De două ori condamnat la 25 de ani de muncă silnică

RELATARE DE EFREM PLATON

Spre sfârşitul anului 1951 am fost condamnat pentru a doua oară la 25 de ani de muncă silnică. De data asta eram trimis în îngrozitorul lagăr sovietic din Vorkuta, dincolo de Cercul Arctic. Dar să vă povestesc cum am ajuns acolo şi cum era să am un sfârşit tragic.

M-AM născut pe 16 iulie 1920 într-o familie săracă din Basarabia, care în prezent aparţine Republicii Moldova. Tata a murit înainte să vin pe lume, iar mama când aveam patru ani. Am rămas şase copii orfani. Le sunt recunoscător fraţilor mei mai mari, care au fost ca nişte părinţi pentru noi, cei mici.

Când eram tânăr mă interesa tot ce ţinea de religie şi luam parte la slujbele din biserica ortodoxă de la noi din sat. Însă, cu trecerea timpului, am fost dezamăgit de Biserică, mai ales de preoţi, care binecuvântau naţiunile implicate în al Doilea Război Mondial, declanşat în septembrie 1939.

La începutul anilor ’40, între România şi Uniunea Sovietică au avut loc conflicte, iar Basarabia a fost prinsă la mijloc. Mareşalul Ion Antonescu, care pe atunci se afla la conducerea României, a recuperat Basarabia. Autorităţile au introdus o formă de pregătire militară pentru bărbaţii de peste 20 de ani. Printre cei recrutaţi m-am aflat şi eu. Eram instruiţi la Boroşeni, nu departe de satul unde locuiam eu şi soţia mea, Olga.

Aflu adevărul biblic

Într-o zi, în pauza de prânz, am văzut un grup de bărbaţi care discutau plini de însufleţire. Am aflat că erau Martori ai lui Iehova. Am intrat în vorbă cu ei. Apoi am purtat mai multe conversaţii. Cu timpul, mi-am dat seama că am găsit adevărul biblic, ceea ce mi-a adus o mare bucurie. Le-am împărtăşit lucrurile învăţate Olgăi şi părinţilor ei.

Discuţia care îmi atrăsese atenţia prima oară era legată de neutralitate. Martorii ajunseseră la concluzia că trebuiau să ia poziţie în această problemă. Luaseră decizia să participe la instruire, dar să nu depună jurământul, care era necesar pentru a fi recrutaţi în armată.

I-am spus Olgăi şi părinţilor ei că mă gândeam să nu depun nici eu jurământul, iar ei m-au susţinut. În 24 ianuarie 1943 a sosit momentul recrutării şi deci şi momentul depunerii jurământului. Opt dintre noi am făcut un pas în faţă şi le-am zis preoţilor care făceau recrutările că nu puteam lua parte la război întrucât eram neutri.

Am fost arestaţi şi duşi la postul de poliţie din Boroşeni. Aici am fost bătuţi cu atâta cruzime, încât soţia mea de-abia m-a recunoscut când m-a văzut. Am fost transferaţi apoi la Chişinău (în trecut, Kişiniev), principalul oraş al ţării, unde urma să fim duşi înaintea unui tribunal militar.

 A trebuit să mergem pe jos aproape 140 km pe un ger năprasnic. Am mers 21 de zile. Toţi opt eram legaţi cu lanţuri unii de alţii, fiind escortaţi de soldaţi înarmaţi; pe drum nu ni s-a dat însă nici mâncare, nici apă de băut. La fiecare post de poliţie la care ajungeam eram bătuţi. Şi ne-am oprit la 13 posturi! Am supravieţuit numai pentru că la posturile de poliţie, unde rămâneam peste noapte, localnicii ne dădeau apă şi câte ceva de mâncare. Noi am văzut în actele lor de bunătate grija lui Dumnezeu faţă de noi.

Întăriţi în pofida descurajării

În timp ce ne aflam în Chişinău aşteptând să fim duşi în faţa curţii marţiale, toţi opt am fost trataţi cu cruzime. În încercarea de a ne slăbi credinţa, autorităţile ne-au zis că Martorii din Zăicani, un sat din nordul Moldovei, şi-au renegat credinţa şi li s-a dat drumul. Mai târziu am aflat că fuseseră trimişi acasă pentru a aştepta până le venea rândul la proces. În plus, un ofiţer de poliţie, referindu-se la un articol apărut în ziar, a zis că o instanţă militară din Ucraina a condamnat la moarte 80 de Martori.

Unii dintre noi s-au descurajat, gândindu-se că nu-şi vor mai vedea copiii niciodată. Ni se promisese că, dacă ne renegam credinţa, vom fi eliberaţi. Am fost trimişi cu toţii acasă pentru o săptămână ca să stăm cu familiile noastre şi să ne gândim ce vom face. În final, doar trei dintre noi am rămas hotărâţi să ne păstrăm neutralitatea.

