Am ales cea mai bună carieră

Relatare de Sonia Acuña Quevedo

Lucram la o bancă şi într-o zi am fost propusă pentru avansare. Aceasta mi-ar fi adus un oarecare prestigiu şi un salariu mai mare. Însă tot atunci fusesem invitată să slujesc într-o congregaţie îndepărtată ca pionieră, adică evanghelizatoare cu timp integral. Când mă gândesc la cei 32 de ani care au trecut de atunci, sunt convinsă că am făcut o alegere înţeleaptă.

MAMA a crescut într-o familie de romano-catolici, dar avea unele îndoieli cu privire la doctrinele Bisericii. Se întreba de ce trebuiau venerate imaginile, care nu sunt altceva decât nişte obiecte făcute de om. Întrucât adevărul religios era important pentru ea, a mers de la o biserică la alta să găsească răspunsuri la întrebările ei, dar fără vreun rezultat.

Într-o zi însă, în timp ce şedea în faţa casei noastre din Tuxtla (Mexic), bucurându-se de adierea vântului, a trecut pe acolo un Martor al lui Iehova. Impresionată de răspunsurile lui bazate pe Biblie, a fost de acord să fie vizitată. Când Martorul a revenit, mama îl aştepta cu un adventist, un preot catolic şi un predicator nazarinean. Ea a pus o întrebare despre sabat, dar numai Martorul a dat un răspuns biblic, care a satisfăcut-o. De fapt, numai el venise cu Biblia! În 1956, după doar şase luni de studiu, mama s-a botezat ca Martoră a lui Iehova. Eu aveam atunci opt ani.

Tata este sincer îngrijorat

Tata nu s-a opus ca mama să studieze Biblia. Dar când ea a început să ne înveţe Biblia şi pe noi, copiii — două fete şi doi băieţi — şi să meargă la întrunirile creştine, tata i-a distrus literatura. Convins că eram înşelaţi, a încercat să folosească Biblia catolică pentru a ne demonstra că Martorii au introdus în traducerea lor numele lui Dumnezeu, Iehova, cu scopul de a induce în eroare. Când mama i-a arătat acest nume chiar în Biblia lui, tata a fost foarte surprins şi a început să-şi schimbe atitudinea faţă de Martori. — Psalmul 83:18.

În Mexic, când o fată împlineşte 15 ani, este o zi deosebită. Fiindcă sărbătorirea zilei de naştere nu este susţinută de Scripturi, încetasem să-mi sărbătoresc ziua. * Dar tata a insistat să facă ceva deosebit pentru mine. M-am gândit bine şi i-am zis: „Cel mai frumos cadou pe care mi-l poţi face este să vii cu mine la următorul congres al Martorilor lui Iehova“. Tata a acceptat, iar de atunci a manifestat tot mai mult interes faţă de Biblie.

Într-o seară, după o furtună năprasnică, tata a fost electrocutat de un cablu electric de înaltă tensiune, căzut la pământ. În perioada cât a stat în spital, Martorii locali l-au îngrijit 24 de ore din 24. Tata n-a uitat niciodată această manifestare a iubirii creştine. Ulterior, a început să participe la lucrarea de predicare şi şi-a dedicat viaţa lui Iehova. Din nefericire, în 30 septembrie 1975, când mai avea o lună până la botez, tata a încetat din viaţă. Aşteptăm cu nerăbdare să-l îmbrăţişăm la înviere! — Faptele 24:15.

Influenţa sănătoasă a familiei

Carmen, sora mea mai mare, a preţuit întotdeauna serviciul cu timp integral. În 1967, la scurt timp după ce s-a botezat, a devenit pionieră regulară, petrecând aproximativ 100 de ore pe lună în lucrarea de predicare. După un timp s-a mutat în oraşul Toluca din centrul Mexicului. În schimb eu, după terminarea şcolii, mi-am găsit un loc de muncă la o bancă şi m-am botezat în 18 iulie 1970.

