Odinioară un lux, azi o necesitate — Istoria săpunului

PUŢINE produse sunt la fel de răspândite ca săpunul. El face parte din viaţa noastră din copilărie până la vârsta senectuţii. Din obiect de lux, cum era socotit odinioară, săpunul a devenit obiect de strictă necesitate.

Într-adevăr, potrivit unui chimist din secolul al XIX-lea, bunăstarea materială şi nivelul de civilizaţie ale unui popor erau stabilite în funcţie de cantitatea de săpun folosită. În prezent, săpunul e considerat un produs indispensabil igienei şi menţinerii sănătăţii. Dar cum a ajuns el să facă parte din viaţa noastră?

Din vremuri străvechi

Puţine dovezi atestă folosirea săpunului înaintea erei noastre. Este însă adevărat că, potrivit versiunii Sânta Scriptură din 1913, în Ieremia 2:22 se spune: „Căcĭ şi cu nitru de te veĭ spăla, şi săpun mult îţĭ veĭ lua“. Dar nu avem motive să tragem concluzia că aici se face referire la produsul cunoscut în prezent drept săpun, indiferent de forma lui: calup, pudră sau altceva. De fapt, o traducere mai nouă a cuvintelor profetului sună astfel: „Chiar dacă te-ai spăla cu leşie. . .“, leşia fiind o substanţă alcalină utilizată la spălat, total diferită de săpunul din zilele noastre.

Grecii şi, mai târziu, romanii au folosit uleiuri parfumate pentru a-şi curăţa corpul. S-ar putea ca ei să fi învăţat meşteşugul producerii săpunului de la celţi. În lucrarea sa Historia Naturalis, Pliniu cel Bătrân, scriitor roman din secolul întâi, a folosit cuvântul galic saipo, din care se spune că derivă cuvântul „săpun“.

Din secolele care au urmat avem puţine mărturii ale folosirii săpunului. Totuşi, în evul mediu, Italia, Spania şi Franţa erau cunoscute drept centre de producere a săpunului. În pofida încercărilor de fabricare a săpunului în cantităţi mari, se pare că acesta era foarte puţin folosit în Europa. De fapt, ceva mai târziu, prin 1672, un german i-a trimis în dar unei doamne din înalta societate pe care o admira un frumos pachet cu săpun italienesc. Acesta găsise de cuviinţă să ofere şi ample instrucţiuni de folosire a misteriosului produs!

Naşterea săpunului

Una dintre primele reţete detaliate pentru producerea săpunului apare într-o carte de secrete profesionale pentru meşteşugari, lucrare ce datează din secolul al XII-lea. De-a lungul anilor, procedeul chimic de obţinere a săpunului în principiu nu s-a schimbat. În urma fierberii uleiurilor şi grăsimilor de origine animală şi vegetală împreună cu o soluţie alcalină caustică se obţine un săpun nerafinat. Această reacţie se numeşte saponificare.

Fireşte, calitatea săpunului depindea de materia primă folosită. La început, săpunul se făcea din cenuşă de lemn şi grăsimi animale. Din aceste ingrediente, primii colonizatori ai Americii obţineau un săpun moale, gelatinos, închis la culoare, pe care-l întrebuinţau zilnic. Întrucât, la acea vreme, seul de la vite şi oi era componenta principală folosită la producerea atât a săpunului, cât şi a lumânărilor, lumânărarii făceau şi vindeau ambele produse. Adăugând sare la  sfârşitul fierberii, obţineau un săpun solid şi uşor de transportat. Pentru a-i da un miros plăcut, ei puneau în săpun parfum de levănţică, de Gaultheria procumbens sau de chimen.

În sudul Europei, săpunurile se făceau în general din ulei de măsline. Însă producătorii de săpun din zonele mai reci continuau să folosească seul. Unii întrebuinţau chiar şi untură de peşte. Deşi se puteau spăla rufe cu el, acest săpun nu era ideal pentru îmbăiat! Totuşi, grăsimile şi uleiurile sunt doar câteva dintre ingredientele folosite la fabricarea săpunului.

De la meşteşug la industrie

Veacuri la rând, substanţele alcaline necesare fabricării săpunului s-au obţinut din cenuşa anumitor plante, inclusiv a plantelor marine. În Spania, se ardea săricica, proces în urma căruia rezulta o cenuşă alcalină numită barilla. Din combinarea ei cu ulei de măsline local rezulta un săpun alb, de calitate superioară, numit „săpun de Castilia“.

Secolul al XVIII-lea a cunoscut o creştere a cererii internaţionale de potasă *, folosită la fabricarea săpunului, a sticlei şi a prafului de puşcă. În jurul anului 1790, Nicolas Leblanc, chirurg şi chimist francez, a elaborat o metodă de obţinere a unor substanţe alcaline din sare. Mai târziu, chimiştii au reuşit să obţină sodă caustică dintr-o soluţie foarte concentrată de apă cu sare. Astfel de progrese au facilitat industrializarea procesului de fabricare a săpunului.