Pe 20 februarie 1943 am fost dus la acelaşi post de poliţie din Boroşeni unde fusesem bătut cu atâta cruzime. Aici i-am întâlnit pe ceilalţi doi Martori care au rămas fermi în credinţă. Când am dat cu ochii unii de alţii ne-am bucurat enorm de mult! De aici am fost duşi cu o căruţă la Bălţi. În timpul călătoriei m-am îmbolnăvit foarte rău. Asta s-a dovedit însă o binecuvântare, pentru că până la Chişinău am fost dus cu autobuzul.

Când am sosit, gardienii ne-au recunoscut: eram cei trei care îşi păstraseră neutralitatea. În semn de bun venit am fost bătuţi din nou. După o lună am fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică într-un lagăr de muncă din România.

Botezat într-un crater făcut de o bombă

În cele din urmă am fost trimişi la Cugir (România), unde am muncit la tăiat lemne în pădure. Dacă îndeplineam o anumită muncă, primeam ceva mai mult de mâncare. Eram zece Martori şi, fiind harnici, am mâncat mai bine aici decât prin închisorile pe unde fuseserăm până atunci.

În 1944, armata americană a început să bombardeze zona din apropierea lagărului. Într-o zi, o bombă a făcut un crater uriaş chiar lângă un pârâu. Acesta s-a umplut cu apă şi a devenit în scurt timp un iaz mare. Aici mi-am simbolizat dedicarea lui Iehova prin scufundarea în apă. Mă dedicasem însă cu mai bine de un an şi jumătate înainte. Era în septembrie 1944.

În sfârşit, liber!

Câteva săptămâni mai târziu, armata rusă ne-a eliberat, şi sute de Martori, toţi câţi eram în zonă, ne-am putut întoarce la casele noastre. Mi-am văzut pentru prima oară fiul, pe Vasile, care se născuse în 1943, când eu eram în lagărul de muncă.

În mai 1945, al Doilea Război Mondial s-a încheiat în Europa, iar Basarabia a fost anexată la Uniunea Sovietică, devenind Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile nu au luat imediat măsuri împotriva activităţilor noastre creştine. Totuşi, au observat că nu votam, iar Statul Sovietic considera asta o gravă încălcare a legii.

În 1946 a venit pe lume cel de-al doilea fiu, Pavel, iar în 1947, fiica noastră, Maria. Cât de frumos era să fim toată familia împreună! Dar după doi ani asupra familiei noastre s-a abătut o tragedie. Micuţa Maria s-a îmbolnăvit şi a murit pe neaşteptate. Am înmormântat-o pe 5 iulie 1949. Dar acesta nu era decât începutul durerilor noastre.

Exilaţi în Siberia

La numai câteva ore după ce am înmormântat-o pe Maria, trei soldaţi ne-au trezit  din somn în plină noapte. Ne-au anunţat că vom fi deportaţi din cauza „comportamentului nostru antisovietic“. Ne-au lăsat să ne luăm ceva de-ale gurii şi nişte haine, iar pe 6 iulie 1949 am fost duşi la aproximativ 4 000 km distanţă de casă, în Kurgan, un oraş din Siberia, aflat la nord de graniţa cu Kazahstanul.

Călătoria a durat 18 zile. Am fost transportaţi ca animalele, în vagoane de marfă. Pe drum am primit de mâncare doar de două ori. Ne-am drămuit cu mare grijă proviziile, ca să ne ajungă pe tot parcursul călătoriei. În vagonul nostru eram toţi Martori ai lui Iehova. Am reuşit să rămânem treji spiritualiceşte purtând zilnic multe discuţii biblice. Cel mai preţios lucru pe care îl aveam era un exemplar al Sfintelor Scripturi.

Când în sfârşit am ajuns la Kurgan, am descoperit că, deşi eram într-un lagăr de muncă, ne bucuram totuşi de o oarecare libertate. Eu munceam într-un atelier de fierărie şi puteam să le vorbesc colegilor de muncă despre speranţa mea bazată pe Biblie. După doi ani, mai exact pe 27 septembrie 1951, am fost arestat şi trimis din nou în faţa unei instanţe. Acuzarea a adus 18 oameni care au declarat că profeţisem distrugerea Statului. De fapt, le vorbisem despre profeţia din Daniel 2:44 pentru a le arăta că toate guvernele omeneşti aveau să fie înlocuite de Regatul lui Dumnezeu.

În plus, autorităţile au făcut percheziţii în barăcile noastre şi au găsit o revistă Turnul de veghe primită pe ascuns din Moldova. De obicei, găseau exemplare ale revistelor fie copiate cu mâna, fie reproduse pe plan local. Aceasta însă era produsă în afara Uniunii Sovietice. Prin urmare, am fost condamnat a doua oară la 25 de ani de muncă silnică. De data asta am fost trimis la minele de cărbuni de la Vorkuta, unde se afla îngrozitorul lagăr de muncă, la nord de Urali, dincolo de Cercul Arctic.

