I-am slujit lui Dumnezeu în pofida necazurilor

RELATARE DE IVAN MIKITKOV

„Dacă rămâi în oraş te trimitem de unde ai venit“, m-a avertizat un ofiţer KGB. Ultimii 12 ani din viaţă îi petrecusem în închisoare. Mama şi tata erau grav bolnavi şi aveau nevoie de mine. Ce era de făcut?

M-AM născut în 1928, în satul Ţaul, din Moldova *. Aveam un an când tata a fost în Iaşi (România) şi i-a întâlnit pe Studenţii în Biblie, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova. Odată întors în Ţaul, el le-a vorbit familiei şi vecinilor despre ceea ce aflase de la ei. Nu după mult timp, în Ţaul s-a format un mic grup de Studenţi în Biblie.

Fiind mezinul familiei (eram patru copii, toţi băieţi), încă din copilărie am avut în preajmă oameni cu preocupări spirituale. Exemplul lor bun m-a încurajat. În timp, mi-am dat seama că faptul de a-i sluji lui Iehova înseamnă să ţii piept opoziţiei, că este o misiune grea. Îmi amintesc bine cum poliţia venea de multe ori să ne facă percheziţie pentru a găsi literatură biblică. Dar asta nu m-a înspăimântat niciodată. Din studiul Bibliei am învăţat că Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, precum şi discipolii săi au fost persecutaţi. La întruniri ni se amintea adesea că şi continuatorii lui Isus trebuiau să se aştepte la persecuţii. — Ioan 15:20.

Capăt tăria de a înfrunta persecuţiile

În 1934, când aveam doar şase ani, s-a citit în congregaţia noastră din Ţaul o scrisoare în care se vorbea despre suferinţele îndurate de fraţii noştri creştini din Germania nazistă. Eram îndemnaţi să ne rugăm pentru ei. Deşi eram mic pe atunci, n-am putut uita acea scrisoare.

Patru ani mai târziu mi-a fost testată pentru prima oară integritatea. La aproape fiecare oră de religie, preotul ortodox îmi cerea să port o cruciuliţă la gât. Deoarece am refuzat, el le-a spus tuturor copiilor din clasă să poarte o cruciuliţă ca să arate că erau credincioşi. Arătând cu degetul spre mine, preotul a întrebat clasa: „Aveţi nevoie de unul ca el? Cine nu-l vrea să ridice mâna!“

Cum elevilor le era teamă de preot, toţi au ridicat mâna. „Vezi, nimeni nu vrea să fie coleg cu tine. Pleacă imediat din şcoală!“, a spus el întorcându-se spre mine. Câteva zile mai târziu, directorul a trecut pe-acasă pe la noi. După ce a discutat cu părinţii, m-a întrebat dacă voiam să mai vin la şcoală. Sigur că voiam. „Cât voi fi eu director, vei merge liniştit la şcoală, iar preotul n-o să te mai  necăjească“, mi-a zis el. Şi s-a ţinut de cuvânt: De atunci preotul nu s-a mai legat de mine.

Persecuţiile se înteţesc

În 1940, zona în care locuiam, Basarabia, a devenit republică a Uniunii Sovietice. În 13 şi 14 iunie 1941, personalităţile din viaţa politică şi socială au fost deportate în Siberia. Deşi Martorii lui Iehova nu au fost vizaţi, totuşi, începând de atunci am fost mai prudenţi cu întrunirile şi cu lucrarea de predicare.

În 1941, spre sfârşitul lunii iunie, Germania nazistă a întors pe neaşteptate armele împotriva Uniunii Sovietice, care până atunci îi fusese aliată. La scurt timp, trupele româneşti au ocupat Basarabia, care a redevenit teritoriu românesc.

Martorii din satele vecine nouă care au refuzat să se înroleze în armata română au fost arestaţi şi condamnaţi la 20 de ani de muncă forţată. Tata a fost chemat la poliţie, unde a fost bătut crunt deoarece era Martor. Eu am fost luat cu forţa de la şcoală şi dus la biserică să ascult slujba.

Dar războiul şi-a schimbat cursul. În martie 1944 sovieticii au ocupat rapid nordul Basarabiei. Până în august, au ocupat toată ţara. Atunci aveam vreo 15–16 ani.