Săpunul capătă popularitate

Sfârşitul secolului al XIX-lea a fost marcat de reforme majore, perioadă în care s-au depus eforturi pentru educarea omului în privinţa menţinerii sănătăţii şi a igienei. Totuşi, săpunul folosit la acea vreme continua să fie un produs respingător, închis la culoare şi presărat cu bucăţele de substanţe alcaline nedizolvate care iritau pielea. Încă se făcea manual, fiind pur şi simplu fiert în cazane. Publicul îl cumpăra ca pe un produs de provenienţă necunoscută, ce trebuia feliat de băcan şi vândut la gramaj.

Deşi făceau multă spumă, unele săpunuri erau foarte grase lăsând degetele unsuroase, iar în timp grăsimea din ele se râncezea. Producătorii, din ce în ce mai atenţi la cererea publicului, au început să folosească aditivi precum uleiul de citronelă ca să acopere mirosul dezgustător cu un parfum plăcut ce aducea a lămâie.

Dar urmau a fi aduse şi alte îmbunătăţiri. Fiind de o calitate superioară, săpunurile din uleiuri vegetale au început să capete popularitate. Revoluţia transporturilor le-a înlesnit producătorilor de săpun accesul la o gamă bogată de lucruri fine. Vestul Africii era patria palmierilor de ulei. Din fructele lor cărnoase se extrăgea o substanţă untoasă, deschisă la culoare, care a devenit componenta principală a săpunurilor şi cosmeticelor. Din insulele Pacificului se aducea copra, miezul uscat al nucii de cocos, din care se extrage şi în prezent uleiul de cocos. Datorită  acestor ingrediente exotice, faima săpunului începea să crească.

Folosindu-se de dorinţa firească a omului de a fi curat, producătorii se străduiau să-şi convingă clienţii că săpunul este indispensabil igienei. Nu după mult timp, cei ce se ocupau cu publicitatea făceau reclamă unor produse asociind rezultatele obţinute cu mierea, razele soarelui şi zăpada. Alţii prelucrau renumite opere de artă în încercarea de a da reclamelor concepute de ei — şi implicit săpunului — o notă de rafinament. Pe la începutul secolului al XX-lea, săpunul pătrunsese deja pe piaţa mondială. De asemenea, el a pus bazele industriei publicităţii. În 1894, reclame la săpun apăreau chiar şi pe dosul timbrelor poştale din Noua Zeelandă. Săpunul îşi făcuse o bună reputaţie.

Fabricarea săpunului în zilele noastre

La început, producerea industrială a săpunului consta în fierberea laolaltă a ingredientelor în cazane imense. Un operator iscusit controla procesul folosind mistria. Cum îşi dădea el seama dacă erau necesare unele schimbări în ce priveşte metoda sau ingredientele folosite? După modul în care se scurgea săpunul de pe mistria încinsă.

În prezent, fabricarea săpunului urmează în general trei etape. Prima este saponificarea, care reprezintă reacţiile dintre diferite uleiuri sau grăsimi şi alcalii. În urma acestor reacţii se obţin săpun pur şi glicerol într-un amestec ce conţine 30% apă. Deşi se recurge chiar şi în prezent la fierberea în cazan, majoritatea producătorilor de săpun din zilele noastre folosesc sisteme computerizate de saponificare. Cea de-a doua etapă este uscarea. Aceasta constă în folosirea temperaturii ridicate, a vidului şi a uscării prin pulverizare pentru a transforma săpunul pur în granule ce conţin circa 12% apă. Cea de-a treia etapă şi ultima se numeşte finisare. Granulele sunt amestecate cu parfum, coloranţi şi alte aditive, obţinându-se astfel un săpun fin şi plăcut mirositor. Apoi, calupurilor de săpun li se dă specifica formă cu ajutorul unei prese. În zilele noastre, consumatorii preferă săpunurile cu aromă de fructe şi cu extracte vegetale. Astfel, folosirea săpunului devine o experienţă înviorătoare, ce te face să te simţi în mijlocul naturii!

Deşi s-au făcut progrese remarcabile în înţelegerea reacţiilor chimice necesare obţinerii produselor de curăţat, iar metodele de fabricare s-au schimbat radical, săpunul tradiţional nu şi-a pierdut popularitatea. Nimeni nu poate nega că, în ce priveşte menţinerea igienei şi ocrotirea sănătăţii, săpunul este o necesitate. În această epocă marcată de necurăţie morală şi spirituală, curăţenia fizică este acum mai uşor de atins ca oricând. Totuşi, curăţenia fizică este şi mai preţioasă când reflectă puritatea omului lăuntric.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 12]

Producerea săpunului la începuturile istoriei Americii de Nord

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Lucrarea „Clăbuci“, de Sir John Millais, folosită ca reclamă la săpun

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Metoda tradiţională de fabricare a săpunului prin fierberea în cazan

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 13]

Sus: Victoria & Albert Museum, London/Art Resource, NY; jos: © Jeff Greenberg/Index Stock Imagery