 Serviciul cu timp integral i-a adus lui Carmen mari bucurii, iar ea mă încuraja mereu să merg şi să slujesc împreună cu ea în Toluca. Într-o zi, în timp ce ascultam o cuvântare în care se spunea că discipolii lui Isus trebuie să-şi folosească preţioasele lor bunuri spirituale pentru a-l glorifica pe Dumnezeu, mi-am amintit cuvintele surorii mele (Matei 25:14–30). M-am întrebat: Îmi folosesc eu din plin darurile spirituale ce mi-au fost încredinţate? După ce am meditat la toate aceste lucruri, s-a născut în mine dorinţa de a face mai mult pentru Iehova.

Aleg între două obiective

În 1974 am făcut cerere să slujesc ca pionieră într-un alt teritoriu. Nu după mult timp, am primit la bancă un telefon de la un bătrân de congregaţie din Toluca. „Te aşteptăm! Ce s-a întâmplat?“, m-a întrebat el. Spre surprinderea mea, atunci am aflat că fusesem repartizată să slujesc ca pionieră specială în Toluca, dar se pare că scrisoarea cu numirea mea ca pionieră se rătăcise pe drum! (Pionierii speciali acceptă să slujească cu timp integral oriunde îi trimite organizaţia lui Iehova.)

Imediat am informat conducerea băncii despre decizia mea de a pleca. „Stai o clipă, Sonia“, mi-a zis şeful meu, fluturând foaia pe care o avea în mână. „Tocmai am fost informaţi că tu vei fi una dintre cele şapte femei alese pentru funcţia de asistent manager. Banca noastră n-a numit până acum femei în acest post. Nu accepţi o asemenea funcţie?!“ Aşa cum am spus la începutul relatării, această avansare însemna un oarecare prestigiu şi un salariu mai mare. Totuşi, după ce i-am mulţumit şefului, i-am zis că eram hotărâtă să-i slujesc lui Dumnezeu într-o măsură mai mare. „Atunci, mult succes!“, a zis el. „Dar să ştii că porţile băncii îţi vor fi mereu deschise, în caz că vei căuta un loc de muncă.“ Două zile mai târziu eram în Toluca.

Pionieratul special în Mexic

Carmen era deja de doi ani pionieră specială în Toluca. Ce bucurie să fim din nou împreună! Dar colaborarea noastră în acest serviciu avea să fie de scurtă durată. După trei luni, mama a avut un accident în urma căruia trebuia îngrijită permanent la domiciliu. După ce ne-am consultat cu fraţii de la filială, eu şi Carmen am fost de acord ca ea să se întoarcă acasă şi să se îngrijească de mama. A făcut acest lucru timp de 17 ani. În toţi aceşti ani, Carmen a slujit ca pionieră regulară, invitându-i acasă pe cei cu care studia Biblia, ca să poată fi lângă mama, în cazul în care ar fi avut nevoie de ajutor.

În 1976, am fost repartizată în Tecamachalco, un oraş al contrastelor: cei săraci locuiau într-o parte a oraşului, iar cei bogaţi, în cealaltă parte. Am început să studiez Biblia cu o doamnă în vârstă care nu fusese niciodată căsătorită. Locuia cu fratele ei, care era foarte bogat. Când i-a zis că dorea să devină Martoră, el a ameninţat-o că o dă afară din casă. Însă această femeie umilă nu s-a lăsat intimidată. După ce s-a botezat, fratele ei chiar a lăsat-o în stradă. Deşi avea 86 de ani, ea s-a încrezut în mod deplin în Iehova. Congregaţia i-a purtat de grijă, iar ea a rămas fidelă până la moarte.

Şcoala Galaad, şi apoi Bolivia

Cei cinci ani petrecuţi în Tecamachalco au fost minunaţi. Apoi am primit invitaţia de a face parte din prima clasă a Anexei Şcolii Galaad care urma să se ţină în Mexic. După cum sugerează şi numele, era o anexă a Şcolii Galaad din New York. Atât mama, cât şi Carmen au insistat să accept invitaţia. Prin urmare, m-am dus la filiala din Ciudad de Mexico, unde am urmat acest curs de zece săptămâni. A fost un eveniment spiritual important. Am absolvit la 1 februarie 1981 şi am fost repartizată împreună cu Enriqueta Ayala (în prezent, Fernández) în La Paz, capitala Boliviei.

