Svalbard — ţinutul ţărmurilor îngheţate

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN NORVEGIA

AVIONUL a intrat într-un plafon gros de nori. Prin geam nu se vede nimic. Deodată, norii dispar şi zărim ţinutul arctic, acoperit de zăpadă. E un peisaj feeric! Privim îndelung, fascinaţi, gheţarii, fiordurile cu apă albastră limpede şi munţii înzăpeziţi. Solul arid, acoperit cu zăpadă şi gheaţă, se pierde în zare. Acesta este Svalbard, un grup de insule din apropierea Polului Nord, situat între 74° şi 81° latitudine nordică. Chiar aceste locuri vrem să le vizităm!

Numele Svalbard, care înseamnă literalmente „ţărm rece“, apare pentru prima oară în analele islandeze din 1194. Însă insulele au fost „descoperite“ abia în 1596, adică 400 de ani mai târziu, şi numai atunci Svalbardul a fost trecut pe hartă. În acel an, un grup de exploratori olandezi condus de Willem Barents navigau spre nord. Într-o zi, marinarul de veghe aflat pe catarg a zărit pământ necunoscut la orizont: un lanţ muntos cu piscurile ca nişte zimţi. Exploratorii vedeau, de fapt, partea nord-vestică a Svalbardului, iar Barents i-a pus ţărmului necunoscut numele „Spitsbergen“, adică „Munţii Ascuţiţi“. Aşa se numeşte în prezent cea mai mare insulă din arhipelag. După descoperirea lui Barents, zona a început să freamăte de activitate. Au venit vânători de balene şi de foci, precum şi vânători de animale cu blană, pe care le prindeau cu ajutorul capcanelor. A început şi perioada explorărilor, iar, în cele din urmă, au înflorit exploatările miniere de cărbuni, cercetarea ştiinţifică şi turismul. De-a lungul anilor, la toate aceste activităţi au participat mai multe ţări, însă din 1925, insulele aparţin Norvegiei.

Ţara permafrostului şi aurora boreală

În timp ce avionul coboară, survolăm Ice Fjord (Fiordul Gheţii), după care aterizăm pe Aeroportul Svalbard. Ne urcăm în maşina pe care am închiriat-o şi ne îndreptăm spre oraşul Longyearbyen, ce poartă numele magnatului american John Longyear, care a deschis primele mine de cărbuni din zonă în 1906. Longyearbyen- ul este cea mai mare aşezare a Svalbardului, având aproximativ 2 000 de locuitori. De fapt, în mijlocul acestui ţinut vast, în care natura parcă n-a fost atinsă deloc de om, am descoperit un orăşel modern, având tot ceea ce avem şi noi: supermarket, poştă, bancă, bibliotecă publică, şcoli, grădiniţe, hoteluri, cafenele, restaurante, spital, chiar şi redacţia unui ziar local. Longyearbyen-ul este cea mai nordică aşezare de acest gen, fiind situat dincolo de 78° latitudine nordică.

Găsim cazare la o pensiune, amenajată într-una din fostele clădiri ale minerilor. De aici se vede tot orăşelul, în fundal profilându-se Hiorthfjellet, un munte maiestuos. Fiind octombrie, munţii sunt înveşmântaţi în zăpadă. Însă jos, în vale, nu este încă zăpadă; totuşi, solul e îngheţat tun. Aceasta este ţara permafrostului! În scurtele veri, solul se dezgheaţă doar la suprafaţă. Dar pentru că vânturile şi curenţii oceanici nu sunt foarte reci, clima este mai blândă decât în alte zone aflate la aceeaşi latitudine. Din locul în care ne aflăm, vedem munţii luminaţi de razele soarelui, în timp ce valea e învăluită într-o umbră albăstrie. Între 26 octombrie şi 16 februarie, aici şi în împrejurimi, soarele nu se ridică deasupra orizontului. Totuşi, întunericul iernii este adesea luminat de aurora boreală. În schimb, primăvara şi vara, în Svalbard se poate admira soarele la miezul nopţii. În Longyearbyen puteţi vedea acest fenomen între 20 aprilie şi 23 august.

