Veneţia — „Un oraş pe mare“

REDARE

Veneţia — „Un oraş pe mare“

De la corespondentul nostru din Italia

„Exist-un minunat oraş pe mare. Pe străzile lui, late ori înguste, apele se-nalţă şi coboară, iar plantele marine stau agăţate de marmura palatelor.“ — Samuel Rogers, poet englez, 1822.

‘ORAŞUL minunat’ nu e altul decât Veneţia. Cândva capitală a unei măreţe republici, Veneţia s-a mândrit secole la rând deţinând supremaţia asupra mărilor şi asupra unor vaste teritorii. Dar cum şi de ce a fost construit acest oraş „pe mare“? Ce a dus la gloria lui? Cum s-a sfârşit dominaţia acestei puteri şi ce a mai rămas din magnifica Veneţie de altădată?

Un loc neprimitor

Veneţia, aflată în mijlocul unei lagune în extremitatea nord-vestică a Adriaticii, se întinde pe 118 insule. Râurile aduc aluviuni, care se acumulează în apele de coastă, de mică adâncime. În urma acţiunii mareelor şi a curenţilor s-au format o serie de cordoane litorale, care au dat naştere unei lagune cu ape liniştite, lungă de aproximativ 51 km şi lată de vreo 14 km. Laguna are trei portiţe prin care se desfăşoară traficul maritim şi care permit trecerea mareelor înalte de 1 m. Într-o lucrare de referinţă se spune: „Secole la rând, laguna a fost punctul terminus al unor rute comerciale cu trafic intens: mărfurile soseau fie pe Marea Adriatică, fie din nordul şi centrul Europei, pe fluvii ori pe rutele de caravane“.

Istoricii spun că oraşul a fost întemeiat între secolele al V-lea şi al VII-lea e.n., când hoardele barbarilor din nord au năvălit aici în repetate rânduri, jefuind şi dând foc caselor. În faţa năvălitorilor, o mare parte din populaţia de pe continent a căutat scăpare pe insulele din lagună, care, deşi greu accesibile, ofereau siguranţă.

Documentele istorice atestă că primele construcţii au fost înălţate pe fundaţii din pari de lemn înfipţi în nămol, legaţi între ei cu trestie şi nuiele. Mai târziu, veneţienii au construit case din piatră pe fundaţii făcute din mii de stâlpi de lemn. Insulele Rialto, care aveau să devină centrul oraşului, musteau de apă. Întrucât nu aveau nici sol suficient de tare, nici suprafaţă suficientă pentru a găzdui marele număr de oameni dornici să se stabilească aici, a fost necesar să fie desecate şi extinse printr-un sistem primitiv de recuperare a uscatului din mare. Locuitorii au săpat nişte canale pentru bărci şi au întărit ţărmurile, pregătind insulele pentru construirea de locuinţe. Podurile înălţate peste canale au înlesnit traficul pietonal de la o insulă la alta, iar canalele au devenit străzile oraşului.

Naşterea şi expansiunea unei republici

După căderea Imperiului Roman de Apus, insulele lagunei s-au aflat sub controlul Imperiului Bizantin, cu capitala la Constantinopol (în prezent, Istanbul). După o vreme, comunităţile din lagună s-au revoltat şi şi-au proclamat independenţa. Ca urmare, Veneţia a ajuns într-o situaţie neobişnuită, fiind „un mic ducat independent . . ., izolat teritorial între două mari imperii“, al francilor şi al bizantinilor. Această situaţie unică a dus la dezvoltarea oraşului, care a devenit un înfloritor „centru de comerţ“ între Occident şi Orient.

În secolele ce au urmat, Veneţia a purtat războaie în Mediterană cu mai multe puteri militare, printre care sarazinii, normanzii şi bizantinii. Ea a devenit însă o mare putere doar după ce, în 1204, a contribuit la deturnarea Cruciadei a patra, când Constantinopolul, cel mai de temut rival al ei, a fost distrus. Veneţia înfiinţase multe puncte comerciale pe ţărmul Mării Negre şi al Mării Egee, precum şi în Grecia, Constantinopol, Siria, Palestina, Cipru şi Creta. Acum a profitat de căderea Imperiului Bizantin şi a transformat unele dintre aceste puncte comerciale în colonii.

