Atenţie la „dragonii albi“!

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ELVEŢIA

Ce zboară şi n-are aripi, loveşte şi n-are mâini, vede şi n-are ochi? — Ghicitoare din Evul Mediu despre dragonii albi.

AVALANŞELE, numite pe bună dreptate „dragonii albi“, pot înghiţi un alpinist ori chiar un sat întreg cât ai clipi din ochi. De aceea, oamenii îi spun acestui fenomen „moartea albă“. Dar cum se produc aceste avalanşe ce-i înfricoşează pe oameni? Dacă trăiţi la munte, într-un ţinut cu piscuri înzăpezite, probabil că ştiţi deja răspunsul. Însă dacă locuiţi într-o zonă tropicală sau într-o regiune joasă, unde nu există pericolul avalanşelor, probabil că nu vă faceţi deloc griji. Totuşi, altfel stau lucrurile dacă vă aventuraţi într-o călătorie pe teritoriul „dragonilor albi“!

Avalanşele iau naştere pe înălţimile munţilor, unde, de obicei, cad ninsori abundente. Totul începe pe neaşteptate: uriaşe mase de zăpadă, gheaţă, pământ, bolovani şi alte materiale, precum trunchiuri de copaci, pornesc repede la vale pe versantul unui munte ori peste o prăpastie, distrugând adesea tot ce-i stă în cale. Ravagiile sunt provocate nu doar de greutatea şi de forţa avalanşei, ci şi de suflul de aer ce precede o avalanşă, suflu ce poate culca la pământ chiar o pădure deasă şi poate distruge alte lucruri aflate în cale, cum ar fi poduri, şosele ori căi ferate.

Un fenomen natural

Uriaşa masă albă, ce cântăreşte tone, este alcătuită în principal din minusculi fulgi de zăpadă. Dar cum poate ceva atât de frumos ca fulgii de nea să devină o avalanşă tunătoare, de-a dreptul ucigătoare? Răspunsul îl găsim în caracteristicile zăpezii. Când se aşterne pe pământ, zăpada are diverse forme: cristale, sfere şi granule. Fulgii asemănători cristalelor sunt întotdeauna nişte steluţe cu şase colţuri, într-o infinitate de modele. Fiecare fulg de nea e o adevărată minunăţie! După ce se aştern, aceste cristale îşi pot schimba aspectul. Diferenţele de temperatură din aer şi presiunea exercitată de zăpada care se acumulează duc la micşorarea cristalelor pe măsură ce se aşază unele peste altele pe sol. În decurs de numai 24 de ore, un strat de 30 cm de zăpadă proaspătă poate ajunge, prin presare, la doar 10 cm.

Stabilitatea stratului de zăpadă fluctuează în funcţie de forma fulgilor. Cristalele cu şase colţuri se fixează unele în altele, însă granulele şi sferele se rostogolesc unele peste altele, rezultând astfel straturi instabile. Acestea pot aluneca uşor pe un strat mai solid aflat dedesubt. Prin urmare, declanşarea unei avalanşe depinde de mai mulţi factori: tipul zăpezii, cantitatea de zăpadă căzută, panta versantului, diferenţele de temperatură şi forţa vântului. O avalanşă poate fi declanşată fără voie chiar şi de greutatea corpului unui om ori a unui animal ce trece pe un versant abrupt acoperit de zăpadă. Există însă şi alte tipuri de avalanşe.

Avalanşele de vânt, numite şi avalanşe de zăpadă pufoasă, iau naştere când zăpada proaspătă (de formă granulară şi cristalină), atât de îndrăgită de schiori, e suflată de o puternică rafală de vânt. Fiind uşoară, zăpada e ridicată în aer şi purtată spre vale cu o viteză de peste 300 km/h. În acest caz, suflul de aer ce precede masa de zăpadă  creşte foarte mult în intensitate, încât avalanşa declanşată de vânt poate ridica acoperişurile de pe case şi poate chiar distruge complet case în doar câteva secunde.

Însă răspunzătoare de un număr şi mai mare de victime omeneşti sunt avalanşele cu plăci tari. Avalanşele cu plăci sunt provocate de o acumulare de zăpadă mai veche, care s-a aşezat bine, iar după un timp s-a presat. Când stratul de zăpadă de deasupra se fisurează, bucăţi mari de gheaţă ar putea aluneca pe versantul muntelui cu o viteză de 50–80 km/h. Acumulările de zăpadă tare pot sta atârnate deasupra marginii unei stânci. Aceste cornişe sunt foarte periculoase pentru schiori, întrucât sub greutatea unui singur schior placa se poate fisura, declanşând o avalanşă ce-l poate înghiţi în câteva secunde.

Primăvara, riscul producerii avalanşelor este mai mare. Fie de la ploaie, fie de la căldura soarelui, zăpada se înmoaie, ceea ce duce adesea la declanşarea avalanşelor cu plăci umede. Ele se deplasează mai încet, însă pot antrena zăpada de pe un întreg versant. Pe măsură ce alunecă, masa de zăpadă adună bolovani, arbori şi pământ, oprindu-se doar când formează un fel de zid de pământ şi grohotiş.

