Medicina transfuzională — Este sigur viitorul ei?

„Medicina transfuzională va fi mereu asemenea unei plimbări printr-o pădure tropicală, ale cărei poteci se văd, dar pe care călătorul trebuie să păşească cu grijă din cauza primejdiilor necunoscute şi nevăzute ce-l pândesc la fiecare pas.“ — Ian Franklin, profesor de medicină transfuzională.

DUPĂ ce, în anii 1980, epidemia mondială de SIDA a îndreptat atenţia publicului spre sânge, eforturile de a elimina ‘primejdiile lui nevăzute’ au sporit. Cu toate acestea, încă trebuie depăşite obstacole enorme. În iunie 2005, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat: „Probabilitatea efectuării unei transfuzii sigure . . . variază enorm de la o ţară la alta“. De ce?

În multe ţări nu există programe naţionale care să stabilească norme de siguranţă în ce priveşte recoltarea, testarea şi transportarea sângelui şi a produselor sanguine. Uneori, sângele este păstrat în condiţii inadecvate, în frigidere de uz casnic necorespunzătoare sau chiar în lăzi frigorifice! În lipsa unor norme de siguranţă, sângele recoltat de la cineva aflat la sute sau chiar mii de kilometri depărtare le poate face pacienţilor mai mult rău decât bine.

Sângele necontaminat — un obiectiv greu de atins

Unele ţări pretind că rezervele lor de sânge sunt mai sigure ca oricând. Cu toate acestea, e nevoie de precauţie. Pe prima pagină a „Circularei“ pregătite de trei centre de sânge din Statele Unite se spune: „AVERTISMENT: Întrucât produsele pe bază de sânge integral şi de componente sanguine sunt obţinute din sânge uman, există riscul transmiterii prin intermediul acestora a unor agenţi infecţioşi, precum viruşii. . . . Selecţia atentă a donatorilor şi testele de laborator disponibile nu elimină acest risc“.

 Nu întâmplător Peter Carolan, directorul Federaţiei Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, a spus următoarele: „Siguranţa rezervelor de sânge nu poate fi garantată în mod absolut“. Ulterior a adăugat: „Oricând pot apărea noi infecţii pentru care, la momentul respectiv, să nu existe teste“.

Ce s-ar întâmpla dacă ar apărea un nou agent infecţios, care, la fel ca SIDA, nu ar fi depistat la purtător timp îndelungat şi care s-ar putea transmite cu uşurinţă prin sânge? La o conferinţă a medicilor, ţinută la Praga (Republica Cehă) în aprilie 2005, dr. Harvey Klein, de la National Institutes of Health, din Statele Unite, a numit sumbră această perspectivă. El a spus: „Centrele de recoltare a componentelor sanguine nu ar fi cu mult mai pregătite să prevină o epidemie transmisibilă prin sânge decât au fost la începutul epidemiei de SIDA“.

Erori şi reacţii posttransfuzionale

Care sunt cele mai mari pericole legate de transfuzii pentru bolnavii din ţările dezvoltate? Eroarea umană şi reacţiile imunitare. Privitor la un studiu canadian efectuat în 2001, ziarul Globe and Mail spunea că s-au înregistrat mii de cazuri în care transfuzia de sânge ar fi putut provoca moartea pacienţilor din cauza „recoltării de sânge de la un alt pacient, a etichetării greşite a probelor şi a solicitării greşite de sânge pentru un pacient“. Între 1995 şi 2001, astfel de erori au costat viaţa a cel puţin 441 de persoane din Statele Unite.

Cei ce primesc sânge de la altcineva se expun unor riscuri oarecum asemănătoare celor întâlnite în cazul transplantului de organe. Datorită reacţiilor imunitare, apare tendinţa de respingere a ţesuturilor străine. În unele cazuri, transfuziile de sânge nu permit activarea reacţiilor imunitare naturale. În această stare, numită imunosupresie, bolnavul este vulnerabil la infecţiile postoperatorii şi la viruşii până atunci inactivi. Nu este de mirare că profesorul Ian Franklin, citat la începutul acestui articol, îi îndeamnă pe medici: „Gândiţi-vă o dată, de două ori şi chiar de trei ori înainte de a-i administra sânge unui pacient“.

