Salt la conţinut

Salt la cuprins

Descoperiri uluitoare la ecuator

Descoperiri uluitoare la ecuator

Descoperiri uluitoare la ecuator

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ECUADOR

ÎN ANUL 1735, forma pământului a fost un subiect foarte controversat la prestigioasa Academie de Ştiinţe din Paris. Susţinătorii teoriilor lui Isaac Newton au tras concluzia că pământul este sferic, fiind uşor turtit la poli. Susţinătorii şcolii lui Cassini au spus că pământul este turtit la ecuator.

Prin urmare, în 1736, s-au organizat două expediţii care aveau scopul de a măsura curbura pământului. O expediţie a plecat spre Laponia, înspre Polul Nord, iar cealaltă spre actualul Ecuador, situat la ecuator. Cercetările au dovedit că susţinătorii lui Newton aveau dreptate.

În 1936, cu ocazia celei de-a 200-a aniversări a misiunii franceze, în apropierea oraşului Quito, capitala Ecuadorului, a fost ridicat un monument. Acesta este situat pe o linie considerată de oamenii de ştiinţă francezi din secolul al XVIII-lea a fi la 0 grade latitudine, sau la ecuator. Chiar şi în zilele noastre, nenumăraţi turişti vizitează monumentul, numit Mijlocul Lumii. Aici ei pot sta în aşa fel încât cu un picior să fie în emisfera nordică, iar cu celălalt în emisfera sudică. Dar aşa să fie oare?

Nu chiar. În urma descoperirilor recente, linia ecuatorului a fost relocalizată, la mică distanţă de cea anterioară. Uluitor, cu secole înainte de sosirea „înţelepţilor“ francezi, băştinaşii ce populau zona identificaseră deja acest loc! Dar cum este posibil acest lucru?

Adevăratul ecuator

În 1997, pe vârful muntelui Catequilla, situat puţin mai la nord de oraşul Quito, s-au descoperit ruinele unui zid semicircular. Nimic semnificativ, s-a crezut la început! Însă, cu ajutorul tehnologiei satelitare GPS (sistemul de poziţionare globală), cercetătorul Cristóbal Cobo a descoperit că un capăt al zidului se află exact pe linia ecuatorului. *

Poziţia zidului faţă de adevăratul ecuator ar putea fi considerată de unii o coincidenţă. Totuşi, o linie care leagă cele două capete ale zidului formează un unghi de 231/2° cu linia ecuatorului. Acesta este aproape identic cu unghiul înclinaţiei axei terestre! * Mai mult, un capăt al liniei de legătură indică spre punctul unde răsare soarele la solstiţiul de iarnă (din decembrie), iar celălalt, spre punctul unde răsare soarele la solstiţiul de vară (din iunie). Dar au urmat şi mai multe descoperiri.

Folosindu-se de un teodolit pus pe vârful muntelui Catequilla, cercetătorii au observat că linia care uneşte vârful muntelui cu piramidele preincase de la Cochasquí indică spre răsăritul soarelui la solstiţiul din iunie. * Este demn de remarcat de asemenea că linia care uneşte vârful muntelui cu Pambamarca, un alt sit arheologic, indică spre răsăritul soarelui la solstiţiul din decembrie.

Este posibil ca muntele Catequilla să fi fost folosit ca observator astronomic? Au fost oare construite şi alte edificii în aşa fel încât poziţia lor să corespundă rezultatelor unor calcule astronomice efectuate în acest centru?

Alte descoperiri uluitoare

Pe măsură ce erau marcate pe hartă tot mai multe alinieri astronomice, a început să prindă contur o figură geometrică: o stea în opt colţuri. Figura se regăseşte pe obiectele antice de ceramică şi, întrucât primii locuitori ai acestor meleaguri se închinau soarelui, steaua a fost adesea considerată un simplu simbol al soarelui. După examinarea fragmentelor de ceramică găsite pe Catequilla, s-a descoperit că acestea aveau o vechime de aproape o mie de ani. Chiar şi în prezent, triburile băştinaşe ţes în tapiseriile şi în hainele lor modelul stelei în opt colţuri, aşa cum se pare că au făcut şi strămoşii lor. Cu toate acestea, pentru strămoşii lor, figura stelei s-ar putea să nu fi fost o simplă reprezentare a soarelui, cum s-a crezut până acum.

