Are cineva un creion?

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN MAREA BRITANIE

ESTE ieftin, la îndemâna oricui şi nu cântăreşte mai nimic. Se simte în largul lui în buzunar. N-are nevoie de curent electric pentru a funcţiona, nu curge niciodată, iar urmele i se pot şterge cu uşurinţă. Copiii învaţă să scrie cu el, artiştii talentaţi creează opere de artă cu el, iar cei mai mulţi dintre noi îl păstrăm mereu la îndemână ca să ne notăm câte ceva. Într-adevăr, umilul creion este unul dintre instrumentele de scris cel mai des întrebuinţate de pe mapamond. Uluitoarea lui poveste începe în zona rurală a Angliei, cu o descoperire absolut întâmplătoare.

Grafitul

În secolul al XVI-lea, în valea Borrowdale, aflată în Ţinutul Lacurilor (nordul Angliei), ploaia a scos la suprafaţă nişte bulgări negri şi ciudaţi. Deşi mineralul aducea mult cu cărbunele, nu ardea şi, dacă voiai să scrii cu el, lăsa o urmă neagră, lucioasă, uşor de şters. La început, a fost numit plumb negru. Deoarece la atingere erau unsuroşi, „bulgăraşii“ de plumb negru erau înfăşuraţi în piele de oaie, iar beţişoarele scurte din acelaşi material înfăşurate cu aţă. Nu se ştie nici acum cine a fost cu ideea de a introduce plumbul negru în suporturi de lemn. Totuşi, primele creioane şi-au făcut apariţia pe continentul european prin anii 1560.

Nu după mult timp, plumbul negru se extrăgea şi se exporta pentru a veni în întâmpinarea necesităţilor artiştilor. În veacul al XVII-lea, era folosit aproape pretutindeni. Fabricanţii de creioane nu încetau să-şi pună în joc toată iscusinţa pentru a produce un instrument de scris de o mai bună calitate. Întrucât în Borrowdale se găsea în stare pură şi era uşor de extras, plumbul negru a ajuns ţinta hoţilor şi a traficanţilor. De aceea, în 1752, Parlamentul Britanic a dat o lege potrivit căreia cei ce furau plumb negru erau pasibili de pedeapsa cu închisoarea sau cu surghiunul într-o colonie penitenciară.

 În 1779, chimistul suedez Carl Scheele a făcut o descoperire uluitoare: aşa-zisul plumb negru nu era plumb, ci un fel de carbon pur, moale! Zece ani mai târziu, geologul german Abraham Werner a dat mineralului numele pe care îl poartă şi astăzi: grafit. Acesta provine din termenul grecesc graphein, însemnând „a scrie“. Într-adevăr, nici urmă de plumb în creioane!

Creionul iese în lume

Întrucât nu necesita prelucrări ulterioare, grafitul britanic a deţinut ani la rând monopolul în industria producătoare de creioane. Grafitul de pe continentul european era însă de calitate inferioară, iar producătorii de creioane au căutat mereu metode de îmbunătăţire a minelor de creion. Inginerul francez Nicolas-Jacques Conté a amestecat pulbere de grafit cu argilă, a modelat amestecul în beţişoare şi le-a pus la ars într-un cuptor. Variind proporţia grafit/argilă din amestec, a obţinut mine de creion care lăsau urme de diverse nuanţe de negru. Acest procedeu este întrebuinţat şi în ziua de azi. Conté şi-a patentat descoperirea în 1795.

În secolul al XIX-lea, fabricarea creioanelor a devenit o afacere foarte profitabilă. S-a descoperit grafit în nenumărate locuri, inclusiv în Siberia, în Germania şi pe teritoriul actualei Republici Cehe. S-au deschis mai multe fabrici în Germania, iar ulterior în Statele Unite. Datorită mecanizării şi a producţiei în serie a creioanelor, preţurile lor au scăzut atât de mult încât, pe la începutul secolului al XX-lea, până şi şcolarii foloseau creioane.

Creionul modern

În întreaga lume se fabrică anual miliarde de creioane. Creionul s-a modernizat, fiind util în multe munci. Cu un banal creion din lemn se poate trage o linie de aproape 60 km lungime şi se pot scrie 45 000 de cuvinte. Confecţionate din metal sau din plastic, creioanele mecanice au mina subţire, care nu trebuie ascuţită niciodată. La fabricarea creioanelor colorate, în locul grafitului, sunt folosiţi coloranţi şi pigmenţi de felurite culori.

Rezistent, simplu şi util în multe activităţi, umilul creion nu se demodează odată cu trecerea timpului. Mulţi ani de-acum înainte s-ar putea să mai auzim pe cineva întrebând la serviciu sau acasă: „Are cineva un creion?“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 13]

CUM ESTE INTRODUSĂ MINA ÎN CREION?

O pastă din pudră de grafit, argilă şi apă este trecută prin tuburi înguste de metal, căpătând forma unor spaghetti. După ce se usucă, beţişoarele sunt tăiate şi arse într-un cuptor. Apoi, sunt cufundate într-un amestec încins de ulei şi ceară. Lemnul — în mod obişnuit de cedru, pentru că se ascute cu uşurinţă — e tăiat în plăcuţe de grosimea unei jumătăţi de creion. Plăcuţele sunt şlefuite şi de-a lungul lor se fac nişte şănţuleţe. În şănţuleţele unei plăcuţe se introduc minele. Deasupra se lipeşte şi se presează o altă plăcuţă. Când se usucă lipiciul, plăcuţa obţinută se taie în bucăţi, rezultând mai multe creioane. Creioanelor li se dă o formă, după care se şmirgheluiesc şi se vopsesc. Pe ele se imprimă apoi marca producătorului, precum şi alte detalii. La unele creioane se fixează la un capăt o radieră. Acum, creioanele, ce par a fi făcute dintr-o singură bucată, sunt gata de folosire.

[Provenienţa fotografiei]

Faber-Castell AG

[Chenarul/Fotografia de la pagina 14]

CE CREION SĂ FOLOSESC?

Pentru a alege creionul potrivit, fiţi atenţi la literele sau cifrele imprimate pe el. Acestea arată cât de dură sau de moale este mina. Minele mai moi lasă urme mai închise.

HB este o mină cu duritate medie şi are multiple întrebuinţări.

B este o mină mai moale. Cifra care însoţeşte această literă, de pildă 2B sau 6B, arată cât de moale este mina: cu cât cifra este mai mare, cu atât mina este mai moale.

H este o mină mai dură. Cu cât cifra care însoţeşte această literă este mai mare — 2H, 4H, 6H ş.a.m.d. —, cu atât mina este mai dură.

F arată că mina scrie subţire.

În unele ţări sunt folosite alte sisteme de notare. În Statele Unite, bunăoară, creionul care are cifra 2 imprimată pe el este echivalentul unui HB. Cu cât cifra este mai mare, cu atât mina este mai dură.