Opinia specialiştilor

Înarmaţi cu astfel de cunoştinţe, tot mai mulţi membri ai personalului medical evaluează cu exigenţă şi prudenţă sporite medicina transfuzională. Iată ce se spune în lucrarea Dailey’s Notes on Blood: „Unii medici susţin că sângele alogen [sângele provenit de la altă persoană] este un medicament periculos şi că folosirea lui ar fi interzisă dacă ar fi evaluat pe baza standardelor după care sunt evaluate alte medicamente“.

Iată ce a spus, pe la sfârşitul anului 2004, profesorul Bruce Spiess despre administrarea unui component sanguin primar pacienţilor cărora li se face o operaţie pe cord: „Nu există prea multe articole [medicale] care să susţină ideea că pacientul se reface mai repede în urma unei transfuzii cu un component primar“. De fapt, el scrie că astfel de transfuzii „ar putea face mai mult rău decât bine în aproape toate cazurile, cu excepţia traumatismelor“, sporind „riscul pneumoniei, al infecţiilor, al infarctului şi al accidentelor vasculare cerebrale“.

Mulţi află cu surprindere că normele privind administrarea de sânge nu sunt universal valabile. Dr. Gabriel Pedraza le-a amintit de curând colegilor săi din Chile că „transfuzia este o practică medicală ce nu e clar definită“, fapt ce „îngreunează . . . aplicarea normelor general acceptate“. Nu este surprinzător că Brian McClelland, director al Edinburgh and Scotland Blood Transfusion Service, le cere medicilor „să nu uite că transfuzia este un transplant şi, prin urmare, decizia de a administra sânge nu trebuie privită cu uşurinţă“. El îi îndeamnă pe medici să reflecteze la următoarea întrebare: „Dacă aş fi eu sau copilul meu în această situaţie, aş accepta o transfuzie?“

 În realitate, mulţi membri ai personalului medical sunt în asentimentul unui hematolog, care, într-un interviu acordat revistei Treziţi-vă!, a declarat următoarele: „Nouă, specialiştilor în terapia transfuzională, nu ne place nici să primim, nici să administrăm sânge“. Dacă acestea sunt sentimentele unor oameni de prestigiu din comunitatea medicală, care sunt sentimentele pacienţilor?

Va avea loc o schimbare în medicină?

Poate că vă gândiţi: Dacă medicina transfuzională prezintă atâtea pericole, de ce se foloseşte încă sângele pe scară largă, mai ales că există alternative? Un motiv ar fi că numeroşi medici pur şi simplu nu sunt dispuşi să-şi schimbe metodele de tratare sau nu se informează cu privire la terapiile folosite actualmente ca alternative la transfuzii. Potrivit unui articol publicat în revista Transfusion, „medicii decid să recurgă la transfuzii pe baza a ceea ce li s-a predat în trecut, pe baza practicilor şi valorilor impuse de cultura din care fac parte şi pe baza «examinării clinice» a pacientului“.

Un rol important îl joacă şi iscusinţa chirurgului. Iată ce scrie dr. Beverley Hunt din Londra (Anglia): „Cantitatea de sânge pierdut de pacient variază mult în funcţie de chirurg. În prezent se urmăreşte instruirea chirurgilor în tehnici eficiente de hemostază [metode de oprire a hemoragiei]“. Deşi, potrivit opiniei unora, costurile alternativelor la transfuzii sunt mult prea ridicate, statisticile dovedesc contrariul. Mulţi medici însă sunt de acord cu dr. Michael Rose, şef de secţie într-un spital, care spune: „Orice pacient care beneficiază de terapii fără sânge are parte, în realitate, de tehnici chirurgicale de cea mai înaltă calitate“. *