Un fenomen similar avalanşelor sunt gheţarii, sau avalanşele cu gheaţă. Gheţarii nu sunt altceva decât uriaşe plăci de gheaţă care s-au format în zone foarte reci — în depresiunile ori pe versanţii unde nu ajunge niciodată soarele, iar zăpada nu se topeşte. În timp însă, această zăpadă îngheaţă. Gheţarii se deplasează foarte încet şi, întrucât mişcarea lor poate fi prevăzută, rareori cauzează mari pagube ori face victime.

Unde se produc avalanşele?

Nu în toate regiunile de pe glob unde ninge se produc avalanşe. Ca să se producă, trebuie ca munţii să aibă o anumită înălţime şi o climă ce permite formarea zăpezii şi a gheţii. Potrivit  statisticilor, anual pe glob au loc aproximativ un milion de avalanşe. Zone de risc există în Anzii din America de Sud, în Munţii Stâncoşi din America de Nord, în munţii Himalaya din Asia şi, bineînţeles, în Alpii din Europa, care se întind din Franţa spre nord-est, în Elveţia, Germania şi Austria. În zonele locuite din Alpi îşi pierd viaţa anual din cauza avalanşelor, în medie, 200 de oameni. Numai în Elveţia se înregistrează, în medie, 26 de decese.

Două avalanşe extrem de devastatoare s-au înregistrat în munţii Anzi, pe teritoriul Perului. În anul 1962, din calota de gheaţă groasă de 50 m de pe muntele Huascarán (6 768 m) s-a desprins o bucată uriaşă de gheaţă de 1 km. Avea o greutate de 4 milioane de tone şi era de patru ori mai mare ca Empire State Building din New York! Această masă uriaşă de zăpadă a parcurs 18 km în 15 minute. Au fost îngropate în zăpadă şapte sate, iar sub stratul de grohotiş de 13 m, care s-a întins pe o lăţime de 2 km, şi-au pierdut viaţa între 3000 şi 4000 de persoane. În 1970, pe acelaşi munte s-a produs un fenomen asemănător. De data asta însă, un cutremur a provocat dislocarea calotei de gheaţă de pe vârful nordic. Muntele s-a desfăcut în bucăţi. Mii de tone de zăpadă, stânci şi gheaţă au pornit printr-un defileu îngust cu o viteză de 300 km/h, ducând cu ele bolovani şi case întâlnite în cale. Atunci şi-au pierdut viaţa aproximativ 25 000 de oameni. Ce se poate face pentru a ocroti locuitorii zonelor montane de astfel de evenimente tragice?

Pot fi prevenite avalanşele?

Unele avalanşe pot fi prevenite. Altele însă, nu. Avalanşele provocate de vreme nu pot fi prevenite. Ele sunt ca apa care se scurge de pe acoperiş când plouă, adică sunt o consecinţă firească a ciclului anotimpurilor. Însă, învăţând din experienţă, autorităţile guvernamentale au interzis construirea caselor în zonele cu risc de avalanşe. În plus, se protejează traficul din aceste zone construindu-se tuneluri sau galerii. În schimb, avalanşele cauzate de oameni imprudenţi, cum sunt unii schiori îndrăzneţi ce ignoră indicatoarele de avertizare sau pe cele de interdicţie, ar putea fi prevenite.

În Elveţia, evenimentele tragice din trecut au determinat autorităţile guvernamentale să ia unele măsuri. În 1931 s-a fondat o comisie elveţiană de cercetare, iar în 1936, o echipă de cercetători curajoşi a efectuat primele studii ştiinţifice la 2690 m altitudine, în Weissfluhjoch, mai sus de oraşul Davos. Apoi, în 1942 s-a înfiinţat Institutul Federal Elveţian de Cercetări privind Avalanşele şi Zăpada. S-au construit mai multe observatoare moderne în diverse locuri din munţi. De aici se pot prevedea schimbările de vreme şi se dau avertismente cu regularitate când există riscul de a se produce avalanşe pe unii versanţi.

Totuşi, este posibil ca vremea să se schimbe brusc, astfel că riscul nu poate fi eliminat de tot. Aşadar, cei ce locuiesc într-o zonă de risc sau cei ce îşi petrec vacanţa ori un week-end la munte pe timp de iarnă trebuie să fie conştienţi că au o responsabilitate: Să nu declanşeze avalanşe! Demn de remarcat este că, în urma unor teste efectuate în Franţa, s-a descoperit că undele sonore create de avioane nu provoacă avalanşe, aşa cum se credea înainte. De asemenea, nici vocea omului nu poate declanşa avalanşe.

