Când s-a vărsat sânge în numele lui Cristos

REDARE

Când s-a vărsat sânge în numele lui Cristos

De la corespondentul nostru din Mexic

„La liturghie, preoţii strigau de la amvon: «Fii ai sfintei Biserici Mame, la luptă! Guvernul vrea să ne ia bisericile!»“ — Pedro Rosales Vargas, martor ocular.

DE CE ar pune credincioşii mâna pe arme ca să-şi apere credinţa? Ce se poate întâmpla când oamenii recurg la violenţă pentru a-şi apăra religia? Revolta cristeros — purtând numele celor care au luat parte la ea — din Mexic ne ajută să găsim răspunsul la aceste întrebări.

În Enciclopedia Hispánica se spune: „Cristeros este numele dat catolicilor mexicani care în 1926 s-au răzvrătit împotriva preşedintelui Plutarco Elías Calles din cauza măsurilor luate de acesta împotriva Bisericii, cum ar fi închiderea centrelor şi clădirilor folosite în scop religios“. De fapt, guvernul i-a numit pe rebeli cristeros, după chemarea lor la luptă: „Trăiască Regele Cristos!“ Însă rădăcinile conflictului sunt mult mai adânci.

Rădăcinile conflictului

Legile reformei, emise în anii 1850, au fost în cele din urmă promulgate în 1917. Printre obiectivele acestor legi era şi „naţionalizarea bunurilor imobiliare care se aflau în proprietatea Bisericii“ (Historia de México). Guvernul a dat aceste legi pentru a împiedica Biserica Catolică să mai acumuleze bogăţii şi terenuri. Promulgarea acestor legi a fost urmată imediat de proteste vehemente din partea clerului. Ca răspuns, guvernul a ordonat arestarea mai multor preoţi.

Unul dintre obiectivele Revoluţiei Mexicane (1910–1920) a fost împroprietărirea săracilor. Astfel, potrivit noilor legi, terenurile urmau să fie confiscate de la marii moşieri şi date săracilor, în aşa-numita reformă agrară. În general, clerul dorea să intervină. La urma urmei, noile legi îi afectau pe unii preoţi influenţi, care deţineau mari suprafeţe de teren. Biserica a declarat că nu se opunea reîmpărţirii terenurilor, dar că susţinea un plan de reformă diferit de cel al guvernului.

Totuşi, unii au fost de părere că Biserica nu căuta decât să apere interesele marilor moşieri, printre care se numărau şi membri bogaţi ai clerului. În schimb, existau şi preoţi cunoscuţi ca susţinători ai reformei agrare, care erau de acord cu împărţirea pământului la săraci. Conflictul din sânul Bisericii n-a făcut decât să adâncească prăpastia dintre Biserică şi Stat.

La începutul anului 1925, Plutarco Elías Calles, care devenise de puţin timp preşedintele Republicii Mexic, a început să aplice cu stricteţe articolele din noua constituţie care vizau Biserica. De exemplu, a expulzat mulţi preoţi catolici străini. În plus, arhiepiscopul Mexicului a fost arestat după ce declarase că clerul va lupta împotriva aplicării articolelor anticlericale din constituţie. În plus, au fost confiscate unele clădiri aflate în proprietatea Bisericii. Mulţi au crezut că aceste acţiuni aveau ca scop să oprească ieşirea din ţară a unor mari sume de bani mexicani care erau trimişi la Vatican.

În iulie 1926, chiar episcopii mexicani au suspendat slujbele religioase în biserici. Guvernul a considerat măsura drept un subterfugiu politic prin care masele erau incitate împotriva statului. Oricare ar fi fost intenţia, suspendarea slujbelor a fost scânteia care a aprins tragica revoltă cristeros.

Izbucnesc luptele

Mii de catolici, incitaţi de preoţi, au sărit în apărarea religiei lor. Ca stindard, purtau o imagine a Fecioarei din Guadelupa. Deşi unii cristeros s-au aşteptat ca şi clerul să apere Biserica, marea majoritate a episcopilor şi a preoţilor nu s-au implicat în conflict de teama represaliilor. Cei mai mulţi au căutat adăpost în casele familiilor bogate, departe de lupte, în timp ce, oamenii de rând au fost în linia întâi în violenta răzmeriţă religioasă.

Totuşi, au fost unii preoţi care au susţinut în mod activ una dintre tabere. Potrivit cărţii La Cristiada, (volumul I, La guerra de los cristeros), vreo sută de preoţi catolici s-au opus revoltei cristeros, în timp ce 40 au sprijinit activ conflictul armat. Alţi cinci preoţi au luat parte efectiv la lupte.