Flora şi fauna

Afară sunt -8°C şi, deşi bate un vânt destul de rece, cerul este senin. Suntem gata de drumeţie. Ghidul ne poartă pe înălţimile muntelui Sarkofagen, după care coborâm la gheţarul Longyearbreen. În timp ce urcăm povârnişurile îngheţate, ghidul ne spune că aici primăvara şi vara cresc o mulţime de flori frumoase. De fapt, în Svalbard, vegetaţia este surprinzător de bogată, putând fi admirate aproximativ 170 de specii de plante cu flori. Două specii tipice acestor zone sunt macul de Svalbard, care poate fi alb sau galben, şi ochiul-şoricelului, cu flori purpurii ce au un parfum îmbătător.

Urcând versantul înzăpezit zărim la un moment dat urme ale singurei păsări care trăieşte tot timpul anului în Svalbard: potârnichea de Svalbard. Restul păsărilor sunt migratoare. Printre ele se numără garia cu ciocul gros, alca pitică, diverşi pescăruşi şi fugaciul violet.  O pasăre ce stârneşte interesul este chira arctică. Multe exemplare din această specie migrează până la celălalt capăt al globului, în Antarctica.

Vedem şi urme de vulpe polară. Acest animal şiret este necrofag, mâncând stârvuri şi resturi lăsate de urşii albi, dar îşi suplimentează meniul cu ouă şi păsări tinere. În Svalbard trăiesc doar două mamifere terestre în adevăratul sens al cuvântului: vulpea polară şi renul de Svalbard, un animal foarte blând. În timpul şederii noastre în Svalbard am văzut de aproape reni în mai multe ocazii. Ne priveau liniştiţi şi ne lăsau să ne apropiem de ei ca să facem fotografii, după care se îndepărtau agale. Această specie de ren are picioare scurte şi o blană groasă şi călduroasă. Toamna este destul de durduliu. Stratul suplimentar de grăsime constituie rezerva lui de hrană pe timp de iarnă.

Ursul polar, stăpânul Arcticii, este considerat de mulţi un mamifer marin întrucât îşi petrece cea mai mare parte a timpului pe banchize vânând foci. Însă în Svalbard puteţi întâlni urşi singuratici hoinărind de colo până colo. Ghidul nostru speră să nu dăm de niciun urs polar, deoarece poate fi foarte agresiv. Din acest motiv, el poartă, pentru siguranţă, o puşcă. Întrucât din 1973 s-a interzis vânătoarea de urşi polari, se investighează uciderea oricărui exemplar. Deşi populaţia de urşi polari este în prezent destul de mare în zona Svalbardului, există încă motive serioase să fim îngrijoraţi în legătură cu viitorul acestui splendid animal. Arctica poate părea un ţinut alb, rece şi curat, însă mediul a fost deja afectat de poluanţi toxici precum PCB-urile. Aceşti agenţi poluanţi se acumulează în organismul urşilor polari întrucât ei sunt ultimii din lanţul trofic şi se pare că le afectează funcţiile de reproducere.

Ajungem pe vârful muntelui Sarkofagen. Efortul ne este răsplătit cu o impresionantă privelişte oferită de multele piscuri înzăpezite pe care le zărim în depărtare. Spre sud-vest admirăm impunătorul munte Nordenskiöldfjellet,  versanţii lui domoli fiind scăldaţi în lumina soarelui. Jos, în depărtare, se află Longyearbyen-ul, iar deasupra se vede cerul senin, tipic zonei arctice. Ne simţim de parcă am sta pe vârful globului. Înainte de a coborî spre gheţarul Longyearbreen, ne întremăm puţin cu câteva felii de pâine şi o cană de „grog“ cald de coacăze negre. Această băutură a drumeţului nu are însă deloc alcool, fiind doar suc de coacăze cu zahăr şi apă fierbinte!