Când am ajuns în La Paz, fraţii care trebuiau să ne întâmpine nu sosiseră încă. „De ce să pierdem timpul?“, ne-am zis. Aşa că am început să le depunem mărturie persoanelor din aeroport. După trei ore, petrecute în modul cel mai plăcut, au sosit fraţii de la filială. După ce şi-au cerut scuze, ne-au spus că străzile fuseseră blocate din cauza carnavalului.

Depunem mărturie deasupra norilor

La Paz se află la o altitudine de aproximativ 3 625 m şi deci în cea mai mare parte a timpului ne aflam deasupra norilor. Aerul fiind rarefiat, se respiră destul de greu, iar eu mă simţeam  epuizată chiar şi după puţin timp petrecut în lucrarea de predicare. Deşi mi-a trebuit un an să mă adaptez la această altitudine, binecuvântările lui Iehova au depăşit cu mult dificultăţile de ordin fizic. De exemplu, într-o dimineaţă din 1984 am urcat un versant stâncos, abrupt, ca să ajung la o casă cocoţată în vârf. Epuizată, am bătut la uşă. A ieşit o doamnă. Am purtat o discuţie plăcută şi i-am zis că mă voi întoarce peste câteva zile.

„Mă îndoiesc că o veţi face“, a spus ea. Dar m-am întors aşa cum am promis, iar doamna m-a rugat să o învăţ din Biblie pe fiica ei. „Asta-i responsabilitatea părinţilor“, i-am zis. „Totuşi, dacă vreţi, am să vă dau o mână de ajutor.“ Ea a fost de acord şi a acceptat să studiez Biblia şi cu ea. Întrucât nu ştia carte, am început cu broşura Învăţaţi să scrieţi şi să citiţi *, pregătită de Martorii lui Iehova special pentru astfel de persoane.

Cu timpul, familia a crescut, ajungând să aibă opt copii. Când îi vizitam, câţiva dintre copii formau un lanţ viu şi mă ajutau să urc panta abruptă. În cele din urmă, întreaga familie a ajuns să-i slujească lui Iehova: tata, mama şi cei opt copii. Trei dintre fete sunt pioniere, iar unul dintre fii este acum bătrân de congregaţie. În 2000, când a încetat din viaţă, tatăl era slujitor auxiliar în congregaţie. Îmi tresaltă inima de bucurie când mă gândesc la această familie minunată şi la fidelitatea pe care a dovedit-o! Îi mulţumesc lui Iehova că mi-a dat privilegiul să-i ajut.

Din nou împreună cu Carmen

În 1997, după moartea mamei, Carmen a primit din nou invitaţia de a sluji ca pionieră specială. În 1998, a fost repartizată în Cochabamba (Bolivia), chiar oraşul în care slujeam eu. Da, după 18 ani, eram din nou împreună! Carmen a primit şi ea statut de misionar. A fost minunat în Cochabamba! În acest oraş, clima este atât de plăcută, încât o vorbă din bătrâni spune că nici rândunica nu pleacă de aici! În prezent, slujim în Sucre (Bolivia), un frumos oraş cu 220 000 de locuitori, aşezat într-o vale alpină. Numit cândva Micul Vatican, pentru că avea foarte multe biserici catolice, oraşul are în prezent cinci congregaţii ale Martorilor lui Iehova.

Împreună, eu şi Carmen avem peste 60 de ani de pionierat şi ne-am bucurat de privilegiul extraordinar de a ajuta mai bine de 100 de persoane să ajungă la pasul botezului. Cu siguranţă, a-i sluji lui Iehova din tot sufletul este cel mai bun mod de viaţă! — Marcu 12:30.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Ca să studiez cu această familie a trebuit să urc versantul stâncos al unui munte

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

În lucrarea de predicare alături de sora mea, Carmen (în dreapta)