Însă consecinţele au fost dezastruoase. În multe zone ale ţării, oamenii au ajuns extrem de săraci. În plus, bărbaţii tineri au fost obligaţi de cristeros să lupte alături de ei, aşa cum reiese din numeroasele relatări ale martorilor oculari. Se mai spune că atât cristeros, cât şi trupele federale treceau de repetate ori pe la familiile mexicane ca să le ceară alimente. În ambele tabere, luptătorii şi-au pierdut persoane dragi, iar femeile au fost violate.

Şi cristeros, dar şi armata guvernului s-au făcut vinovaţi de fapte revoltătoare, inclusiv de uciderea multor oameni care n-aveau nici o legătură cu conflictul. Bilanţul final, chiar dacă sunt doar nişte cifre reci, ne ajută să ne facem o idee despre ororile revoltei: În cei trei ani de conflict armat au fost ucişi 70 000 de oameni.

Luptele încetează

În iunie 1929 s-a ajuns la un acord oficial între Biserica Catolică şi guvern, iar ostilităţile au fost întrerupte. Luptele au luat sfârşit în august. Întrucât la negocieri n-au participat şi luptătorii cristeros, aceştia n-au reuşit să înţeleagă cum a putut Biserica să se supună în faţa a ceea ce mulţi considerau a fi duşmanul autorităţii cereşti. Deşi dezamăgiţi, cristeros au dat ascultare ordinelor clerului, predându-se în cele din urmă şi întorcându-se la casele lor. Guvernul a promis că va fi mai tolerant şi a permis ca liturghia să fie reluată. Totuşi, legile care îngrădeau activitatea religiilor au rămas neschimbate.

Revolta cristeros a fost descrisă de unii drept o încercare din partea unor membri ai Bisericii Catolice de a redobândi autoritatea pe care a avut-o Biserica înainte de-a se emite legile reformei. În pofida războiului, aceste legi au rămas în vigoare până în 1992, când s-a dat o lege privind funcţionarea asociaţiilor religioase. Totuşi, nici în prezent nu există o încredere prea mare în instituţiile religioase. Preoţilor şi miniştrilor religioşi nu li se permite nici acum să participe la viaţa politică şi, deşi organizaţiile religioase pot să deţină proprietăţi, tot ceea ce deţinuse Biserica înainte de 1992 a rămas în continuare în proprietatea statului. Cu toate acestea, legea nu a reuşit să-i împiedice pe mulţi preoţi din Mexic să se implice în chestiuni politice.

Ce s-a realizat?

S-au bucurat participanţii la revoltă de foloase pe termen lung întrucât au pus mâna pe arme ca să-şi apere credinţa? María Valadez, o supravieţuitoare a acelor timpuri tulburi, spune: „Cred că tot acel măcel a fost în zadar. N-a avut nici un sens“. Pedro Rosales Vargas, citat la începutul articolului, a spus despre tristele consecinţe ale luptelor: „Oamenii şi-au ucis semenii, chiar şi pe cei din aceeaşi religie. Aşa am rămas orfan: ei mi-au ucis tatăl“.

În pofida lecţiilor dureroase desprinse din revolta cristeros, sentimentul religios a alimentat şi alte conflicte, precum cel din Irlanda de Nord şi din fosta Iugoslavie. Asemenea tragedii pot fi evitate numai practicând religia curată promovată de Cristos. Isus le-a poruncit continuatorilor lui să rămână separaţi de chestiunile politice, ‘să nu facă parte din lume’ (Ioan 17:16; 18:36). El i-a zis apostolului Petru, care a recurs la forţă ca să împiedice arestarea lui Isus: „Pune-ţi sabia la locul ei, pentru că toţi aceia care iau sabia vor pieri de sabie“. — Matei 26:52.

Cum reacţionează creştinii în faţa opresiunii?

Înseamnă aceasta că atunci când le este ameninţată libertatea de închinare adevăraţii creştini nu trebuie să facă nimic? În nici un caz! Când au fost persecutaţi, creştinii din secolul I s-au folosit adesea de mijloacele legale existente. Ei au apelat la instanţe judecătoreşti. Deşi uneori au fost întemniţaţi, n-au renunţat la credinţa lor şi nici n-au făcut compromis, păstrându-şi astfel neutralitatea politică. — Faptele 5:27–42.

N-a existat nici o situaţie în care primii creştini să fi pus mâna pe arme pentru a le fi recunoscute drepturile religioase. Adevăraţii creştini nu ucid oameni aparţinând altei religii, cu atât mai puţin oameni de aceeaşi credinţă. Dimpotrivă, ei dau ascultare cuvintelor Învăţătorului lor: „Prin aceasta toţi vor şti că sunteţi discipolii mei, dacă aveţi iubire între voi“. — Ioan 13:35.

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Un preot alături de doi luptători cristeros

[Provenienţa fotografiei]

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Preşedintele Plutarco E. Calles

[Provenienţa fotografiei]

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Câţiva dintre capii revoltei cristeros

[Provenienţa fotografiei]

TREZIŢI-VĂ!