Exploatări miniere şi animale pe cale de dispariţie

O vizită la o veche mină de cărbune constituie o altă experienţă interesantă. Ghidul nostru, un miner vânjos cu multă experienţă, ne arată Mina 3, aflată în afara oraşului. Ne luăm salopete şi căşti cu lanternă şi coborâm cu el în adâncurile muntelui. Ni se spune că exploatările miniere constituie o activitate de bază în Svalbard încă de la începutul secolului trecut. Ani la rând, minerii au dus o viaţă foarte grea. Deseori se târau pe coate şi genunchi prin galeriile lungi, tăiate în straturile orizontale de cărbune, galerii ce aveau în unele locuri doar 70 cm înălţime. Profităm de ocazie şi încercăm şi noi să trecem prin aceste galerii, dar, sincer, n-am vrea să fi fost în locul acelor mineri! Munca lor era grea, aerul, plin de praf de cărbune şi de rocă, iar zgomotul, foarte mare. În plus, exista în permanenţă pericolul exploziilor şi al surpărilor. În prezent însă, se folosesc multe metode moderne de exploatare. Extracţia de cărbune rămâne şi azi o parte importantă a economiei Svalbardului, deşi, în ultimele decenii, turismul ia tot mai multă amploare.

Oamenii nu iau însă întotdeauna în calcul şi fragilitatea ecosistemului arctic. S-a întâmplat ca balenele, morsele, renii, urşii polari şi alte animale să fie vânate într-o aşa măsură încât unele specii au ajuns să fie ameninţate cu dispariţia în Svalbard. Totuşi, în urma luării unor măsuri de conservare, populaţiile unor specii ameninţate s-au putut reface.

Paradisul geologilor

Svalbardul a fost descris drept „paradisul geologilor“. Întrucât vegetaţia este răzleaţă, peisajul de aici este ca o carte de geologie cu fotografii. Observăm structurile geologice tipice din munţi, care constau în straturi bine delimitate, semănând cu uriaşe prăjituri cu foi. Se pot vedea roci din toate perioadele istoriei pământului. Unele au fost formate din nisip şi argilă, altele, din materiale organice. De-a lungul veacurilor, multe plante şi animale moarte au fost acoperite de argilă şi s-au păstrat ca fosile. De fapt, aici se găsesc fosile din toate perioadele geologice.

La muzeul Svalbardului examinăm mai multe fosile de plante şi animale termofile. Aceasta demonstrează că în trecut clima din arhipelag a fost mult mai caldă decât în prezent. În Svalbard există locuri în care stratul de cărbune atinge o grosime de 5 m! În straturile de cărbune s-au găsit rămăşiţe fosilizate atât de conifere, cât şi de foioase. Mai există un lucru care dovedeşte că în trecut clima a fost mai blândă, iar vegetaţia, mai bogată: urme fosilizate ale unui dinozaur erbivor.

Dar cum pot fi explicate aceste schimbări uriaşe ale climei? Îi adresăm această întrebare geologului Torfinn Kjaernet, reprezentantul Administraţiei Exploatărilor Miniere din Longyearbyen. El ne spune că, după părerea celor mai mulţi geologi, principala cauză ar fi deriva continentelor. Specialiştii susţin că Svalbardul se află pe o placă tectonică ce s-a deplasat spre nord într-un timp foarte îndelungat, pornind probabil din sud, chiar din apropierea ecuatorului. Sateliţii moderni care monitorizează aceste deplasări arată că şi în prezent Svalbardul se deplasează spre nord-est cu câţiva centimetri pe an.

Avionul nostru lasă în urmă Svalbardul. Această vizită ne-a dat mult de gândit. Meditând la cele văzute, un imens ţinut arctic, animale bine adaptate condiţiilor de aici şi plante variate, nu putem să nu ne gândim la diversitatea creaţiei, micimea omului şi modul în care omul s-a ocupat de planeta ce i-a fost dată în grijă. Zburând spre sud, admirăm pentru ultima oară acest ţinut al ţărmurilor îngheţate. Piscurile înzăpezite se ridică deasupra stratului de nori, scăldate într-o lumină roz-pal a soarelui de după-amiază.

[Harta de la pagina 24]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Polul Nord

GROENLANDA

SVALBARD

Longyearbyen

75° N

ISLANDA

NORVEGIA

60° N

RUSIA

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Longyearbyen

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Multe plante cu flori, precum ochiul-şoricelului, cu flori purpurii, fac faţă climei arctice aspre

[Provenienţa fotografiei]

Knut Erik Weman

[Legenda fotografiilor de la pagina 26]

Potârnichea şi renul de Svalbard

[Provenienţa fotografiei]

Knut Erik Weman