„Stăpâna Mediteranei“

La începutul secolului al XII-lea, pe porţile marilor şantiere navale ale Veneţiei ieşeau la fiecare câteva ore galere gata de drum. Industria locală producea articole de sticlărie şi articole textile de lux — dantelă, brocart, damasc şi catifea. Din vest, negustorii veneţieni şi cei străini aduceau arme, cai, chihlimbar, blănuri, lemn de construcţie, lână, miere, ceară şi sclavi. Din Levant însă, de la musulmani, sosea aur, argint, mătase, condimente, bumbac, vopsele, fildeş, parfumuri şi multe alte produse. Autorităţile oraşului au impus taxe pe toate mărfurile de pe pieţele sale.

Veneţia datorează frumuseţea şi numele Serenissima, adică „cea mai senină“ sau „cea mai frumoasă“ unor pictori şi arhitecţi renumiţi precum Palladio, Tizian şi Tintoretto. Oraşul a fost pe bună dreptate numit „stăpâna Mediteranei, . . . cel mai bogat şi mai prosper centru comercial al lumii civilizate“. Şi aşa a rămas secole la rând. Însă, în secolul al XVI-lea, când principala axă comercială a lumii s-a mutat din Mediterana spre ţărmurile Atlanticului şi spre Lumea Nouă, Veneţia a intrat în declin.

Coloniile ei, răsfirate în Mediterană, nu s-au bucurat niciodată de unitate geografică şi guvernamentală şi nici n-au cooperat vreodată cu adevărat. Pierderea lor a fost inevitabilă. Statele vecine i-au smuls una câte una posesiunile, până când, în 1797, Napoleon I a cucerit oraşul şi l-a cedat Austriei. În 1866, Veneţia a fost anexată regatului Italiei.

Un oraş de vis

Pentru mulţi, o vizită în Veneţia e ca o călătorie în timp cu vreo două sau trei secole în urmă. Atmosfera oraşului e unică.

Turiştii remarcă imediat liniştea ce domneşte aici. În general, traficul de pe străduţele înguste e separat de traficul de pe canale. Excepţie fac porţiunile în care trotuarele străjuiesc canalele, traversate din loc în loc de tipicele poduri de piatră arcuite. Singurele vehicule cu motor sunt bărcile, străzile fiind „pavate“ cu. . . apă! Oraşul oferă o bogăţie de privelişti, care de care mai pitoreşti. Piaţa San Marco şi bazilica din piaţă, Campanila şi frumoasa faleză, de unde se văd strălucind în soare apele verzi ale lagunei, i-au inspirat pe artişti.

Terasele cafenelelor din piaţa centrală, înţesate de lume, sunt un punct de atracţie pentru turişti şi localnici deopotrivă. Aici poţi savura o băutură sau o îngheţată în acordurile clasice ale micilor orchestre. Într-adevăr, când stai şi priveşti trecătorii şi admiri superba arhitectură a clădirilor din jur, fără să vezi vreo maşină în preajmă, ţi se pare că ai călătorit înapoi în timp.

Oraşul e deosebit de atrăgător pentru iubitorii de artă. Numeroasele palate, muzee şi biserici de aici adăpostesc picturi ale multor artişti celebri. Însă unii turişti se mulţumesc şi numai să hoinărească pe străduţele înguste şi să se minuneze de priveliştile neobişnuite. O mulţime de magazine încântă turiştii cu articolele ce i-au adus faimă oraşului: dantelă şi broderii de pe insula Burano, precum şi splendide obiecte de sticlărie şi cristal de pe insula Murano. O scurtă călătorie cu vaporetul, o barcă cu motor, este în sine o experienţă unică, dar e şi mijlocul de a ajunge pe una din aceste insule, unde poţi vedea meşterii la lucru.

Palatele impunătoare, cu arcade înguste şi ascuţite, sunt o mărturie a influenţei orientale din vremuri demult apuse. Celebrul Ponte di Rialto, construit peste Canal Grande, principala arteră a oraşului, atrage turiştii care vin să admire elegantele gondole negre alunecând în tăcere pe sub el.