După puţin timp, bărbaţii din sat apţi pentru serviciul militar au fost înrolaţi în armata sovietică. Dar Martorii au refuzat să facă compromis. Ei şi-au păstrat poziţia de neutralitate. Drept urmare, au fost condamnaţi la 10 ani închisoare. În mai 1945, al doilea război mondial s-a încheiat cu capitularea Germaniei. Dar mulţi Martori ai lui Iehova şi-au continuat detenţia până în 1949.

Încercările de după război

După încheierea războiului, în 1945, Moldova a trecut printr-o perioadă cumplită de secetă. Totuşi, guvernul sovietic a continuat să le ceară ţăranilor cote uriaşe din produsele lor, ceea ce a dus la o teribilă perioadă de foamete. În 1947, vedeai o mulţime de cadavre pe străzile din Ţaul. Şi fratele meu Iefim a murit. Eu am fost săptămâni la rând atât de slăbit că abia mă puteam ţine pe picioare. Dar, după ce am scăpat de foamete noi, Martorii, ne-am continuat ministerul public. Eu predicam în satul nostru, iar fratele meu Vasile, care era cu şapte ani mai mare ca mine, predica în satele apropiate.

Întrucât noi, Martorii, deveneam tot mai activi în minister, autorităţile ne supravegheau îndeaproape. Deoarece mergeam în predicare, refuzam să ne implicăm în politică şi să ne înrolăm în armată, autorităţile sovietice au început să ne percheziţioneze casele, în speranţa de a găsi literatură biblică. Mulţi dintre noi au fost arestaţi. În 1949, câţiva Martori din congregaţiile vecine nouă au fost deportaţi în Siberia. Cei rămaşi am făcut din nou tot ce-am putut să activăm cu mai multă prudenţă în minister.

Între timp m-am îmbolnăvit grav. Medicii mi-au spus că era vorba de tuberculoză osoasă, iar în 1950, mi s-a pus un picior în ghips.

Deportat în Siberia

La 1 aprilie 1951, eu şi familia mea am fost arestaţi şi, împreună cu alţi Martori, am fost deportaţi în Siberia. * Aveam încă piciorul în ghips. N-am apucat decât să ne luăm câte ceva de-ale gurii. Dar toate proviziile ni s-au epuizat repede.

După circa două săptămâni de mers cu trenul am ajuns la Asino, în districtul Tomsk. Ne-au dat jos din tren ca pe vite. Deşi era un ger de crăpau pietrele, ne-am bucurat că puteam lua o gură de aer proaspăt. În mai, când apele s-au dezgheţat, ne-au dus 100 km cu vaporul până la Torba, la o exploatare forestieră din taigaua siberiană (pădurea subarctică). Eram condamnaţi la muncă forţată şi urma să ne ispăşim pedeapsa  în acest loc. Ni s-a spus că aici ne vom petrece restul zilelor.

Deşi munca grea de la exploatarea forestieră nu era acelaşi lucru cu detenţia în închisoare, eram mereu ţinuţi sub supraveghere. Noaptea dormeam împreună cu familia într-un vagon. Vara ce-a urmat ne-am construit nişte bordeie, jumătate sub pământ, ca să putem face faţă iernii ce sta să vină.

Deoarece aveam piciorul în ghips, am fost scutit de munca la pădure, dar mi s-a dat să fac cuie. Asta îmi permitea să ajut la multiplicarea pe ascuns a revistelor Turnul de veghe şi a altor publicaţii biblice. Aceste publicaţii, care veneau de la mii de kilometri depărtare, din vestul Europei, ajungeau cumva până la noi.

Arestat şi închis

În 1953 mi-a fost dat jos ghipsul. Între timp însă, cu toată prudenţa mea, KGB-iştii m-au prins. Aflaseră de activitatea mea, inclusiv de multiplicarea literaturii biblice. Prin urmare, eu şi alţi Martori am fost condamnaţi la 12 ani de detenţie într-un lagăr. În timpul procesului am depus o mărturie frumoasă despre Dumnezeul nostru iubitor, Iehova, şi despre scopul său măreţ cu privire la omenire.

Noi, deţinuţii, am fost trimişi la diferite lagăre din apropiere de Irkuţk, la câteva sute de kilometri spre est. La aceste lagăre erau duşi toţi cei consideraţi a fi duşmani ai statului sovietic. Între 8 aprilie 1954 şi începutul lui 1960 am trecut prin 12 astfel de lagăre de muncă. În cele din urmă, am fost dus la 3 000 km vest, în marele complex de lagăre din Mordovia (aflat la 400 km sud-est de Moscova). Aici am avut privilegiul de a fi împreună cu Martori fideli din multe părţi ale Uniunii Sovietice.

