Dezastrele naturale şi factorul uman

DACĂ este întreţinută bine, o maşină poate fi un mijloc sigur de transport. Dar dacă este exploatată peste măsură, iar întreţinerea e neglijată, maşina poate deveni periculoasă. În unele privinţe, acelaşi lucru se poate spune şi despre planeta noastră.

După părerea unor oameni de ştiinţă, schimbările induse de om în atmosferă şi în oceane au transformat planeta noastră într-un loc periculos, întrucât acum dezastrele naturale sunt mai devastatoare şi au loc cu o frecvenţă mai mare. Iar perspectivele par sumbre. „Ne aflăm în plin experiment necontrolat, de mari proporţii, pe singura planetă pe care o avem“, se spunea într-un editorial pe tema schimbărilor climatice, publicat în paginile revistei Science.

Ca să putem înţelege mai bine cum poate activitatea omului să afecteze frecvenţa şi intensitatea dezastrelor naturale, trebuie mai întâi să cunoaştem câteva lucruri despre unele fenomene naturale fundamentale. De exemplu, ştiţi cum se formează furtunile violente de tipul uraganelor?

Schimbătorii de căldură ai planetei

Sistemul climatic al Pământului a fost asemănat cu o maşină care converteşte şi distribuie energie solară. Întrucât razele Soarelui sunt  foarte puternice la tropice, dezechilibrul de temperatură ce rezultă pune atmosfera în mişcare. * Rotaţia zilnică a Pământului face ca această masă de aer umed aflată în mişcare să formeze vârtejuri, unele dintre ele devenind depresiuni, adică zone cu presiune atmosferică joasă. La rândul lor, depresiunile se pot transforma în furtuni.

Dacă aţi urmări traseul obişnuit al furtunilor tropicale, aţi observa că ele au tendinţa de a se deplasa de la ecuator spre regiunile mai reci, fie spre nord, fie spre sud. În timp ce se deplasează, furtunile îndeplinesc şi rolul de schimbători de căldură, contribuind la temperarea climei. Dar când temperatura la nivelul superior al oceanului — „boilerul“ maşinii climatice — depăşeşte 27°C, furtunile de la tropice primesc suficientă energie ca să se transforme în cicloane, uragane sau taifunuri — denumiri regionale, în esenţă, ale aceluiaşi fenomen.

Judecând după numărul victimelor omeneşti, cel mai cumplit dezastru natural din istoria Statelor Unite a fost un uragan care a lovit insula Galveston, Texas, pe 8 septembrie 1900. Valurile provocate de furtună au făcut între 6 000 şi 8 000 de victime în oraşul Galveston şi aproape 4 000 în zonele învecinate, distrugând aproximativ 3 600 de case. De fapt, în Galveston, nici o structură înălţată de mâna omului n-a rămas intactă.

Aşa cum s-a arătat în articolul anterior, în ultimii ani s-au înregistrat o serie de furtuni violente. Oamenii de ştiinţă vor să afle dacă acest fapt are legătură cu încălzirea globală, care pare să le dea mai multă energie sistemelor de formare a furtunilor. Totuşi, e posibil ca modificările stării vremii să nu fie decât unul dintre simptomele încălzirii globale. O altă consecinţă devastatoare se observă deja destul de clar.

Ridicarea nivelului mării şi despăduririle

Potrivit unui editorial apărut în revista Science, „nivelul mării a crescut cu 10–20 cm în ultimul secol, iar lucrurile nu se vor opri aici“. Cum poate fi atribuit acest fenomen încălzirii globale? Cercetătorii aduc în discuţie două posibile mecanisme. Unul este topirea calotei glaciare şi a gheţarilor, ceea ce ar mări volumul oceanelor. Celălalt este expansiunea termică: pe măsură ce oceanele se încălzesc, creşte şi volumul lor.

Micuţele insule ale statului Tuvalu din Pacific se confruntă deja cu consecinţele creşterii nivelului mării. Potrivit revistei Smithsonian, din informaţiile strânse reiese că, în zona atolului Funafuti, nivelul mării a crescut „în ultimii zece ani în medie cu 5,6 mm pe an“.