O îngrijire medicală de cea mai înaltă calitate — Nu este exact ce v-aţi dori? Dacă da, aveţi ceva în comun cu cei ce v-au oferit revista de faţă. Vă rugăm să citiţi în continuare pentru a afla care este poziţia lor cu privire la transfuziile de sânge.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 6]

„Gândiţi-vă o dată, de două ori şi chiar de trei ori înainte de a-i administra sânge unui pacient.“ — Profesor Ian Franklin

[Text generic pe pagina 6]

„Dacă aş fi eu sau copilul meu în această situaţie, aş accepta o transfuzie?“ — Brian McClelland

[Chenarul/Fotografia de la pagina 7]

Decese în urma LPALT

Lezarea pulmonară acută legată de transfuzii (LPALT), despre care s-a vorbit pentru prima dată pe la începutul anilor 1990, este o reacţie imunitară posttransfuzională ce pune în pericol viaţa. Se ştie că LPALT cauzează anual sute de decese. Specialiştii însă cred că numărul acestora este mult mai mare, deoarece mulţi membri ai personalului medical nu recunosc simptomele acesteia. Deşi nu se ştie cu exactitate ce anume declanşează această reacţie, revista New Scientist spune că sângele care contribuie la apariţia ei „provine, după câte se pare, în principal de la oameni care în trecut au primit sânge aparţinând mai multor grupe sanguine, . . . oameni cărora li s-au făcut mai multe transfuzii“. Potrivit unui raport, LPALT este acum considerată în Statele Unite şi Marea Britanie una dintre principalele cauze de deces posttransfuzional, generând „pentru băncile de sânge o problemă mai mare decât unele boli bine cunoscute, precum cea cauzată de HIV“.

 [Chenarul/Diagrama de la paginile 8, 9]

Compoziţia sângelui

În general, de la donatorii de sânge se recoltează sânge integral. În multe cazuri însă, aceştia donează plasmă. Deşi în unele ţări se transfuzează sânge integral, cel mai adesea componentele primare se extrag înainte de testarea şi folosirea acestuia în medicina transfuzională. Observaţi care sunt cele patru componente primare ale sângelui, funcţia lor şi proporţia în care se găsesc în volumul sanguin total.

PLASMA reprezintă între 52% şi 62% din sângele total. Este un lichid gălbui, în care se găsesc în suspensie globule, proteine şi alte substanţe pe care acesta le transportă.

Apa reprezintă 91,5% din plasmă. Proteinele, din care se obţin fracţiunile plasmatice, constituie 7% din plasmă (albuminele reprezentând 4% din plasmă, globulinele, circa 3% şi fibrinogenul, mai puţin de 1%). Restul de 1,5% e alcătuit din substanţe nutritive, hormoni, gaze respiratorii, electroliţi, vitamine şi deşeuri azotate.

 GLOBULELE ALBE (leucocitele) reprezintă mai puţin de 1% din sângele total. Acestea atacă şi distrug agenţii străini ce pot fi dăunători.

PLACHETELE (trombocitele) reprezintă mai puţin de 1% din sângele total. Ele coagulează sângele, nepermiţându-i astfel să iasă din corp prin leziuni.

GLOBULELE ROŞII (eritrocitele) reprezintă între 38% şi 48% din sângele total. Aceste celule menţin în viaţă ţesuturile, alimentându-le cu oxigen şi îndepărtând dioxidul de carbon.

Exact aşa cum din plasma sanguină se pot extrage diverse fracţiuni, şi din celelalte componente primare se pot obţine, prin prelucrare, părţi mai mici, sau fracţiuni. De pildă, hemoglobina este o fracţiune extrasă din globulele roşii.