Sovieticii ajunseseră la concluzia că dacă Martorii erau lăsaţi împreună cu alţi deţinuţi, unii dintre aceştia deveneau şi ei Martori. Aşa că, în complexul din Mordovia, alcătuit din mai multe lagăre de muncă forţată şi întins pe circa 30 km, au încercat să ne izoleze de ceilalţi deţinuţi. Acolo eram peste 400 de Martori. La cam 100 km, era un alt lagăr unde fuseseră aduse surorile noastre creştine.

M-am implicat mult în organizarea întrunirilor creştine în lagăr, precum şi în copierea literaturii biblice, care, cum necum, ajungea până la noi. Însă conducerea lagărului a prins repede de veste. La puţin timp după aceea, în august 1961, am fost condamnat la un an închisoare în rău famata Închisoare Vladimir înfiinţată pe vremea ţarilor, aflată la o distanţă de 200 de km nord-est de Moscova. Pilotul american Francis Gary Powers, al cărui avion a fost doborât la 1 mai 1960, în timpul unei misiuni de spionaj în Rusia, a fost şi el închis aici până în februarie 1962.

În Închisoarea Vladimir mi se dădea mâncare cât să nu mor de foame. Dar am făcut faţă acestei încercări, deoarece încă din tinereţe ştiam ce înseamnă foametea. Mi-a fost în schimb foarte greu să îndur frigul cumplit  din iarna dintre anii ’61-’62. Conductele de încălzire s-au spart, iar temperatura din celula mea era sub zero grade. Un medic a văzut în ce stare jalnică mă aflam şi mi-a aranjat transferul într-o celulă mai bună unde am rămas următoarele săptămâni de ger cumplit.

Primesc puterea de a merge mai departe

În câteva luni de închisoare gândurile negative te pot copleşi. De fapt autorităţile chiar asta aşteptau. Dar m-am rugat neîncetat lui Iehova. Spiritul său şi versetele biblice care îmi veneau în minte mi-au dat putere.

Mai ales în Închisoarea Vladimir am simţit din plin adevărul cuvintelor lui Pavel: „Suntem presaţi în toate felurile, dar nu strâmtoraţi fără să ne putem mişca; suntem dezorientaţi, dar nu absolut fără ieşire“ (2 Corinteni 4:8–10). După un an, m-am întors în lagărul din Mordovia. La 8 aprilie 1966, după 12 ani de detenţie am fost în sfârşit eliberat. Am fost catalogat drept „imposibil de reeducat“. Pentru mine asta a reprezentat dovada oficială de fidelitate faţă de Iehova.

Adesea am fost întrebat cum reuşeam să primim şi să multiplicăm literatură biblică în lagărele şi închisorile sovietice, cu toate măsurile luate de autorităţi. E un secret pe care puţini l-au aflat, după cum a scris o femeie din Letonia care a petrecut patru ani ca deţinut politic în lagărul pentru femei Potma. „Nu ştiu cum, dar Martorii reuşeau să facă rost de literatură în cantităţi mari. Parcă treceau îngerii noaptea şi o lăsau“, a scris ea după ce a fost eliberată în 1966. Într-adevăr, Martorii şi-au îndeplinit misiunea numai cu ajutorul lui Dumnezeu!

O perioadă de libertate relativă

După ce-am fost eliberat, cei care erau în fruntea lucrării de predicare m-au rugat să mă mut în vestul Ucrainei, aproape de Moldova, să-i ajut pe fraţii moldoveni. Fiindcă fusesem întemniţat şi KGB-ul mă ţinea sub urmărire, nu puteam face prea multe. Fiindcă mă ameninţau că mă vor arunca din nou în închisoare, m-am mutat doi ani mai târziu în Republica Sovietică Kazahstan, unde autorităţile rareori verifică actele imigranţilor. Apoi, în 1969, când părinţii s-au îmbolnăvit grav, m-am mutat în Ucraina să mă îngrijesc de ei. În oraşul Artemovsk, aflat la nord de marele oraş Doneţk, mi s-a întâmplat ceea ce am povestit la începutul articolului: Un ofiţer KGB m-a ameninţat că mă trimite din nou în închisoare.

