De ce este esenţială cooperarea?

„Nici un organism nu e o insulă; direct sau indirect, fiecare interacţionează cu alte organisme.“ — Symbiosis — An Introduction to Biological Associations.

„REŢEAUA vieţii“! Viaţa este într-adevăr o reţea de organisme interdependente şi interconectate. Iar omul e o parte integrantă a acestei reţele. Nu trebuie să căutăm prea departe o dovadă în acest sens. Să ne gândim la organismul nostru. În tractul digestiv lucrează în tăcere o armată de bacterii utile, care contribuie la o stare bună a sănătăţii noastre: distrug invadatorii periculoşi şi ajută la digestie, precum şi la producerea de vitamine esenţiale. În schimb, noi, gazdele, le oferim bacteriilor hrană şi un mediu propice vieţii.

Alianţe asemănătoare se întâlnesc şi în lumea animalelor, mai ales la rumegătoare (animale care mestecă din nou mâncarea regurgitată), cum sunt vitele, căprioarele şi oile. Rumenul, primul dintre compartimentele stomacului lor, găzduieşte un adevărat biosistem de bacterii, ciuperci şi protozoare. Prin procesul de fermentaţie, aceste microorganisme descompun celuloza, un carbohidrat fibros din plante, în diverse substanţe nutritive. Până şi la unele insecte, care consumă celuloză — cum ar fi gândacii, şvabii, tisanurele, termitele şi viespile —, digestia se face cu ajutorul bacteriilor.

O asemenea colaborare strânsă între specii diferite se numeşte simbioză *, care înseamnă „convieţuire“. „Asemenea alianţe sunt esenţiale pentru dezvoltarea oricărui sistem viu“, afirmă Tom Wakeford în cartea sa Liaisons of Life. Să ne oprim pentru o clipă asupra solului, întrucât aici îşi au originea multe dintre sistemele vii de pe pământ.

 Solul — aproape un organism viu!

Biblia spune că solul are putere (Geneza 4:12, Cornilescu, 2001). Şi e o afirmaţie cât se poate de corectă, întrucât un sol bun este mai mult decât ţărână lipsită de viaţă. El constituie un mediu complex pentru creştere, fiind plin de organisme. Într-un kilogram de pământ am putea găsi peste 500 de miliarde de bacterii, 1 miliard de ciuperci şi aproape 500 de milioane de organisme pluricelulare, de la insecte la viermi. Multe dintre aceste organisme colaborează unele cu altele: descompun materia organică, precum frunzele moarte şi excrementele de animale, şi extrag azotul, pe care îl transformă în compuşi ce pot fi absorbiţi apoi de plante. În plus, transformă carbonul în bioxid de carbon şi în alţi compuşi, de care plantele au nevoie pentru fotosinteză.

Plantele leguminoase, precum mazărea, soia, lucerna şi trifoiul, trăiesc într-o strânsă legătură cu bacteriile, permiţându-le să le „infecteze“ rădăcinile. Însă în loc să dăuneze plantelor, bacteriile stimulează rădăcinile să facă nişte noduli micuţi, unde se instalează şi se dezvoltă, ajungând de aproape 40 de ori mai mari. Munca lor este de a „fixa“ azotul în unii compuşi pe care aceste plante îi pot folosi. Bacteriile primesc în schimb de la plante hrana necesară.

Ciupercile, sau mucegaiurile, joacă şi ele un rol important în dezvoltarea plantelor. De fapt, aproape toţi arborii, arbuştii şi erbaceele au o legătură secretă, subterană, cu ciupercile. Aceste organisme „infectează“ şi ele rădăcinile, ajutând plantele să absoarbă apă şi minerale importante, precum fierul, fosforul, potasiul şi zincul. În schimb, ciupercile, care nu-şi pot produce singure hrană, pentru că le lipseşte clorofila, absorb carbohidraţi de la plantă.

O plantă care depinde foarte mult de ciuperci este orhideea. Când nu e cultivată de om, ea beneficiază de alianţa cu ciupercile chiar de la stadiul de sămânţă, când e cât un fir de praf. În acest stadiu, ea nu poate germina singură. Ciupercile ajută şi planta matură mărind eficienţa rădăcinilor, care sunt destul de firave. În cartea sa, Tom Wakeford spune că ciuperca „formează o reţea mare şi puternică de alimentare ce-i asigură orhideei necesarul de substanţe nutritive. În schimb, [ciuperca] primeşte de la plantă mici cantităţi de vitamine şi azotaţi. Totuşi, generozitatea orhideei are limite bine stabilite. Planta ţine sub control dezvoltarea ciupercii, folosindu-se de fungicide naturale în cazul în care ciuperca ar încerca să-şi părăsească locuinţa obişnuită din interiorul rădăcinilor ca să colonizeze tulpina plantei“.