În multe părţi ale lumii, creşterea demografică înseamnă extinderea zonelor urbane, apariţia unor cartiere sărăcăcioase şi o degradare mai mare a mediului. Toate acestea pot agrava consecinţele dezastrelor naturale. Să vedem câteva exemple.

Haiti, stat situat pe insula cu acelaşi nume, are o populaţie numeroasă şi un trecut caracterizat prin despăduriri. Într-o ştire dată recent  publicităţii se făcea afirmaţia că, indiferent câte probleme ar avea Haiti pe plan economic, politic şi social, nimic nu pune mai mult în pericol existenţa naţiunii decât despăduririle. Această ameninţare a devenit evidentă în 2004 într-un mod cât se poate de tragic: torentele de noroi provocate de ploile torenţiale au făcut atunci mii de victime omeneşti.

Revista Time Asia preciza că „încălzirea globală, construirea de stăvilare, despăduririle şi agricultura itinerantă [defrişarea terenului prin arderea copacilor]“ sunt factori care au agravat efectele dezastrelor naturale ce s-au abătut asupra sudului Asiei. Şi seceta poate fi agravată de despăduriri, deoarece solul se usucă mult mai repede. În ultimii ani, seceta înregistrată în Indonezia şi în Brazilia a fost cauza unor incendii fără precedent în pădurile din aceste ţări, păduri care în mod normal sunt prea umede ca să ardă. Însă condiţiile atmosferice extreme nu sunt nicidecum singura cauză a dezastrelor naturale. Asupra multor ţări se abat dezastre ce iau naştere la mare adâncime sub scoarţa terestră.

Când pământul se cutremură violent

Scoarţa terestră este alcătuită din plăci de diverse dimensiuni care se deplasează unele în raport cu altele. De fapt, din cauza intensei activităţi înregistrate la nivelul scoarţei, anual se pot produce milioane de cutremure. Bineînţeles, multe dintre ele sunt insesizabile.

Se spune că aproximativ 90% din toate cutremurele au loc în lungul faliilor aflate la marginea plăcilor tectonice. Deşi rare, cutremurele care se nasc în interiorul plăcilor pot fi uneori foarte distructive. Potrivit unor estimări, cel mai devastator cutremur de pământ din istorie s-a înregistrat în 1556 în China, când au fost lovite trei provincii. Atunci şi-au pierdut viaţa nu mai puţin de 830 000 de oameni!

Cutremurele pot avea şi alte consecinţe catastrofale. De exemplu, la 1 noiembrie 1755, un cutremur a distrus complet oraşul Lisabona (Portugalia), care avea o populaţie de 275 000  de locuitori. Dar ororile nu s-au sfârşit aici. Cutremurul a declanşat incendii şi a produs un tsunami de aproximativ 15 m înălţime, care s-a abătut cu viteză mare asupra continentului, venind dinspre Oceanul Atlantic. În total, şi-au pierdut viaţa peste 60 000 de locuitori ai oraşului.

Şi în acest caz însă, proporţiile dezastrului au fost dictate într-o oarecare măsură de factorul uman. O cauză ar fi densitatea populaţiei din zonele de mare risc. „Aproape jumătate din marile oraşe ale lumii sunt situate în prezent în zone cu risc seismic“, afirmă scriitorul Andrew Robinson. O altă cauză o constituie clădirile, mai exact materialele folosite şi calitatea structurii. Din nefericire, zicala „Nu cutremurele ucid, ci clădirile“ s-a dovedit adevărată în foarte multe cazuri. Dar ce alternativă au oamenii care sunt prea săraci ca să-şi facă o casă rezistentă la cutremure?

