Salt la conţinut

Salt la cuprins

Mesajul trebuie transmis

Mesajul trebuie transmis

Mesajul trebuie transmis

ÎNAINTE de inventarea telegrafului, comunicarea la distanţe mari era cel mai adesea înceată şi greoaie, depinzând de mijloacele de transport şi de caracteristicile geografice ale zonei. Să ne gândim, de pildă, la obstacolele pe care le întâmpinau în acest sens incaşii, al căror imperiu acoperea o vastă suprafaţă din America de Sud.

În perioada sa de apogeu, pe la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de-al XVI-lea, imperiul incas cuprindea părţi din teritoriul care aparţine actualmente unor state precum Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Ecuador şi Peru, unde se afla şi Cuzco, vechea capitală a Imperiului. Semeţele lanţuri muntoase, junglele de nepătruns şi distanţele mari îngreunau mult călătoriile. În plus, incaşii nu aveau alte animale de povară în afara lamei. Nu aveau nici sistem de scriere şi nici vehicule pe roţi. Dar atunci, cum comunicau ei în acest ţinut vast, de o mare diversitate?

Incaşii au făcut din limba lor, quechua, limba întregului imperiu. În plus, au construit şi o reţea de drumuri. Drumul imperial, sau principala arteră a imperiului, avea o lungime de peste 5 000 km şi străbătea munţii Anzi. Exista şi un drum paralel, lung de circa 4 000 km, ce străjuia coasta Pacificului. Cele două drumuri erau legate între ele de o serie de drumuri transversale. În plus, incaşii au construit drumuri pavate cu lespezi de piatră peste trecători înalte, pontoane peste zone mlăştinoase şi poduri suspendate, destul de îndrăzneţe, peste defileuri. Unul dintre aceste poduri avea o deschidere de 45 m, iar cablurile lui erau de grosimea trupului unui om. Podul s-a folosit 500 de ani, până în 1880!

Secretul ce stătea la baza comunicaţiilor în imperiul incas era un sistem de curieri-alergători, numiţi chasquis. Pe drumurile principale, posturile de curieri erau situate la o distanţă de trei sau patru kilometri unele de altele. După ce parcurgea distanţa dintre două posturi, alergătorul îi preda ştafeta altui alergător; astfel se parcurgeau distanţe de peste 160 km pe timp de zi. Deşi multe mesaje erau verbale, curierii foloseau şi un obiect interesant, numit quipu, cu ajutorul căruia transmiteau informaţii statistice oficiale. Fiind un excelent ajutor pentru memorie, quipu era, de fapt, o coardă de care erau prinse alte sfori mai mici, de diferite culori. Pe acestea se făceau nişte noduri, care reprezentau unităţi, zeci şi sute. Când incaşii au fost cuceriţi de spanioli, quipu şi codurile lui au fost date uitării.

‘Ce frumoase sunt picioarele celui care aduce veşti bune’

În zilele noastre, un mesaj de maximă importanţă le este transmis milioanelor de vorbitori de limbă quechua. Este vorba de vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu; acesta e un guvern mondial care va aduce pacea pentru toţi cei ce se supun legilor lui (Daniel 2:44; Matei 24:14). Călătoriile în aceste ţinuturi, odinioară aparţinând incaşilor, sunt încă anevoioase, iar quechua e şi acum o limbă care nu are un sistem de scriere. Martorii lui Iehova însă, între care mulţi au învăţat să vorbească quechua, sunt bucuroşi să distribuie materiale scrise şi înregistrări audio în câteva dialecte moderne ale acestei limbi.

Activitatea acestor evanghelizatori ne aminteşte de cuvintele inspirate ale profetului: „Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea; care aduce veşti bune“. — Isaia 52:7.