În cazul plantelor cu flori, alianţele din sol nu sunt decât o mică parte a poveştii. Aceste plante încheie şi alianţe vizibile.

Parteneriate în vederea înmulţirii

Când o albină poposeşte pe o floare, ea intră într-un fel de parteneriat simbiotic cu gazda sa. Albina primeşte nectar şi polen, în timp ce floarea primeşte un strop de polen adus de la alte flori din aceeaşi specie. Aceste alianţe le asigură plantelor cu flori reproducerea. Însă după ce sunt polenizate, florile nu mai produc hrană pentru insecte. Prin urmare, de unde ştiu insectele că „restaurantul“ s-a închis? Florile le „anunţă“ în diverse moduri. Unele îşi pierd mirosul, altora le cad petalele. Altele îşi schimbă direcţia de creştere sau se înclină în altă parte ori îşi schimbă culoarea în nuanţe mai şterse. Poate că pe noi, oamenii, ne dezamăgesc aceste schimbări, dar ele constituie un act de mare „amabilitate“ faţă de neobositele albine, ce-şi pot concentra astfel eforturile asupra unor plante care au încă ceva de oferit.

În ultimii ani însă, numărul polenizatorilor, mai ales al albinelor, a scăzut considerabil în unele regiuni. Această scădere nu prevesteşte nimic bun, întrucât aproape 70% dintre plantele cu flori au nevoie de insecte pentru a fi polenizate. În plus, 30% dintre alimentele noastre provin din culturi polenizate de albine.

 Furnicile din grădină

Anumite specii de furnici beneficiază şi ele de pe urma unor alianţe simbiotice cu plantele. În schimbul hranei şi al unui cuib, aceste insecte îşi polenizează gazda, îi împrăştie seminţele, contribuie la asigurarea substanţelor nutritive necesare sau o protejează împotriva erbivorelor, fie ele mamifere ori alte insecte. O specie de furnici, care îşi face cuib în ţepii goi pe dinăuntru ai arborelui acacia, distruge chiar plantele agăţătoare ce s-ar putea dovedi periculoase, pe care le descoperă în timp ce patrulează zona din preajma copacului. Acacia recompensează furnicile pentru acest serviciu de grădinărit de bună calitate oferindu-le porţii de nectar dulce.

Alte furnici preferă în schimb să se ocupe cu „creşterea animalelor“, adică au grijă de afide, care secretă o substanţă zaharoasă când sunt atinse uşor de antenele furnicilor. Iată ce se spune în cartea Symbiosis despre afide: „Furnicile se îngrijesc de aceste insecte ca un fermier de vitele sale: le «mulg» şi le ocrotesc de prădători“. Aşa cum un fermier îşi închide seara vitele în grajd, furnicile aduc adesea afidele seara în cuibul lor pentru a fi în siguranţă, iar a doua zi dimineaţă le duc înapoi la „păscut“, de obicei unde sunt frunze mai tinere şi mai hrănitoare. Şi să ştiţi că nu e  vorba doar de câteva afide. Furnicile pot avea „turme“ de mii de afide într-un singur cuib!

Şi unele specii de fluturi, în stadiu de omidă, sunt îngrijite de furnici. De exemplu, marele fluture albastru trăieşte în simbioză cu furnicile roşii. De fapt, el nu-şi poate încheia ciclul vieţii fără ajutorul lor. În stadiul de omidă, fluturele îşi răsplăteşte gazda cu excreţii zaharoase. Mai târziu, când iese din crisalidă, el părăseşte cuibul furnicilor viu şi nevătămat.

Animale care trăiesc periculos

Dacă aţi fi pasăre, aţi aduce în cuibul vostru un şarpe viu? „În nici un caz!“, veţi spune probabil. Totuşi, există o specie care face exact asta: ciuful de pădure. Şarpele pe care îl aduce în cuib aparţine familiei şerpilor-orbi. El însă nu le face nici un rău puişorilor, dimpotrivă, mănâncă furnici, muşte şi alte insecte, precum şi larvele sau crisalidele acestora. Potrivit unui articol apărut în revista New Scientist, puişorii care cresc cu un şarpe-orb în familie „se dezvoltă mai repede şi au mult mai multe şanse să supravieţuiască“ decât cei crescuţi fără acest aspirator viu în cuib.

O pasăre din familia păsărilor ogorului nu-şi duce viaţa alături de un biet şarpe. Ei îi place să-şi facă cuibul lângă cel al crocodilului de Nil, o reptilă care se hrăneşte şi cu . . . păsări! Totuşi, în loc să ajungă în meniul crocodilului, pasărea e pe post de santinelă. Dacă sesizează vreun pericol pentru cuibul ei sau al crocodilului, pasărea scoate strigăte de avertizare. Aceste strigăte aduc imediat reptila acasă, dacă e plecată.

