Voi ‘sări ca un cerb’

RELATARE DE FRANCESCO ABBATEMARCO

„De ce a permis Dumnezeu să se întâmple asta? De ce tocmai mie?“ De foarte multe ori mi-am pus aceste întrebări. Nu suportam ideea că aveam să-mi petrec tot restul vieţii într-un scaun cu rotile, fără să-mi pot folosi braţele şi picioarele.

ERA în 1962, într-un orăşel din Basilicata, o regiune din Italia. Viaţa mea era să se sfârşească chiar în ziua în care am venit pe lume. Mama avusese o naştere dificilă, iar medicul mi-a făcut o injecţie ce avea să aibă efecte secundare grave. După trei zile, micuţul meu trup a fost cuprins de convulsii puternice. Braţele şi picioarele mi-au paralizat, iar coardele vocale au fost grav afectate.

Când am crescut, frustrările cauzate de starea mea fizică m-au copleşit. Am devenit irascibil şi adesea mă enervam şi le vorbeam urât celor din jurul meu. Mă simţeam renegat de întreaga lume, iar viaţa mi se părea lipsită de sens. La 25 de ani eram terminat afectiv. Întrucât nu am înţeles motivul pentru care Dumnezeu a permis să sufăr atât de mult, am tras concluzia că nu există Dumnezeu, concluzie ce mi se părea plauzibilă pe atunci.

Un alt punct de vedere

Într-o dimineaţă, spre sfârşitul anului 1987, stăteam în faţa casei în scaunul cu rotile când doi tineri frumos îmbrăcaţi au venit spre mine. Crezând că doreau să vorbească cu fratele meu le-am zis, cu mare greutate, că nu era acasă. Ei însă mi-au spus că voiau să stea de vorbă cu mine. Am rămas surprins, întrucât puţini oameni doreau să-mi vorbească.

„Crezi în Dumnezeu?“ m-au întrebat. „Cum aş putea să cred asta?! Uitaţi-vă în ce stare sunt!“, le-am răspuns răstit. Discuţia a continuat şi am aflat că erau Martori ai lui Iehova. Mi-au oferit o carte intitulată Cum a apărut viaţa — prin evoluţie sau prin creaţie? *, pe care am acceptat-o fără prea mare tragere de inimă. Au spus că vor reveni. Eu am sperat că nu se vor mai întoarce.

Dar, aşa cum au promis, cei doi Martori s-au întors şi am continuat discuţia. Îmi amintesc şi acum ce versete mi-au citit din Biblie. Erau din Isaia 35:5, 6: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci şchiopul va sări ca un cerb şi limba mutului va cânta“. Erau cuvinte frumoase, ce-i drept, dar în cazul meu realitatea era cu totul alta. Nu puteam nici măcar să stau în picioare, darămite să sar ca un cerb. Am acceptat totuşi să studiez Biblia cu ei, dar pe atunci nu credeam că Biblia mă putea ajuta. Ideea de a scăpa într-o bună zi de infirmitate mi se părea nerealistă.

După o vreme, Martorii m-au invitat la o întrunire la Sala Regatului din oraş. Nu-mi aduc aminte tema cuvântării biblice, dar n-am să uit niciodată căldura şi iubirea arătate de Martori. În loc să mă copleşească cu exprimări de milă, ei m-au făcut să mă simt cu adevărat binevenit. Din acea duminică am ştiut că locul meu era la Sala Regatului şi am început să asist la întruniri cu regularitate.

 „Sar“ peste un munte

Studierea Cuvântului lui Dumnezeu mi-a atins inima într-un mod uluitor. Era ca şi cum un copac uscat era din nou plin de sevă. Sentimente ce credeam că muriseră, că le îngropasem demult, au renăscut în mine. Era extraordinar să simt că trăiesc din nou! Am simţit dorinţa de a le vorbi altora despre minunata speranţă ce o aveam acum (Matei 24:14). Dar cum puteam să predic? M-am rugat fierbinte lui Iehova să-mi arate o cale prin care să-mi îndeplinesc această dorinţă.

În septembrie 1991, în congregaţie a sosit un pionier (evanghelizator cu timp integral). Într-o zi, când eram la el acasă, i-am zis despre dorinţa mea de a predica. Având în vedere că vorbeam cu mare greutate, ne-am gândit că puteam să folosesc o maşină de scris ca să scriu scrisori. Un impediment era însă faptul că aveam ambele braţe paralizate. Pionierul m-a ajutat să încerc mai multe metode: de exemplu, am încercat să ţin un creion cu dinţii şi să apăs cu el tastele. După aceea am încercat şi cu o cască pe care era fixat un beţişor cu care loveam tastele mişcând din cap. Niciuna dintre acestea nu păreau a fi metode eficiente.

Apoi, în timp ce discutam despre această problemă, pionierul mi-a zis în glumă: „Ai un nas foarte frumos“. Imediat am încercat să lovesc tastele cu nasul şi am descoperit că metoda funcţiona. În sfârşit, puteam să scriu! Imaginaţi-vă ce efort trebuia să fac ca să-mi corectez cu nasul greşelile de scriere! În scurt timp ne-am dat seama că ar fi mult mai uşor dacă aş folosi un calculator. Dar de unde să iau bani ca să-mi cumpăr calculator? Am aşteptat momentul potrivit şi le-am zis părinţilor despre problema mea. Nu după mult timp, aveam un calculator cu care puteam scrie scrisori.

