Oameni fără adăpost — Care sunt cauzele problemei?

„PE ÎNTREGUL glob există peste 100 de milioane de oameni fără adăpost“, anunţă Organizaţia Naţiunilor Unite. Dacă cifra este exactă, înseamnă că o persoană din 60 nu are o locuinţă corespunzătoare! Totuşi, adevărata amploare a problemei este greu de stabilit. De ce?

Deoarece problema lipsei de adăpost este definită diferit de la o ţară la alta. Modul de abordare şi obiectivele celor care studiază problema influenţează modul în care o definesc. La rândul lor, aceste definiţii influenţează statisticile publicate. Prin urmare, este dificil, dacă nu chiar imposibil, să ne facem o imagine exactă a problemei.

Cartea Strategies to Combat Homelessness, publicată de Centrul ONU pentru Aşezări Umane, arată că lipsa unui adăpost înseamnă „a nu avea o locuinţă corespunzătoare. Aici intră tot ce poate fi considerat sub nivelul adecvat“ pentru societatea în care trăiesc cei fără adăpost. Unii poate că îşi duc viaţa pe străzi sau în clădiri dărăpănate ori abandonate, în timp ce alţii s-ar putea să stea în adăposturi, adică în centre specializate. Alţii însă reuşesc să locuiască temporar pe la prieteni. Oricum ar sta lucrurile, acelaşi studiu mai precizează: „Când o persoană nu are adăpost înseamnă că se află într-o situaţie în care «trebuie să se facă ceva»“.

Potrivit estimărilor, în Polonia, o ţară cu o populaţie de aproximativ 40 de milioane de locuitori, există nu mai puţin de 300 000 de oameni fără adăpost. În realitate, numărul lor nu e cunoscut cu exactitate, deoarece ei nu sunt înregistraţi la o adresă fixă, mutându-se mereu dintr-un loc într-altul. După părerea unora, cifra reală s-ar putea apropia de o jumătate de milion!

Întrucât problema lipsei de adăpost e foarte răspândită, poate cunoaşteţi şi voi pe cineva care e în această situaţie. Greutăţile celor fără adăpost ridică o serie de întrebări. Cum au ajuns ei să nu aibă o locuinţă adecvată? Cum  reuşesc să se descurce? Cine îi ajută? Şi ce le rezervă viitorul?

Când într-o locuinţă, când pe stradă

Sabrina * este o mamă fără partener dintr-o comunitate săracă din Harlem, un cartier al oraşului New York. Ea a făcut doar zece clase, după care a abandonat şcoala. Sabrina locuieşte cu cei trei copii ai ei într-un adăpost administrat de primăria oraşului, în care sunt primiţi cei ce nu au o locuinţă de mult timp. Împarte singura încăpere a apartamentului cu cei trei băieţi ai ei, care au 10 luni, 3 ani, respectiv, 10 ani. Autorităţile oraşului iau astfel de măsuri pentru cei care nu au unde să stea în siguranţă.

Sabrina a plecat din apartamentul mamei sale cu 10 ani în urmă. De atunci a locuit cu prietenul ei, a stat pe la rude şi prieteni, şi când lucrurile se înrăutăţeau, mergea la adăposturile din oraş. „Uneori aveam loc de muncă, alteori nu; de obicei, împleteam părul contra cost, dar de cele mai multe ori trăiam din ajutorul social“, spune Sabrina.

Paradoxal, problemele Sabrinei au început după ce şi-a găsit un serviciu bun: cameristă la un hotel, se spune în revista Parents. Câştiga prea mult ca să poată primi ajutor social, dar prea puţin ca să-şi acopere cheltuielile legate de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte, transport şi îngrijirea copiilor. Prin urmare, i-a fost greu să-şi plătească chiria, iar proprietarul a vrut să o dea afară. În cele din urmă, Sabrina a renunţat la serviciu şi s-a dus la un adăpost pentru cazurile de urgenţă, unde a stat până când a găsit un loc în adăpostul în care locuieşte acum.

„Copiilor le e foarte greu“, spune Sabrina. „Băiatul cel mare a fost deja la trei şcoli. Ar trebui să fie în clasa a V-a, dar a rămas repetent un an. . . . Am fost nevoiţi să ne tot mutăm.“ Numele Sabrinei se află pe o listă cu cei ce aşteaptă să primească o locuinţă socială.

Pentru aceia care efectiv n-au unde să se ducă, Sabrina pare probabil norocoasă. Totuşi, viaţa într-un adăpost nu e o soluţie tocmai binevenită pentru cei care n-au unde să stea. Potrivit Comitetului polonez de ajutorare locală, unora „le e frică de disciplina şi de regulile din adăposturi“ şi resping ajutorul acordat. De exemplu, celor care locuiesc în adăposturile pentru oamenii străzii li se cere să muncească şi să nu consume alcool şi droguri. Nu toţi sunt dispuşi să respecte aceste reguli. De aceea, în funcţie de anotimp, cei fără adăpost pot fi văzuţi dormind prin gări, pivniţe sau casa scărilor, ori pe băncile din parcuri, pe sub poduri  sau în zonele industriale. Situaţii de acest gen se regăsesc pe întreg mapamondul.