După cum am înţeles mai târziu, ofiţerul nu voia altceva decât să bage spaima în mine. Nu avea destule dovezi pentru a mă da în judecată. Deşi KGB-ul era pe urmele mele, eram hotărât să-mi continuu ministerul creştin şi să-mi îngrijesc părinţii. Şi mama şi tata au murit fideli lui Iehova. Tata s-a stins din viaţă în noiembrie 1969, iar mama în februarie 1976.

Când m-am întors în Ucraina aveam 40 de ani. În timp ce mă îngrijeam de părinţi, am cunoscut în congregaţie o tânără pe nume Maria. Ca şi familia mea, părinţii ei fuseseră exilaţi din Moldova în Siberia în 1951, pe la începutul lunii aprilie, când ea avea numai opt ani. Mariei îi plăcea cum cânt. Aşa a început relaţia noastră. Deşi amândoi eram ocupaţi în minister, ne-am făcut timp să ne cunoaştem mai bine. În 1970, ea a acceptat să se căsătorească cu mine.

La scurt timp s-a născut fiica noastră Lidia. În 1983, pe când Lidia avea 10 ani, un fost Martor m-a denunţat KGB-ului. Slujisem zece ani ca supraveghetor itinerant în estul Ucrainei. Cei ce se opuneau lucrării noastre creştine au găsit oameni care au depus mărturie falsă împotriva mea la procesul care mi-a fost intentat. Am fost condamnat la cinci ani închisoare.

În închisoare am fost izolat de ceilalţi Martori ani la rând. Chiar şi în aceste condiţii, nimeni şi nimic nu m-a putut opri să vorbesc cu Iehova. El m-a susţinut în fiecare clipă. În plus, am avut ocazia să le depun mărturie şi altor deţinuţi. În cele din urmă, am fost eliberat după ce am executat patru ani din pedeapsă.  M-am întors la fiica şi la soţia mea care îi rămăseseră fidele lui Iehova.

Mă întorc în Moldova

Am mai petrecut un an în Ucraina, după care ne-am întors definitiv în Moldova, unde era nevoie de fraţi maturi, cu experienţă. Pe vremea aceea, autorităţile sovietice au dat oamenilor mai multă libertate de a călători. În 1988 am ajuns în Bălţi, unde locuise Maria înainte de a fi fost trimisă în exil, cu 37 de ani în urmă. În 1988 erau 375 de Martori în acest oraş, al doilea ca mărime din Moldova. Acum sunt peste 1 500! Deşi locuiam în Moldova, încă slujeam ca supraveghetor itinerant în Ucraina.

Când am primit recunoaştere legală în Uniunea Sovietică, în martie 1991, mii de oameni erau dezamăgiţi din cauza căderii comunismului. Mulţi erau dezorientaţi şi nu mai aveau nici o speranţă. Aşadar, când a devenit republică independentă, Moldova s-a dovedit a fi un teritoriu foarte fertil. Chiar şi unii dintre foştii noştri persecutori au început să asculte mesajul nostru! După exilul din 1951, rămăseseră destul de puţini Martori în Moldova. În prezent, în această ţară de doar 4 200 000 de locuitori sunt peste 18 000 de fraţi. Minunatele experienţe de care avem parte în prezent ne-au şters din amintire suferinţele din trecut.

Pe la mijlocul anilor ’90, am întrerupt serviciul de supraveghetor itinerant din cauza sănătăţii mele şubrede. Am momente când, bolnav fiind, mă simt descurajat. Dar îmi dau seama că Iehova ştie cum să ne ridice. El ne încurajează la momentul potrivit. Uneori mă întreb: Dacă ar fi să iau viaţa de la capăt aş trăi-o altfel? Nicidecum! Mai degrabă îmi doresc să fi fost mai curajos şi mai activ în minister.

Simt că Iehova m-a binecuvântat şi că toţi slujitorii săi sunt binecuvântaţi de el, indiferent de situaţiile prin care trec. Avem o speranţă puternică, o credinţă vie şi convingerea că fiecare dintre noi va fi perfect sănătos în apropiata lume nouă a lui Iehova.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la paginile 20, 21]

Casa noastră pe când eram în exil în Torba (Siberia), 1953. Tata şi mama (stânga), fratele meu, Vasile, şi fiul său (dreapta)

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Într-un lagăr, 1955

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Surori creştine în Siberia, când Maria (stânga, jos) avea 20 de ani

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Cu fiica noastră Lidia

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

La nunta noastră, 1970

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Cu Maria în prezent