Măsuri de protecţie luate de guvern

Când au întemeiat aşezări în zonele montane, oamenii şi-au dat seama în scurt timp că există pericolul producerii avalanşelor. Ca zăpada să nu le acopere casele, ei au plantat mai sus de aşezarea lor nişte păduri-barieră, numite Bannwald. În multe cazuri, această protecţie a fost eficientă, motiv pentru care şi azi autorităţile locale se  luptă să păstreze aceste păduri. Ele constituie cea mai bună apărare naturală împotriva avalanşelor. Însă, experienţa a demonstrat că pădurile trebuie să fie dese, să conţină pe hectar sute de copaci de diverse specii, bătrâni şi tineri.

În ultimii ani, inginerii au realizat bariere de metal ancorate în beton, plasându-le în zonele în care se produc de obicei fisurile, mai sus de prima barieră de copaci. Ele ajung până la 4 m înălţime, însă ar fi prea costisitor să se ridice astfel de bariere pe fiecare pantă. Pentru ca structurile să nu fie rase din temelie de avalanşe, se înalţă la baza pantelor şi unele movile uriaşe de rocă şi pământ. Aceste movile pot schimba direcţia avalanşelor, împiedicându-le să se abată asupra satelor şi a caselor din văi. Alte tipuri de protecţie sunt nişte ziduri în formă de V, făcute din pământ, groase de 2 m şi înalte de 5 m. Vârful fiind îndreptat în sus, avalanşa este împărţită în două, iar zăpada o va lua pe lângă cele două laturi. Laturile au o lungime de 90 m sau 120 m, putând ocroti oraşe întregi. Totuşi, când sunt ameninţate artere rutiere sau căi ferate importante, aflate în vale, cea mai bună protecţie — dar şi cea mai costisitoare — o oferă tunelurile sau galeriile realizate din lemn, oţel şi beton.

Altă modalitate de apărare împotriva avalanşelor este aceea de a desface în bucăţi masele grele de zăpadă. De exemplu, armata canadiană patrulează iarna între oraşe şi dinamitează zăpada. În acest mod, ei protejează Autostrada Transcanadiană, dislocând zăpada înainte să se producă o avalanşă şi să acopere şoseaua. Această metodă se foloseşte într-o anumită măsură şi în Elveţia, unde pentru a preveni producerea avalanşelor, explozibilul este aruncat din elicoptere pe pantele instabile.

Salvarea din avalanşă

Se aşteaptă ca schiorii şi drumeţii să nu se aventureze pe pante până când ele nu sunt verificate şi considerate sigure. Nu ignoraţi niciodată indicatoarele de avertizare! Nu uitaţi că până şi cel mai experimentat schior poate fi îngropat în zăpadă. Dacă sunteţi prinşi de o avalanşă, nu intraţi în panică! Executaţi mişcări de înot, sfătuiesc specialiştii. În acest fel vă puteţi menţine la suprafaţa zăpezii. Sau ridicaţi cât puteţi de mult un braţ deasupra capului. Astfel, echipa de salvare ar putea ştii unde vă aflaţi. Acoperiţi-vă gura şi nasul cu cealaltă mână. Potrivit statisticilor, numai jumătate din victimele avalanşelor supravieţuiesc după ce au rămas imobilizate în zăpadă mai mult de 30 de minute. În prezent, unii schiori au asupra lor nişte radiotransmiţătoare cu baterie. Întrucât la altitudini mari, „moartea albă“ pândeşte mereu, trebuie să se acţioneze rapid pentru salvarea victimelor prinse într-o avalanşă.

De secole, călugării augustini din Alpii elveţieni au crescut câini Saint Bernard, ajunşi celebri în toată lumea. Aceşti câini au atât forţa, cât şi rezistenţa necesare deplasării prin zăpada mare şi rezistă la viscole puternice şi la temperaturi scăzute. În plus, au un excelent simţ al orientării şi un auz foarte fin, detectând sunete şi mişcări imperceptibile pentru oameni. Astfel, ei au salvat sute de vieţi, deşi în misiunile de salvare nu aveau la gât butoiaşul cu brandy, cum se vede în multe filme! În prezent, majoritatea câinilor folosiţi în operaţiunile de salvare sunt ciobăneşti germani, fiind însă dresaţi pentru acest gen de operaţiuni şi câini din alte rase. Şi aparatura electronică este eficientă. Când salvamontiştii folosesc sonde de căutare pot fi salvate multe vieţi omeneşti. Totuşi, câinii dresaţi au mai mult succes.

Aşadar, ceea „ce zboară şi n-are aripi, loveşte şi n-are mâini, vede şi n-are ochi“ este un fenomen ce dezvăluie puterea unor forţe din natură. Nu-i aşa că „dragonii albi“ merită tot respectul?

[Text generic pe pagina 19]

Dacă sunteţi prinşi de o avalanşă, executaţi mişcări de înot

[Legenda fotografiei de la pagina 18]

Câinii Saint Bernard sunt deseori prezentaţi în filme cu butoiaşul de brandy la gât, deşi, în realitate, nu l-au avut la ei în operaţiunile de salvare

[Provenienţa fotografiei de la pagina 17]

AP Photo/Matt Hage