Într-o carte pe această temă sunt enumerate mai multe cauze ale fenomenului din Polonia. Printre ele se numără pierderea locului de muncă, datoriile şi problemele familiale. Nu există suficiente locuinţe pentru vârstnici, pentru persoanele cu handicap sau pentru cei infectaţi cu HIV. Mulţi dintre cei fără adăpost au probleme de natură fizică ori mintală sau sunt dependenţi de unele substanţe, în special de alcool. Majoritatea femeilor fără adăpost şi-au părăsit soţul sau au fugit de acasă ori au fost date afară din casă sau sunt prostituate. Se pare că fiecare caz ascunde o poveste tristă.

Victime ale împrejurărilor

Stanisława Golinowska, specialistă în socio-economie, a declarat: „La noi [în Polonia] nu există persoane fără adăpost pentru că aşa vor ele. . . . Dimpotrivă, persoanele respective au ajuns în această situaţie din cauza unui eşec în viaţă, care le-a dărâmat complet, pierzându-şi astfel dorinţa de a trăi“. Se pare că în această situaţie ajung cei care, din diverse motive, nu se simt capabili să facă faţă problemelor cu care se confruntă. De exemplu, unii au ieşit din închisoare, iar când au ajuns acasă au constatat că vandalii le distruseseră locuinţa. Alţii au fost evacuaţi. Mulţi au rămas fără adăpost în urma unor dezastre naturale. *

În urma unui studiu s-a constatat că aproape jumătate dintre cei fără adăpost din Polonia au avut cândva o familie şi au locuit împreună cu partenerul lor de căsătorie, chiar dacă în cele mai multe cazuri familia respectivă avusese probleme. Majoritatea au fost daţi afară din casă sau au fost nevoiţi să plece din cauza unor necazuri mari. Numai 14% au plecat de bunăvoie.

După ce stau o perioadă într-un adăpost, unii reuşesc să se întreţină din nou singuri şi să-şi găsească o locuinţă. Alţii însă nu reuşesc nicicum să iasă din această situaţie, în parte din cauză că sunt bolnavi fizic ori mintal sau sunt dependenţi de substanţe, le lipseşte motivaţia de a munci, au proaste obiceiuri de  muncă, nu au o instruire corespunzătoare ori e vorba de mai mulţi factori la un loc. În Statele Unite, aproximativ 30% dintre cei fără adăpost ba intră, ba ies din ceea ce o organizaţie nonprofit numeşte „sistemul pentru cei fără adăpost“, adică un sistem care cuprinde adăposturi, spitale şi, din nefericire, şi închisori. Despre cei ce ajung dependenţi de acest sistem se spune că folosesc până la 90% din resursele naţionale alocate pentru rezolvarea acestei probleme.

Primesc ajutor oamenii fără adăpost?

Unele adăposturi oferă servicii pentru ca aceşti oameni să scape de o astfel de viaţă. Ei pot fi ajutaţi să beneficieze de ajutoare sociale, de ajutoare financiare provenite din alte surse, de asistenţă juridică, de sprijin pentru restabilirea relaţiilor cu familia sau li se dă ocazia de a învăţa deprinderi de bază. În Londra, există centre specializate pentru tineri, care oferă sfaturi privitoare la alimentaţie, gătit, stiluri de viaţă mai sănătoase, şi care îi ajută să-şi găsească un loc de muncă. Obiectivul acestui tip de consiliere este acela de a le mări respectul de sine şi de a-i motiva mai mult, precum şi de a-i ajuta să se bucure de o mai mare independenţă, astfel încât să-şi poată găsi o locuinţă şi să o păstreze. Cu siguranţă că asemenea măsuri sunt demne de toată lauda.

Totuşi, adăposturile nu le oferă întotdeauna ajutorul de care au cel mai mult nevoie. Jacek, care trăieşte pe străzile Varşoviei, spune că viaţa în aceste adăposturi nu-i echipează pentru a face faţă lumii de afară. El e de părere că stând aproape tot timpul împreună şi conversând doar unii cu alţii, ajung să dezvolte „un mod de gândire greşit“. El spune: „Un adăpost care ne izolează de lumea de-afară devine ca un orfelinat pentru adulţi“. În opinia lui, mulţi ajung „să nu mai gândească bine“.

Potrivit unui studiu polonez, singurătatea este cel mai dureros sentiment încercat de o persoană fără adăpost. Din  cauza problemelor financiare şi a poziţiei lor sociale, aceste persoane au tendinţa să se considere lipsite de valoare. Unii îşi găsesc alinarea în alcool. Jacek spune: „Pierzându-ne speranţa că va fi mai bine, mulţi dintre noi ne pierdem încetul cu încetul şi încrederea că am mai putea face ceva ca să ne îmbunătăţim situaţia“. Ei se simt ruşinaţi de felul în care arată, de sărăcia şi de starea lor de neputinţă şi de simplul fapt că nu au unde să stea.

