest mamifer este mai des întâlnit în Munţii Stâncoşi canadieni, în Alaska şi în Siberia. În secolul trecut, numărul lor a scăzut cu 99% în Statele Unite.

Acvila este stăpânul culmilor în cea mai mare parte a emisferei nordice. Din nefericire, în Europa numărul acestor înaripate a ajuns la mai puţin de 5 000 de perechi din cauza stigmatului pe care l-au avut, şi anume de ‘păsări dispreţuite’.

Un alt exemplu este ursul de bambus. „Supravieţuirea lui depinde de trei lucruri esenţiale“, precizează naturalistul chinez Tang Xiyang. Acestea sunt „munţii înalţi şi văile adânci, pădurile dese de bambus şi râurile repezi“. Potrivit unor estimări, în sălbăticie au rămas mai puţin de 1 600 de exemplare.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 8, 9]

Refugii naturale

Parcul Naţional Yosemite (California, S.U.A.) a fost înfiinţat în 1890, graţie muncii neobosite a naturalistului John Muir. Decorurile impresionante pe care le oferă parcul atrag patru milioane de turişti anual. Administratorii parcului însă se străduiesc să stabilească un echilibru între ocrotirea sălbăticiei şi amenajarea de spaţii pentru iubitorii de natură.

Parcul Naţional Podocarpus (Ecuador) ocroteşte o regiune a pădurii tropicale umede din Anzi cu o mare varietate faunistică şi floristică — peste 600 de specii de păsări şi aproximativ 4 000 de specii de plante. Aici a fost descoperită chinina, un medicament care a salvat nenumărate vieţi omeneşti. Exploatările forestiere necontrolate şi braconajul îşi lasă amprenta dezgustătoare şi asupra acestui parc.

Muntele Kilimanjaro (Tanzania) este unul dintre cei mai mari vulcani ai lumii şi este cel mai înalt munte african. Elefanţii pasc în tihnă la poalele lui. Specii unice de plante, precum lobelia uriaşă şi cruciuliţa uriaşă, îi împodobesc crestele pleşuve. Principalii lui duşmani sunt braconajul, defrişările şi păşunatul.

Parcul Naţional Teide (Insulele Canare) este ocrotitorul florei ce animă peisajul vulcanic sterp. Insulele muntoase vulcanice au fără excepţie ecosisteme fragile, vulnerabile la introducerea de noi specii.

Parcurile Naţionale Pirinei şi Ordesa (Franţa şi Spania) încântă ochiul prin splendide decoruri montane, ocrotind în acelaşi timp flora şi fauna locală. Asemenea altor lanţuri muntoase din Europa, Pirineii sunt afectaţi de înmulţirea pistelor de schi şi a altor spaţii de agrement. Abandonarea agriculturii tradiţionale a avut un efect negativ asupra mediului.

Parcul Naţional Sǒraksan este cel mai renumit parc din Republica Coreea. Toamna, măreţele piscuri de granit de aici şi versanţii împăduriţi capătă o frumuseţe aparte. Datorită popularităţii de care se bucură acest parc, potecile lui sunt, în unele week-end-uri, la fel de aglomerate ca şi trotuarele oraşelor.

 [Chenarul/Fotografiile de la pagina 10]

Flora munţilor

Turnul nestematelor (Echium wildpretii). Pe parcursul câtorva săptămâni de primăvară, această floare splendidă creşte enorm, atingând înălţimea unui om. Poate fi întâlnită la o altitudine de aproximativ 1 800 m, pe numai două vârfuri vulcanice din Insulele Canare. Multe alte specii de plante alpine au un areal la fel de restrâns.

Turta creşte în Alpi şi în Pirinei. Vara târziu, petalele aurii ale turtelor dau culoare pajiştilor alpine şi sunt un adevărat ospăţ pentru insecte.

Irisul englez (Iris xiphioides). Unii hibrizi obţinuţi din această superbă plantă sălbatică sunt cultivaţi ca flori de grădină. De fapt, multe flori de grădină se trag din plante alpine.

Urechelniţa de munte (Sempervivum montanum) este una dintre numeroasele plante alpine ce-şi agaţă rădăcinile de crăpăturile stâncilor. Originară din munţii sudici ai Europei, plantei i se mai spune „trăieşte-veşnic“ datorită rezistenţei şi longevităţii ei.

Bromeliaceae. În pădurile tropicale umede trăiesc multe specii de orhidee, precum şi specii din familia Bromeliaceae. Ele cresc la altitudini de până la 4 500 m.

Irisul algerian (Iris unguicularis) creşte în munţii Er Rif şi Atlas din nordul Africii, un aşa-numit „punct fierbinte“ pentru flora mediteraneană.

[Legenda fotografiei de la pagina 6]

Mine de cupru şi de aur din apropierea munţilor Maoke, Indonezia

[Provenienţa fotografiei]

© Rob Huibers/Panos Pictures

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

O specie de saschiu