Vulcanii construiesc, dar şi distrug

„Cel puţin 20 de vulcani erup probabil chiar în timp ce citiţi aceste cuvinte“, se spune într-un raport al Institutului Smithsonian din Statele Unite. În general vorbind, teoria plăcilor tectonice susţine că atât cutremurele, cât şi vulcanii apar în aceleaşi zone: în rifturi, mai ales în dorsalele oceanice, în scoarţa terestră unde magma iese din manta prin fisuri şi în zonele de subducţie, unde o placă intră sub alta.

Activitatea vulcanică din zonele de subducţie constituie cea mai serioasă ameninţare pentru viaţa oamenilor, şi asta pentru că erupţiile au loc în apropierea zonelor populate şi sunt destul de multe la număr. În ţările aflate de-a lungul Centurii de Foc a Pacificului există sute de astfel de vulcani. Şi în punctele fierbinţi aflate departe de marginile plăcilor se găsesc vulcani, deşi într-un număr mai mic. După cât se pare, insulele Hawaii, Azore, Galápagos şi Insulele Societăţii sunt toate rezultatul vulcanismului din punctele fierbinţi.

De fapt, vulcanii au avut un rol constructiv în istoria planetei noastre. Potrivit site-ului unei universităţi, aproape „90% din continente şi din bazinele oceanice sunt produsul vulcanismului“. Dar de ce unele erupţii sunt extrem de violente?

Erupţiile încep când magma din miezul fierbinte al Pământului se ridică spre suprafaţă. Din unii vulcani lava se scurge încet, rareori luându-i pe oameni prin surprindere. Însă există vulcani care explodează cu o energie ce o depăşeşte pe cea a unei bombe nucleare! Un rol determinant îl au şi compoziţia şi vâscozitatea materiei topite care alimentează vulcanul, precum şi cantitatea de gaze şi de apă supraîncălzită dizolvate în materia respectivă. Pe măsură ce magma se apropie de suprafaţă, apa şi gazele pe care le conţine îşi măresc rapid volumul. Când magma ajunge să aibă o anumită compoziţie, efectul este foarte asemănător ca atunci când e deschisă o cutie de băutură carbogazoasă.

 Din fericire, vulcanii oferă adesea semne avertizatoare înainte de a erupe. Aşa s-a întâmplat şi în 1902 cu vulcanul Mount Pelée de pe insula Martinica din arhipelagul Antilelor Mici. Însă în oraşul St. Pierre din apropierea vulcanului se apropiau alegerile, iar politicienii i-au încurajat pe oameni să nu plece, chiar dacă cenuşa se lăsase peste oraş, iar bolile şi teama se răspândiseră printre locuitorii lui. În plus, zile la rând majoritatea magazinelor au rămas închise.

În ziua de 8 mai se sărbătorea Înălţarea Domnului şi mulţi oameni s-au dus la catedrala catolică să se roage să fie salvaţi de vulcan. În acea dimineaţă, puţin înainte de ora 8.00, Mount Pelée a erupt, aruncând o masă incandescentă de piroclastite — cenuşă, particule de lavă şi rocă, obsidian, piatră ponce şi gaze supraîncălzite —, având temperatura cuprinsă între 200°C şi 500°C. Un nor negru ameninţător, rezultat în urma erupţiei, a coborât cu rapiditate de pe munte şi a acoperit oraşul. Norul morţii a ucis aproape 30 000 de oameni, a topit clopotul bisericii şi a incendiat toate navele ancorate în port. A fost cea mai distrugătoare erupţie vulcanică din secolul al XX-lea. Totuşi, numărul victimelor ar fi putut fi mai mic dacă oamenii ar fi dat ascultare semnalelor avertizatoare.

Va creşte numărul dezastrelor naturale?

Într-un raport (World Disasters Report 2004) dat publicităţii de Liga Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie se spune că în ultimul deceniu dezastrele cauzate de factori geofizici şi meteorologici au crescut la număr cu peste 60%. „Aceasta arată care este tendinţa pe termen lung“, se spune în raport, publicat înainte de 26 decembrie, când valurile tsunami au făcut ravagii în Oceanul Indian. Cu siguranţă, dacă populaţia din zonele de mare risc continuă să crească, iar pădurile continuă să fie defrişate, nu prea avem motive să fim optimişti.