Servicii de curăţare

Aţi văzut vreodată păsări, cum ar fi stârcii de cireadă sau ciugulitorii vitelor, ce stau cocoţate pe spinarea unei antilope, vaci, girafe sau a unui bivol şi o tot ciugulesc? În loc să fie o pacoste, aceste păsări le fac gazdelor lor o mare favoare mâncând păduchii, căpuşele şi alţi paraziţi de care animalele respective nu pot scăpa singure. Păsările mănâncă chiar şi ţesut infectat, precum  şi viermi. Mai mult, când sesizează un pericol, ciugulitorii vitelor scot un şuierat de avertizare pentru gazdele lor.

Având obiceiul de a sta mult în apă, hipopotamul beneficiază nu numai de serviciile „prietenilor“ cu pene, ci şi de cele ale „prietenilor“ cu înotătoare. În timp ce hipopotamul lâncezeşte în apă, o specie de crap, din genul Labeo, „aspiră“ alge, ţesut mort şi paraziţi, cu alte cuvinte tot ce s-a prins de pielea animalului. Aceşti peşti îi curăţă hipopotamului chiar şi dinţii şi gingiile! Alte specii de peşti sar şi ele în ajutor: unii peşti îi curăţă rănile, iar alţii, cu botul lor lung, ciugulesc chiar dintre degetele de la picioare, precum şi din alte locuri greu de ajuns.

Bineînţeles, şi peştii trebuie să scape de musafiri nedoriţi, cum ar fi crustacee, bacterii externe, ciuperci şi păduchi. Uneori, trebuie să fie curăţaţi şi de ţesutul distrus sau de cel bolnav. Pentru aceasta, peştii marini se duc, de obicei, la „centrele locale de curăţătorie“. Aici, guvizi viu coloraţi (Elecatinus oceanops), peşti-buzaţi (Thalassoma bifasciatum) şi crevete curăţitoare le oferă clienţilor servicii de calitate în schimbul unei mese. Peştii mari au pe lângă ei chiar o întreagă echipă de peştişori care îi curăţă!

Peştii ce doresc să fie curăţaţi recurg la diverse mijloace pentru a se identifica drept potenţiali clienţi. De exemplu, unii se pun în poziţii neobişnuite: cu capul în jos şi coada în sus. Sau îşi ţin gura şi branhiile larg deschise, ca şi cum ar zice: „Haideţi, intraţi! Nu muşc“. Curăţitorii sosesc imediat, chiar şi atunci când clientul e un prădător feroce, bunăoară o murenă sau un rechin. În timp ce sunt curăţaţi, unii clienţi îşi schimbă culoarea, probabil ca să se vadă mai bine paraziţii. În acvariile în care nu există peşti curăţitori, peştii marini „sunt imediat infestaţi de paraziţi şi se îmbolnăvesc“, se spune în cartea Animal Partnerships. „Dar de îndată ce se aduce un peşte curăţitor în acvariu, el se şi apucă de treabă şi, ca şi cum şi-ar da seama de ceea ce se întâmplă în acvariu, ceilalţi peşti se aşează la coadă ca să fie curăţaţi.“

Cu cât cunoaştem mai multe despre lumea vie ce ne înconjoară, cu atât rămânem mai uluiţi de armonia şi interdependenţa existente. Asemenea instrumentiştilor dintr-o orchestră, toate organismele îşi interpretează bucata lor, ceea ce face ca simfonia vieţii — inclusiv a vieţii umane — să fie auzită şi să constituie o adevărată delectare. Cu siguranţă, aceasta e o dovadă a existenţei unui proiect ce denotă inteligenţă, dar şi a unui Proiectant Suprem! — Geneza 1:31; Revelaţia 4:11.

Singurul element ce produce distonanţă

Este trist că, de multe ori, oamenii nu doresc să coopereze cu lumea vie. Spre deosebire de animale, guvernate în mare măsură de instinct, oamenii sunt influenţaţi de diverşi factori, variind de la iubire şi alte calităţi frumoase la ură şi egoism lacom.

Întrucât se pare că oamenii sunt guvernaţi tot mai mult de acesta din urmă, mulţi se tem pentru viitorul planetei noastre (2 Timotei 3:1–5). Însă ei uită probabil de Creator. Când Dumnezeu îşi va împlini scopul cu privire la pământ, el va restabili un echilibru perfect în natură şi va realiza o armonie fără precedent între toate creaturile sale, între care şi oamenii.