„Indiferent despre cine vorbim, fie de cei care trăiesc pe străzile oraşelor Mumbai (Bombay) şi Calcutta, fie de zdrenţăroşii de pe străzile Londrei ori de copiii străzii din Brazilia, situaţia celor fără adăpost e foarte gravă şi foarte tristă; nici nu ne-o putem imagina, cu atât mai puţin să ne punem în locul lor“, declară Francis Jegede, specialist pe probleme demografice. El adaugă: „Oricare ar fi cauza sau cauzele fenomenului, ne frământă întrebarea: De ce această lume, cu toată bogăţia şi înţelepciunea ei şi cu toate tehnologiile moderne, pare incapabilă să rezolve problema oamenilor fără adăpost?“

E cât se poate de clar că toţi cei fără adăpost au nevoie de ajutor. Şi nu doar de ajutor material, ci şi de ceva care să le aline durerea din inimă şi să le insufle speranţă. Aşa ceva le-ar putea da forţa să înfrunte şi să depăşească multe dintre problemele ce stau la baza acestui fenomen. Dar unde pot găsi ei un astfel de ajutor? Şi există vreo speranţă ca această tragedie să ia vreodată sfârşit?

[Note de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 6]

Consecinţele sărăciei extreme

În oraşele Indiei trăiesc pe stradă sute de mii de oameni. Potrivit unor estimări, numai în Mumbai existau circa 250 000 de oameni ai străzii. Singurul lor adăpost este o prelată agăţată de nişte stâlpi şi de unele structuri învecinate. Dar de ce trăiesc ei pe stradă şi nu îşi caută în suburbiile oraşului o locuinţă relativ accesibilă ca preţ? Deoarece muncesc în apropiere de centrul oraşului — fie ca mici întreprinzători ori negustori ambulanţi, fie trag rişca sau colectează deşeuri. În cartea Strategies to Combat Homelessness se spune: „N-au ce face. Sunt atât de săraci, încât efectiv nu-şi pot permite să cheltuiască nici un bănuţ pe chirie pentru că altfel n-ar mai avea bani de mâncare“.

În Gara Park din Johannesburg (Africa de Sud) trăiesc aproximativ 2 300 de bărbaţi, femei şi copii. Ei dorm pe peron sub cerul liber pe nişte pături rupte sau în cocioabe de carton. Majoritatea nu lucrează şi şi-au pierdut speranţa de a mai găsi vreun loc de muncă. Mii de oameni duc o viaţă asemănătoare pe străzile oraşului. N-au apă, grup sanitar sau curent electric. În astfel de condiţii, bolile se răspândesc cu rapiditate.

Cum au ajuns fără adăpost aceşti oameni şi mulţi alţii asemenea lor? Răspunsul este simplu: sărăcia extremă.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 7]

Eşecurile societăţii moderne

Cartea Strategies to Combat Homelessness, publicată de Centrul ONU pentru Aşezările Umane, identifică mai multe neajunsuri ale actualului sistem social, politic şi economic în ce priveşte asigurarea de locuinţe pentru toţi oamenii. Vă prezentăm câteva dintre ele.

● „Principala problemă legată de lipsa unui adăpost rămâne incapacitatea guvernelor de a aloca resurse considerabile pentru a le asigura cetăţenilor dreptul la o locuinţă adecvată.“

● „Lipsa unor reglementări corespunzătoare şi a unor planuri de urbanizare eficiente poate . . . crea neajunsuri în ce priveşte asigurarea de locuinţe pentru cei săraci, care formează majoritatea.“

● „Existenţa oamenilor fără adăpost indică o distribuire inechitabilă a fondurilor pentru locuinţe şi a ajutoarelor acordate în acest sens comunităţii.“

● „Această criză reprezintă punctul culminant al politicilor care fie au ignorat, fie au subestimat impactul negativ al schimbărilor economice, al lipsei unor locuinţe la un preţ accesibil, al creşterii consumului de droguri şi a altor probleme de sănătate atât fizice, cât şi psihice ale categoriei cel mai expuse riscului din . . . societate.“

● „E imperios necesar ca specialiştii care se ocupă de oamenii expuşi acestui risc să-şi schimbe pregătirea. Oamenii fără adăpost, îndeosebi copiii străzii, trebuie consideraţi posibile valori, pe moment neîntrebuinţate, nicidecum o povară pentru societate.“

[Legenda fotografiei]

Mamă cerşind împreună cu cele două fiice ale ei (Mexic)

[Provenienţa fotografiei]

© Mark Henley/ Panos Pictures

[Legenda fotografiei de la pagina 6]

O fostă gară transformată în adăpost pentru oamenii străzii din Pretoria (Africa de Sud)

[Provenienţa fotografiei]

© Dieter Telemans/Panos Pictures

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 4]

Stânga: © Gerd Ludwig/Visum/Panos Pictures; centru: © Mikkel Ostergaard/Panos Pictures; dreapta: © Mark Henley/Panos Pictures