Mai că-ţi vine să le mănânci!

De la corespondentul nostru din Japonia

PRIVIRILE vă zăbovesc asupra unei mese încărcate cu bucate alese. La vederea lor, vă lasă gura apă. Ciudat însă că aceste „alimente“ nu au nici aromă, nici gust şi nici valoare nutritivă. Ele nu se strică şi, prin urmare, nu trebuie ţinute la frigider. Despre ce „alimente“ e vorba? În Japonia, răspunsul poate fi unul singur: mâncarea de plastic. Aceasta este o imitaţie din vinilin a unor sortimente culinare din meniul unui restaurant. Are exact dimensiunile, forma şi culoarea mâncării adevărate.

Orice aliment poate fi imitat: de la preparate din bucătăria japoneză tradiţională, precum sushi, până la sortimente precum pizza şi spaghetti. S-au realizat şi imitaţii de băuturi, aperitive şi deserturi. Varietatea e de-a dreptul uluitoare. De fapt, un producător oferă peste 10 000 de astfel de sortimente!

„Alimentele“ de plastic par reale. Chiar şi detaliile sunt realizate cu măiestrie: micile umflături de pe pielea unui pui copt, seminţele dispuse asimetric într-o felie de pepene verde sau chiar cutele fine ale unei frunze de salată verde. Dar  cum au ajuns reprezentările de plastic atât de răspândite în restaurantele din Japonia?

Pentru a familiariza publicul japonez cu mâncărurile străine, unele restaurante au început, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, să expună în vitrine mostre din preparatele lor culinare. Astfel trecătorii puteau examina sortimentele alimentare fără să trebuiască să intre. Bineînţeles, exponatele atrăgeau nu numai oamenii, ci şi animalele, mai cu seamă muştele. Din cauza căldurii şi a umidităţii, mâncărurile se stricau. De aceea, pregătirea zilnică a tuturor acestor mostre era foarte costisitoare.

Cu timpul, aceste mostre au fost înlocuite cu imitaţii realizate din ceară vopsită. Însă şi ceara prezenta un mare dezavantaj: se înmuia uşor la căldură. În cele din urmă, cerii i-au luat locul materialele plastice vinilice. Iată, în sfârşit, un produs durabil, care să reziste la căldură şi să-i atragă doar pe adevăraţii clienţi: oamenii! Dar cum se fac replicile din plastic?

Mai întâi, se face o matriţă a unui preparat culinar. Se pune, de pildă, o porţie de friptură într-un recipient pătrat, în care se toarnă silicon până când friptura este acoperită total. După ce materialul se întăreşte, recipientul e întors. Friptura e scoasă, în silicon rămânând imprimată forma ei. După aceea, în matriţă se toarnă vinilin colorat şi se pune la cuptor la o temperatură de 82°C. După răcire, replica fripturii e scoasă. Acum ea poate fi pictată.

Pentru realizarea unui sandvici, fiecare component — pâinea, carnea, brânza şi salata — trebuie turnat separat. Următoarea etapă se aseamănă mult cu prepararea unui sandvici adevărat: toate ingredientele sunt aşezate între cele două felii de pâine. La sandviciul de plastic însă lipiciul ţine laolaltă toate elementele.

Într-un fel, realizarea acestor imitaţii e o artă. „Dacă vrei ca replicile să pară reale, cel mai important lucru e să examinezi cu atenţie mâncarea adevărată“, spune Katsuji Kaneyama, care lucrează în acest domeniu de aproape 23 de ani. „Pentru un simplu observator, alimentele sunt ceva de mâncat. Pentru noi însă, ele sunt ceva de imitat.“

Dacă ne uităm cu atenţie la un bol de orez japonez proaspăt gătit, putem distinge fiecare bob în parte. Întreg conţinutul bolului „are forma unei grămăjoare cu un mic vârf“, ne spune Kaneyama. Pentru a imita acest efect, fiecare bob de orez trebuie turnat separat. Totuşi, simpla strângere la un loc a boabelor nu e suficientă, deoarece nu vor lua forma unei moviliţe. De aceea, boabele trebuie lipite cu grijă, fiecare la locul lui, în aşa fel încât să semene cu o grămăjoară de orez adevărat. Dacă aceste reprezentări par reale, ele sunt mai atrăgătoare în ochii celor ce le examinează cu atenţie.

Ai nevoie de ani de zile să devii iscusit în arta creării replicilor de plastic. Un ucenic îşi petrece primii ani învăţând lucrurile fundamentale, începând cu lucruri mai simple, precum ciupercile. Sunt necesari vreo zece ani de studiu ca să realizezi o copie fidelă a unui peşte proaspăt, cu structurile lui anatomice complexe şi cu culorile lui, şi vreo 15 ca să fii considerat un specialist.

Dacă aveţi ocazia să intraţi într-un restaurant din Japonia şi vedeţi expuse preparate culinare care vă fac poftă, gândiţi-vă la munca migăloasă ce stă în spatele lor. Vă veţi întreba apoi probabil ce anume pretinde mai multă îndemânare: prepararea mâncărurilor adevărate sau realizarea replicilor lor de plastic!

[Chenarul de la pagina 27]

Sub lumina reflectoarelor

Data viitoare când veţi vedea mâncare în filme, într-o emisiune TV sau într-o reclamă, priviţi-o mai cu atenţie. S-ar putea să nu fie reală. Potrivit specialistului în estetica preparatelor culinare Chris Oliver, din Los Angeles, mâncarea de plastic e ideală pentru orele extrem de lungi de filmări. „E mai scumpă decât mâncarea adevărată, dar mult mai practică“, adaugă el. Într-adevăr, sub lumina arzătoare a reflectoarelor, reproducerile de plastic sunt un excelent înlocuitor al mâncării adevărate.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Puteţi spune care dintre exponate sunt reale? (răspunsul se află la pagina 27)

Răspunsul: Mâncarea adevărată se află pe tava din mâna dreaptă a femeii.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 26]

Fotografiile de jos: Hachiman Town, Gujyo City, Gifu Prefecture, Japonia