Scap cu viaţă de la Vorkuta

La Vorkuta era un complex concentraţionar uriaş alcătuit din aproape 60 de lagăre de muncă. Numai în lagărul nostru erau peste 6 000 de deţinuţi. Temperaturile scăzute ce coborau cu mult sub zero grade, condiţiile inumane de viaţă şi munca în subteran din minele de cărbune au făcut multe victime. Aproape zilnic mureau oameni pe care trebuia să-i îngropăm. Starea sănătăţii mele s-a înrăutăţit mult şi n-am mai putut îndeplini o muncă fizică grea. Am fost trecut la categoria „muncă uşoară“, adică la încărcat cu lopata cărbuni în vagoane.

Condiţiile erau atât de grele, încât minerii din Vorkuta au organizat o grevă, care s-a transformat într-o revoltă de proporţii. Minerii şi-au organizat chiar propria administraţie şi o „armată“ de aproximativ 150 de bărbaţi care să ţină piept trupelor, în cazul în care aveau să vină. Ei au vrut ca eu şi alţi Martori, vreo 30 la număr, să intrăm în „armata“ lor. Noi însă am refuzat.

După două săptămâni revolta a fost înăbuşită, odată cu sosirea armatei care i-a împuşcat pe toţi rebelii. Ni s-a zis că aceştia plănuiseră să ne spânzure chiar în atelier! Din fericire, planul lor a eşuat. Dacă vă gândiţi la eforturile sistematice ale sovieticilor de a ne distruge credinţa, probabil înţelegeţi de ce noi îi atribuim meritul salvării noastre lui Iehova, marele nostru Dumnezeu!

 Ne folosim din plin de o mai mare libertate

Odată cu moartea lui Stalin, în martie 1953, situaţia noastră s-a schimbat în bine. În 1955 am fost eliberat din Vorkuta şi m-am întors la familia mea, care se afla încă în lagărul de la Kurgan. Aici am continuat să le vorbim localnicilor despre minunata noastră speranţă.

În 1961 am dorit să ne mutăm în alt teritoriu ca să predicăm. Astfel i-am scris preşedintelui ţării, Nikita Hruşciov, cerându-i să ne lase să ne mutăm de aici întrucât nu erau şcoli pentru copiii noştri, ceea ce era perfect adevărat. Ni s-a permis să ne mutăm într-un mic oraş, Makuşino, unde era şi un lagăr de muncă. Cât de bucuroşi am fost să ajutăm patru familii numeroase să devină slujitori dedicaţi ai lui Iehova!

În cele din urmă, în 1965, am fost eliberat din lagărul de muncă. Deşi nu ni s-a dat încă voie să ne întoarcem în Moldova, puteam totuşi să ne mutăm oriunde altundeva pe teritoriul Uniunii Sovietice. Anul următor am plecat în oraşul Kustanai, din Kazahstan, unde erau deja două congregaţii de Martori. Întrucât teritoriul a ajuns să fie bine lucrat, după trei ani ne-am mutat în oraşul Circik, din Uzbekistan. Fiii noştri Vasile şi Pavel erau deja căsătoriţi. Aşa că ne-am concentrat asupra spiritualităţii celorlalţi copii pe care îi aveam de crescut: Dumitru, în vârstă de 10 ani, şi Liuba, de 7 ani.

Am stat în Uzbekistan 10 ani, timp în care i-am ajutat pe alţi oameni să-l cunoască pe Iehova. În 1979 ne-am mutat spre vest, la peste 1 000 km distanţă, în oraşul Krasnodar, aproape de Marea Neagră, în sudul Rusiei. Aici, eu şi Olga am slujit doi ani ca pionieri, adică miniştri cu timp integral, şi am reuşit să-i ajutăm şi pe alţii să devină Martori.

Ne întoarcem în Moldova

În sfârşit, în vara anului 1989, după 40 de ani de când am fost trimişi în exil, am decis să ne întoarcem acasă, în Moldova. Cum am ajuns, am reînceput amândoi pionieratul, slujind până în 1993. Am putut să ajutăm peste 30 de persoane să devină Martori activi ai lui Iehova. Îmi tresaltă inima de bucurie când mă gândesc cât de mult ne-a binecuvântat Iehova familia! Din nefericire, în mai 2004, draga mea soţie s-a stins din viaţă.

Sunt însă bucuros că toţi cei 4 copii ai noştri, precum şi 14 nepoţi şi 18 strănepoţi sunt slujitori activi ai lui Iehova. E adevărat, am avut o viaţă grea, dar cât de minunat e să ştim că Iehova ne-a ajutat să rămânem fideli în toate încercările!

Starea precară a sănătăţii şi vârsta înaintată îmi limitează activitatea din minister. Totuşi, fac tot ce pot. Am învăţat că, indiferent cu ce probleme ne-am confrunta, Iehova este mereu alături de noi şi ne dă puterea şi încurajarea de care avem nevoie. *

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la paginile 14, 15]

Martori ai lui Iehova în lagărul de muncă de la Vorkuta

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Alături de Olga în 2002