Descoperirile făcute de Proiectul Quitsa-to *, coordonat de Cristóbal Cobo, sunt dovezi incontestabile ale vastelor cunoştinţe astronomice pe care le avea populaţia indigenă. Suprapusă pe o hartă peste ecuator, cu muntele Catequilla în centru, figura stelei astronomice coincide perfect cu dispoziţia a peste zece situri arheologice şi a multor oraşe antice.

Dar şi mai uluitor este faptul că poziţia acelor ruine a putut fi stabilită înainte de scoaterea lor la iveală. Cum a fost posibil acest lucru? În septembrie 1999, Proiectul Quitsa-to a propus efectuarea unor excavări în sectorul Altamira al oraşului Quito, pe una dintre razele ce pornesc din Catequilla şi formează un unghi de 231/2° cu ecuatorul. Aici s-a găsit o mare necropolă, precum şi numeroase vase de ceramică datând din perioada colonială, din cea incasă şi din cea preincasă.

Pe traiectoria unor raze ce pornesc din Catequilla se găsesc biserici construite în perioada colonială spaniolă. Potrivit explicaţiilor lui Cristóbal Cobo, în 1570, consiliul din Lima a insistat ca, „pe locul tuturor acelor «guacas» păgâne şi al centrelor de închinare ale băştinaşilor, să se construiască biserici, schituri, mănăstiri, capele şi troiţe“. De ce?

Întrucât Coroana Spaniolă le considera păgâne, acele locuri de închinare au fost distruse, iar în locul lor au fost construite biserici catolice, fapt ce înlesnea convertirea indigenilor la catolicism.

Biserica San Francisco din vechiul sector colonial al oraşului Quito se află exact pe una dintre aceste raze. A fost construită în secolul al XVI-lea pe locul unui edificiu preincas în aşa fel încât, la solstiţiul de iarnă, razele soarelui ce răsare pătrund prin cupola bisericii şi iluminează un triunghi de deasupra altarului. Pe măsură ce soarele se ridică pe cer, raza de lumină coboară treptat şi iluminează chipul reprezentat într-o icoană numită „Dumnezeu Tatăl“. Acest efect se produce exact la solstiţiul de iarnă! Şi alte biserici locale au fost construite astfel încât să favorizeze producerea unor efecte luminoase similare, cu scopul convertirii la catolicism a băştinaşilor închinători la soare.

De unde au ştiut?

Cum a ştiut acea civilizaţie din antichitate că muntele Catequilla era „mijlocul lumii“? Există un singur loc unde obiectele nu au umbră la amiază în timpul echinocţiilor, şi anume la ecuator. Prin urmare, Proiectul Quitsa-to lansează ipoteza că ceea ce i-a ajutat pe antici să stabilească poziţia ecuatorului s-ar putea să fi fost observarea atentă a umbrelor.

Mai mult, muntele Catequilla este un observator astronomic natural care nu putea trece neobservat de oameni care se închinau soarelui. Muntele are o înălţime de 300 m de la bază şi este străjuit de-o parte şi de alta de lanţurile estice şi vestice ale Anzilor. Prin urmare, decorurile spectaculare ale Anzilor erau sisteme de referinţă stabile pentru răsăritul şi apusul soarelui în fiecare zi. De pildă, măreţii vulcani Cayambe şi Antisana, cu crestele lor înzăpezite, înalte de 5 000 m, se profilează impunător pe linia orizontului, fiind repere evidente pentru urmărirea mişcărilor solare.

Muntele Catequilla oferă şi o perspectivă de 360 de grade, de aici putându-se vedea în jur de 20 de oraşe antice şi circa 50 de situri arheologice, toate fără ajutorul instrumentelor optice. Mai mult, de pe muntele Catequilla, poziţionat pe paralela 0, se poate observa atât emisfera cerească sudică, cât şi cea nordică. Astfel, Catequilla poate fi numit pe bună dreptate Mijlocul Lumii, deoarece nu există nici un alt loc pe linia ecuatorului care să ofere toate aceste avantaje la o altitudine de 3 000 de metri.

În cea mai mare parte, linia ecuatorului traversează oceane sau jungle tropicale, unde vegetaţia împiedică observaţiile astronomice. În plus, plantele nu constituie sisteme stabile de referinţă pe baza cărora să se poată trage concluzii, întrucât frunzişul este în continuă schimbare. Doar în Kenya mai există munţi în apropierea ecuatorului, însă aceştia nu sunt străjuiţi de-o parte şi de alta de lanţuri muntoase, aşa cum este Catequilla. Într-adevăr, acest munte are o poziţie privilegiată, unică pentru observaţiile astronomice.