Lupta pentru supravieţuire continuă

La două secole de la căderea „măreţei Republici“, Veneţia continuă să lupte pentru supravieţuire. De data asta însă este vorba de un cu totul alt gen de luptă. Numărul locuitorilor din centrul istoric al oraşului a scăzut de la 175 000, câţi erau în 1951, la 64 000, în 2003. Această scădere este rezultatul creşterii enorme a preţurilor proprietăţilor, lipsei locurilor de muncă şi numărului mic de structuri moderne. Există probleme sociale şi economice complexe ce trebuie rezolvate. Printre ele amintim şi necesitatea de a i se da o nouă înfăţişare oraşului aflat în declin.

În anii ’20 ai secolului trecut, pe continent s-a dezvoltat o nouă zonă industrială în speranţa că se va da un impuls economiei locale. Apoi, în lagună s-a săpat un canal adânc pentru ca petrolierele să poată ajunge la rafinării. Deşi a oferit noi locuri de muncă, industria se face vinovată de poluare şi de distrugătoarele maree înalte numite acqua alta (ape mari), care inundă din ce în ce mai frecvent o mare parte din centrul istoric al oraşului.

Se ştie de mult timp că supravieţuirea Veneţiei depinde de un mecanism natural delicat, ce ţine atât de mediul lagunei, cât şi de mişcarea şi de forţa apelor. Încă din 1324, veneţienii au realizat lucrări de inginerie uriaşe, cu scopul de a devia râurile ce ameninţau să umple laguna cu aluviuni. În secolul al XVIII-lea, ei au construit diguri pentru a împiedica apele Adriaticii să năvălească în lagună şi să distrugă oraşul.

În prezent, situaţia pare mai critică decât oricând. Se speră ca problema tasării cauzate de secarea straturilor acvifere în scopuri industriale să fi fost rezolvată definitiv. Totuşi, nivelul apelor mării continuă să crească în întreaga lume. Mai mult, suprafaţa lagunei a fost micşorată în urma lucrărilor de recuperare a uscatului din mare, iar echilibrul apă-uscat a fost afectat. Din vechi timpuri apele fluxului au constituit o ameninţare pentru oraş, dar niciodată ca-n prezent. La începutul secolului al XX-lea, Piaţa San Marco era inundată cam de 5-7 ori pe an. După un secol, numai într-un singur an a fost inundată de 80 de ori.

Excepţionalul patrimoniu istoric şi artistic al Veneţiei şi problemele cu care se confruntă oraşul au ajuns să preocupe întreaga comunitate internaţională. S-au emis legi speciale care aveau în vedere protecţia oraşului de apele fluxului şi respectul faţă de mediu, fără a afecta însă activitatea portului sau viaţa cotidiană. Încă nu se ştie care ar fi cea mai eficientă măsură pentru rezolvarea problemei.

Se înalţă malurile canalelor, se fac pavaje impermeabile pentru a se evita infiltrarea apei din subsol spre suprafaţă şi se împiedică ieşirea apei din canalizări în condiţii de acqua alta. Dar cea mai controversată măsură o constituie un proiect ce prevede construirea la porţile lagunei a unui sistem de bariere mobile care să se ridice în faţa ameninţătoarelor ape ale fluxului.

Pentru atingerea obiectivelor propuse trebuie timp, efort, atenţie şi resurse. ‘Minunatul oraş pe mare’ stă mărturie unui trecut glorios. Însă, aşa cum s-a arătat în diverse lucrări, există riscul ca oraşul să fie transformat „de vizitatori într-un muzeu, în detrimentul populaţiei locale care ar putea fi nevoită să-l părăsească“. De sute de ani, Veneţia se luptă cu un mediu natural ostil. Însă, toată această „apărare de natură fizică va fi eficientă doar dacă oraşul va avea un nou profil social şi economic şi va fremăta de viaţă“.

[Harta de la pagina 16]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Veneţia

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Ponte di Rialto peste Canal Grande

[Legenda fotografiei de la paginile 16, 17]

Biserica San Giorgio Maggiore

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Biserica Santa Maria della Salute

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Restaurante de-a lungul Canal Grande

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

Piaţa San Marco inundată

[Provenienţa fotografiei]

Lepetit Christophe/GAMMA

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 16]

TREZIŢI-VĂ!