[Nota de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 7]

Un organism dual

Acele pete uscate, gri sau verzui, pe care le vedeţi adesea pe stânci şi pe scoarţa copacilor sunt, probabil, licheni. Potrivit unor surse, există aproape 20 000 de tipuri de licheni! Par a fi un singur organism, dar în realitate sunt alcătuiţi dintr-o ciupercă şi o algă.

Dar de ce stau împreună cele două organisme? Ciupercile nu-şi pot produce singure hrana. Prin urmare, cu ajutorul unor fire microscopice, o ciupercă învăluie o algă, care produce zaharuri prin fotosinteză. Unele dintre aceste zaharuri ies prin pereţii algei, fiind absorbite de ciupercă. Alga, la rândul ei, beneficiază de umiditatea asigurată de gazda sa şi astfel e protejată de razele puternice ale soarelui.

Cu umor, un om de ştiinţă a definit pe scurt lichenii drept „ciuperci care au descoperit agricultura“. Şi se pricep încă foarte bine la agricultură, întrucât despre licheni cartea Liaisons of Life spune că „se întind pe o suprafaţă de 10 ori mai mare decât cea acoperită de pădurile tropicale“. Găseşti licheni de la Cercul Polar de Nord la cel de Sud, ba chiar şi pe spatele unor insecte vii, unde le merge foarte bine!

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 8]

Coralii — o minune a simbiozei

Recifele de corali sunt formate din polipi şi alge. Umplând orice spaţiu liber în ţesutul polipului, algele conferă coralilor culori strălucitoare. Adesea, algele depăşesc în greutate polipii (uneori în proporţie de până la 3 la 1), coralul fiind astfel mai mult o plantă decât un animal! Însă principala funcţie a algelor este să producă prin fotosinteză compuşi organici, din care 98% vor fi daţi gazdei ca un fel de chirie. Polipii au nevoie de această hrană nu doar pentru a trăi, ci şi pentru a-şi întări scheletul calcaros ce formează reciful.

Algele beneficiază de pe urma acestei alianţe în cel puţin două moduri. În primul rând, se hrănesc cu produsele reziduale ale polipilor: bioxid de carbon, compuşi azotoşi şi fosfaţi. În al doilea rând, se bucură de protecţia unui schelet dur. Algele au nevoie şi de lumina soarelui; prin urmare, recifele de corali cresc în ape limpezi, scăldate de lumină.

Când coralii sunt expuşi unor condiţii nefavorabile, cum ar fi creşterea temperaturii apei, polipii dau afară algele şi se albesc. Ca urmare, pot muri de foame. În ultimii ani, oamenii de ştiinţă au observat că fenomenul albirii coralilor a luat proporţii alarmante pe glob.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 8, 9]

 O lecţie de cooperare

Două avioane cu reacţie brăzdează cerul, zburând în formaţie strânsă ca păsările. Nu este însă un zbor de rutină, ci un experiment ştiinţific, bazat pe unele studii efectuate asupra pelicanilor. Cercetătorii au descoperit că, atunci când pelicanii zboară în formaţie, cei din spate beneficiază de o portanţă suplimentară faţă de cei din frunte, ceea ce înseamnă reducerea cu 15% a ritmului cardiac faţă de cazul în care ar fi zburat singuri. Oare nu s-ar putea folosi aceste principii ale aerodinamicii şi în domeniul aeronauticii?

Pentru a afla acest lucru, inginerii au dotat un avion cu echipamente electronice sofisticate, cu ajutorul cărora pilotul putea ţine aparatul de zbor la 30 cm de un anumit punct raportat la avionul din faţa lui, aflat la o distanţă de 90 m. (Vezi fotografia.) Care au fost rezultatele? Avionul cu reacţie din spate a întâmpinat o rezistenţă a aerului cu 20% mai mică decât în mod normal şi a consumat cu 18% mai puţin combustibil. Cercetătorii sunt de părere că rezultatele testelor îşi pot găsi aplicabilitatea atât în aviaţia militară, cât şi în cea civilă.

[Provenienţa fotografiilor]

Avioanele cu reacţie: NASA Dryden Flight Research Center; păsările: © Joyce Gross

[Legenda fotografiilor de la pagina 5]

Rumenul unei vaci găzduieşte un adevărat biosistem de bacterii, ciuperci şi protozoare (fotografia mărită de jos)

[Provenienţa unei fotografii]

Fotografie mărită: Melvin Yokoyama şi Mario Cobos, Michigan State University

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Albinele contribuie la înmulţirea plantelor cu flori

[Legenda fotografiei de la paginile 8, 9]

Vită cu un stârc de cireadă

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Peşte din specia Chaetodon lunula cu un mic peşte curăţitor

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Crevetă curăţitoare (Periclimenes yucatanicus) pe o anemonă