Cine erau ei?

Cine erau aceşti astronomi din antichitate? Proiectul Quitsa-to lansează ipoteza că primii posesori ai acestor cunoştinţe s-ar putea să fi fost triburile indigene quitu sau cara. Cu toate acestea, proiectul este abia la primii săi paşi. Mai sunt multe de descoperit.

Totuşi, unele concepte fundamentale ale vechilor locuitori sunt evidente. Înţelegerea mişcărilor aparente ale soarelui era necesară pentru întocmirea calendarelor utile în agricultură. Întrucât soarele are un rol vital în susţinerea vieţii, nu este de mirare că oamenii aceştia se închinau astrului ceresc. Aşadar, deşi iniţial observaţiile solare nu erau făcute în scop religios, acestea aveau să capete în cele din urmă o aură de sacralitate.

Evident, zelul religios i-a determinat pe aceşti oameni să studieze cu sârguinţă cerul şi luminătorii lui. De-a lungul veacurilor, datorită cercetărilor lor, ei au acumulat vaste cunoştinţe astronomice, care doar acum încep să iasă la iveală odată cu descoperirile din zona muntelui Catequilla.

[Note de subsol]

^ par. 8 În plus, sistemul GPS situează renumitul Mijloc al Lumii la o distanţă de circa 300 m sud de adevăratul ecuator.

^ par. 9 Înclinaţia exactă a axei terestre este de 23°27ʹ.

^ par. 10 Incaşii au invadat teritoriul actualului Ecuador şi l-au ocupat pentru o perioadă relativ scurtă: din aproximativ 1470 până în 1532, anul în care a început perioada colonială spaniolă.

^ par. 14 Termenul „Quitsa-to“ provine din limba indienilor tsáchila şi înseamnă „mijlocul lumii“. Unii cred că numele oraşului Quito derivă din acest termen.

[Chenarul/Diagrama de la pagina 23]

Solstiţiul şi echinocţiul

Datorită înclinaţiei de 231/2° a axei terestre, soarele nu răsare şi nu apune în acelaşi punct în fiecare zi. Dimpotrivă, se mişcă pe orizont la nord şi la sud de ecuator. Bineînţeles, aceasta este o mişcare aparentă, deoarece pământul este cel care îşi schimbă poziţia în timpul călătoriei sale anuale în jurul soarelui.

O dată pe an, când axa planetei este înclinată maxim spre soare în emisfera nordică, soarele răsare în punctul nordic cel mai îndepărtat: la 231/2° nord de ecuator. Aceasta are loc în jurul datei de 21 iunie. Când emisfera sudică se află în punctul cel mai apropiat de soare, soarele răsare în punctul sudic cel mai îndepărtat: la 231/2° sud de ecuator. Aceasta are loc în jurul datei de 21 decembrie. Cele două puncte extreme se numesc solstiţii. Termenul „solstiţiu“ înseamnă „soare nemişcat“.

Cu toate acestea, la jumătatea intervalului dintre cele două solstiţii, razele soarelui cad perpendicular pe ecuatorul pământului. Acest moment se numeşte echinocţiu, ceea ce înseamnă că ziua şi noaptea sunt egale pe toată suprafaţa pământului. În jurul datei de 20 martie şi de 21 septembrie, soarele răsare exact la est, urmează linia ecuatorului timp de 12 ore, iar apoi apune exact la vest. La miezul zilei la echinocţii, soarele este la zenit deasupra ecuatorului şi nici un obiect nu are umbră aici.

[Diagrama]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Solstiţiu

20, 21, 22 sau 23 decembrie

Echinocţiu

19, 20 sau 21 martie

Solstiţiu

20, 21 sau 22 iunie

Echinocţiu

21, 22, 23 sau 24 septembrie

[Legenda fotografiei de la paginile 24, 25]

Muntele Catequilla, pe vârful căruia se află ruinele antice situate exact la ecuator

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Multe situri arheologice şi oraşe antice se găsesc exact pe razele stelei astronomice

[Legenda fotografiilor de la pagina 25]

Steaua în opt colţuri găsită pe obiectele de ceramică şi pe tapiserii