Dorinţa mi-e împlinită

Mai întâi le-am scris prietenilor şi rudelor, apoi locuitorilor oraşului meu şi ai oraşelor din apropiere. În scurt timp, corespondam cu oameni din toată Italia. Nu pot descrie în cuvinte bucuria pe care o simţeam ori de câte ori primeam răspuns la câte o scrisoare. În decembrie 1991 am devenit vestitor nebotezat al veştii bune. De asemenea, m-am înscris la Şcoala de Minister Teocratic, care se ţine săptămânal în congregaţiile Martorilor lui Iehova. Îmi pregăteam acasă cu multă atenţie tema primită folosind calculatorul, iar la întrunire, un prieten citea de pe podium ceea ce pregătisem.

Fiind foarte recunoscător pentru iubirea pe care Iehova o arătase faţă de mine, mi-am dat seama că următorii paşi ai progresului meu spiritual erau să-mi dedic viaţa lui Dumnezeu şi să mă botez. Mi-am adunat tot curajul şi le-am vorbit părinţilor despre decizia mea. Nu au fost încântaţi, dar dorinţa de a mă boteza a învins teama. Cu ajutorul lui Iehova şi cu sprijinul colaboratorilor creştini, m-am botezat în august 1992. Cât de fericit am fost că la botezul meu au asistat şi fratele meu cu soţia sa!

Schimbări în modul de gândire

Pe măsură ce înţelegeam principiile din Cuvântul lui Dumnezeu, mi-am dat seama că trebuia să fac schimbări în personalitate, cu alte cuvinte să-mi corectez trăsăturile negative. Din cauza bolii devenisem posesiv şi egoist. A trebuit să lupt ca să scap de aceste defecte de personalitate. Trebuia să devin mai umil şi să lupt cu sentimentul constant de frustrare cauzat de faptul că depind de alţii.

 De asemenea, m-am străduit să nu-mi mai plâng de milă şi să nu mă mai consider o victimă. Am început să văd partea amuzantă a unor situaţii. Într-o zi când predicam din casă în casă, ne-a deschis uşa o fetiţă. Unul dintre Martorii care erau cu mine a întrebat-o dacă părinţii erau acasă. Fetiţa a strigat: „Mami, la uşă sunt doi bărbaţi cu un om bolnav“. Când mama ei a venit la uşă şi a dat cu ochii de mine, s-a simţit ruşinată de cuvintele fetiţei şi nu ştia ce să mai spună. Unul dintre fraţi a zis: „De fapt, suntem doi oameni bolnavi şi unul sănătos“. Am zâmbit toţi şi s-a început o frumoasă conversaţie.

Doresc să slujesc mai mult

După ce m-am botezat am slujit ca pionier auxiliar timp de nouă luni, petrecând în lucrarea de predicare câte 60 de ore în fiecare lună. Totuşi, doream să fac mai mult. După puţin timp am început pionieratul regular, dedicând şi mai mult timp acestei lucrări. Primele luni de pionierat au fost grele. Mulţi oameni credeau că mă aflam la uşa lor ca să le cer bani, iar aceasta ne punea, pe mine şi pe Martorul care mă însoţea, într-o situaţie oarecum jenantă.

În plus, mulţi fraţi din congregaţie nu reuşeau să înţeleagă ce le spuneam şi nu prea ştiau cum să mă ajute. Dar cu sprijinul lui Iehova şi cu ajutorul altruist al fraţilor şi surorilor mele de credinţă, lucrurile s-au îmbunătăţit cu timpul. Acum, oamenii mă privesc nu doar ca pe un invalid într-un scaun cu rotile, ci ca pe un Martor al lui Iehova care încearcă să-i ajute pe alţii să afle scopul lui Dumnezeu.

În iulie 1994 am putut să urmez un curs special de instruire pentru pionieri, care a durat două săptămâni. Aici am studiat principiile biblice care ne îndrumă în lucrarea de predicare şi de facere de discipoli. În plus, am primit şi instruire practică. Am avut de depăşit unele obstacole pentru a participa la acest curs. Cursurile şcolii s-au ţinut la aproximativ 60 km de casa mea, iar eu trebuia să dorm noaptea acasă. Astfel, Martorii au făcut cu rândul ca să mă ducă dimineaţa la şcoală, iar seara să mă aducă înapoi acasă. La prânz, unul dintre ei mă purta până la etajul întâi unde serveam cu toţii masa.

O responsabilitate mare

În martie 2003 am fost numit bătrân de congregaţie. Această numire însemna că trebuia să lucrez din greu în folosul membrilor congregaţiei. Acum înţeleg mai bine sensul cuvintelor lui Isus: „Este mai multă fericire în a da decât în a primi“ (Faptele 20:35). Colaborez cu un corp de bătrâni extraordinari, care mă ajută să mă achit de responsabilităţi. Simt că întreaga congregaţie mă apreciază, mai ales tinerii, şi mă includ în activităţile lor. Ei văd cum am depăşit obstacolele ca să-i slujesc lui Iehova, iar mulţi vin să-mi ceară ajutorul pentru a face faţă problemelor lor.

Am învăţat că sănătatea nu este un element esenţial pentru ca cineva să fie fericit. Ceea ce contează în realitate este să ai aprobarea lui Iehova şi să înfăptuieşti voinţa sa. Îi sunt foarte recunoscător lui Iehova pentru minunata speranţă pe care mi-a dat-o: de a scăpa de scaunul cu rotile în care stau acum. Aştept cu nerăbdare clipa când ‘voi sări ca un cerb’, slujindu-i pentru eternitate adevăratului Dumnezeu. — Isaia 35:5, 6.

[Notă de subsol]

[Text generic pe pagina 22]

‘Acum, oamenii mă privesc nu doar ca pe un invalid într-un scaun cu rotile, ci ca pe un Martor al lui Iehova care încearcă să-i ajute pe alţii să afle scopul lui Dumnezeu’

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

În timp ce mă pregătesc pentru o întrunire a congregaţiei, „scriind“ cu nasul