[Diagrama]

PLASMĂ

APĂ 91,5%

PROTEINE 7%

ALBUMINE

GLOBULINE

FIBRINOGEN

ALTE SUBSTANŢE 1,5%

SUBSTANŢE NUTRITIVE

HORMONI

GAZE RESPIRATORII

ELECTROLIŢI

VITAMINE

DEŞEURI AZOTATE

[Provenienţa fotografiilor]

Pagina 9: Componentele sanguine din medalioane: Acest proiect a fost finanţat în întregime sau parţial cu fonduri federale, obţinute de la National Cancer Institute şi National Institutes of Health, în baza contractului N01-CO-12 400. Conţinutul acestei publicaţii nu reflectă neapărat opiniile sau politica Ministerului Sănătăţii şi al Serviciilor Sociale din Statele Unite, iar menţionarea unor denumiri comerciale, a unor produse sau a unor organizaţii nu este un indiciu al sprijinului din partea guvernului Statelor Unite

[Chenarul/Fotografia de la paginile 8, 9]

Alternative la transfuziile de sânge

În ultimii şase ani, comitetele de asistenţă sanitară ale Martorilor lui Iehova din întreaga lume le-au oferit membrilor personalului medical zeci de mii de exemplare ale videocasetei Alternative la transfuzii — simple, sigure şi eficiente în circa 25 de limbi. * În casetă sunt prezentaţi medici de renume mondial care vorbesc despre unele tehnici eficiente folosite actualmente în tratarea pacienţilor fără a se recurge la transfuzii de sânge. Cei ce o vizionează acordă o mare atenţie mesajului acesteia. De pildă, în urma vizionării ei pe la sfârşitul anului 2001, National Blood Service (NBS) din Marea Britanie a trimis tuturor directorilor băncilor de sânge şi hematologilor consultanţi din întreaga ţară câte un exemplar al casetei însoţit de o scrisoare. Prin aceasta erau invitaţi să vizioneze caseta, menţionând că „în prezent se conştientizează tot mai mult că obiectivul unei îngrijiri medicale de calitate este evitarea pe cât posibil a transfuziei de sânge“. Scrisoarea mai preciza că „mesajul de ansamblu [al materialului video] este demn de laudă şi că NBS îl susţine fără rezerve“.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la pagina 9]

Fracţionarea — Folosirea în medicină a elementelor mai mici ale sângelui

Ştiinţa şi tehnologia fac posibilă identificarea şi extragerea elementelor sângelui printr-un proces numit fracţionare. Să ilustrăm acest lucru: Prin fracţionare, apa mării, care conţine 96,5% apă, poate fi separată în componente, cum ar fi magneziul, bromul şi, fireşte, sarea. În mod asemănător, plasma sanguină, reprezentând mai bine de jumătate din volumul total de sânge, este alcătuită din peste 90% apă şi poate fi prelucrată pentru obţinerea unor fracţiuni, între care proteine precum albumina, fibrinogenul şi diverse globuline.

În cadrul unui tratament, medicul ar putea recomanda un concentrat dintr-o fracţiune plasmatică. Un exemplu în acest sens ar fi crioprecipitatul, bogat în proteine, obţinut prin congelarea şi ulterior decongelarea plasmei. Această fracţiune plasmatică insolubilă este bogată în factori de coagulare şi de obicei este administrată pentru oprirea sângerării. În alte tratamente, medicul ar putea recomanda un produs ce conţine o fracţiune sanguină, fie în cantităţi infime, fie ca substanţă de bază. * Unele proteine plasmatice sunt folosite în substanţe injectabile obişnuite ce stimulează imunitatea după expunerea organismului la agenţi infecţioşi. Aproape toate fracţiunile sanguine folosite în medicină sunt proteine plasmatice.

Potrivit revistei Science News, „oamenii de ştiinţă au identificat doar câteva sute dintre miile de proteine ce se găsesc în mod normal în sângele uman“. Pe măsură ce cunoştinţele despre sânge cresc, s-ar putea să apară noi produse obţinute din aceste proteine.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la paginile 6, 7]

Mulţi membri ai personalului medical sunt foarte precauţi când vin în contact cu sângele