În plus, multe ţări industrializate eliberează în atmosferă tot mai multe gaze cu efect de seră. Potrivit unui editorial apărut în revista Science, a amâna luarea de măsuri privind reducerea acestor emisii „este ca şi cum nu am lua medicamente când apare o infecţie: costurile ulterioare vor fi cu siguranţă mai mari“. Indicând spre aceste costuri, un raport canadian privind reducerea efectelor dezastrelor preciza: „Se poate spune că schimbările climatice reprezintă problema ecologică cu cele mai grave consecinţe şi de cele mai mari proporţii cu care comunitatea internaţională s-a confruntat vreodată“.

În prezent însă, comunitatea internaţională nu reuşeşte nici măcar să cadă de acord dacă activitatea omului contribuie sau nu la încălzirea globală. Ne-am putea atunci aştepta să găsească o soluţie? Această situaţie ne aminteşte de un adevăr biblic: „Nu stă în puterea omului . . . să-şi îndrepte paşii“ (Ieremia 10:23). Totuşi, situaţia nu este fără ieşire, aşa cum vom vedea în articolul următor. De fapt, actualele necazuri, inclusiv „furtunile“ din societatea noastră, sunt o dovadă în plus că eliberarea este aproape.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 6]

CÂND PE CÂMP N-A CRESCUT DOAR PORUMB

ÎN 1943, un ţăran din Mexic a văzut în lanul lui de porumb cum începea să crească şi altceva. În timp ce se afla pe câmp, sub ochii lui pământul s-a deschis, apărând nişte fisuri. A doua zi, fisurile se transformaseră deja într-un mic vulcan. În săptămâna ce a urmat, conul vulcanului a crescut până la 150 m, iar după un an a ajuns la 360 m. Conul, care se află la 2 775 m altitudine, are în prezent o înălţime de 430 m. Vulcanul, numit Paricutín, s-a oprit brusc din erupţie în 1952, şi de atunci a rămas tăcut.

[Provenienţa fotografiei]

U. S. Geological Survey/Photo by R. E. Wilcox

[Chenarul/Fotografia de la pagina 8]

CÂND DUMNEZEU A SALVAT NAŢIUNI DE LA DEZASTRU

FOAMETEA se încadrează în categoria dezastrelor naturale. Unul dintre primele dezastre de acest gen consemnate în documente a fost foametea care s-a abătut asupra Egiptului pe timpul lui Iosif, fiul lui Iacov, sau Israel, cum mai este el cunoscut. Această foamete a durat şapte ani şi a lovit Egiptul, Canaanul şi alte regiuni. Însă populaţia lor nu a fost decimată, deoarece Iehova prezisese acest lucru cu şapte ani înainte. De asemenea, el a dezvăluit că, în anii ce aveau să preceadă foametea, în Egipt va fi belşug. Sub supravegherea lui Iosif, un bărbat temător de Dumnezeu, care în mod providenţial fusese numit prim-ministru şi administrator peste alimente, egiptenii au depozitat atât de mult grâu, încât „au încetat să-l mai măsoare“. Astfel, Egiptul a reuşit să asigure hrană în timpul foametei nu numai pentru poporul său, ci şi pentru locuitorii „din toate ţările“, inclusiv pentru familia lui Iosif. — Geneza 41:49, 57; 47:11, 12.

[Legenda fotografiilor de la pagina 7]

HAITI 2004 Băieţi cărând apă de băut pe străzile inundate. Din cauza despăduririlor masive se formează torente de noroi devastatoare

[Provenienţa fotografiei]

Fundalul: Sophia Pris/EPA/Sipa Press; fotografia din centru: Carl Juste/Miami Herald/Sipa Press

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Multe ţări continuă să elibereze în atmosferă gaze cu efect de seră

[Provenienţa fotografiei]

© Mark Henley/Panos Pictures