Invincibila Armada — O călătorie fatală

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN SPANIA

ACUM patru sute de ani, Canalul Mânecii a fost scena unor lupte grele purtate de două flote renumite. Bătălia, care i-a adus faţă-n faţă pe protestanţi şi pe catolici, este una dintre numeroasele lupte duse de-a lungul veacului al XVI-lea de armata reginei protestante a Angliei, Elisabeta I, şi cea a regelui romano-catolic al Spaniei, Filip al II-lea. „În ochii oamenilor [acelei vremi], ciocnirile din Canalul Mânecii dintre flota Angliei şi flota Spaniei au fost o luptă pe viaţă şi pe moarte, o luptă între forţele luminii şi forţele întunericului“, scrie Garrett Mattingly în The Defeat of the Spanish Armada.

Englezii din acele timpuri au descris Armada, sau flota militară a Spaniei, drept „cea mai mare forţă navală pe care au văzut-o vreodată“. Însă campania întreprinsă de Armada n-a avut sorţi de izbândă. Mii de oameni şi-au pierdut atunci viaţa! Care a fost scopul campaniei şi de ce nu a fost atins?

Motivul invaziei

Ani la rând, piraţii englezi jefuiseră navele spaniole. Regina Elisabeta I a Angliei a sprijinit din plin Ţările de Jos în răscoala împotriva stăpânirii spaniole. În schimb, regele catolic Filip al II-lea s-a simţit obligat să-i ajute pe catolicii englezi „să cureţe“ ţara de „erezia“ protestantă care câştiga tot mai mult teren în Anglia. Din această cauză, Armada a luat la bordul navelor ei 180 de preoţi şi sfătuitori religioşi. Odată ce membrii echipajelor spaniole s-au strâns, fiecare a trebuit să-şi mărturisească păcatele unui preot şi să primească împărtăşania.

Din cuvintele ilustrului iezuit spaniol Pedro de Ribadeneyra ne facem o idee despre climatul religios din  Spania şi despre înclinaţiile religioase ale regelui: „Dumnezeul şi Domnul nostru, pentru a cărui cauză şi credinţă preasfântă luptăm, ne va sta pavăză! Cu un asemenea căpitan, nu avem de ce ne teme!“ Cât despre englezi, ei nădăjduiau ca o victorie decisivă asupra spaniolilor să deschidă protestantismului porţile Europei.

Planul de atac al regelui spaniol părea simplu. El a dat ordin Armadei să navigheze până în Canalul Mânecii, unde avea să se întâlnească cu ducele de Parma şi cu cei 30.000 de soldaţi ai săi, toţi oameni încercaţi în luptă, care se aflau în Flandra *. Împreună aveau să traverseze Canalul, să debarce în Essex, să mărşăluiască spre Londra şi să o cucerească. Filip miza pe faptul că expediţia spaniolilor avea să-i determine pe catolicii englezi să întoarcă spatele reginei protestante şi să îngroaşe rândurile armatei spaniole.

Planul lui Filip însă avea neajunsuri serioase. Deşi se bizuia pe ajutorul Providenţei, regele a scăpat din vedere două obstacole mari. În primul rând, flota engleză era foarte puternică. În al doilea rând, în zonă nu exista niciun port cu ape adânci unde Armada să aştepte în siguranţă trupele ducelui de Parma.

O flotă uriaşă, dar greoaie

Filip l-a numit pe ducele de Medina Sidonia în fruntea Armadei. Deşi n-avea multă experienţă în ale navigaţiei, ducele era un bun organizator, câştigându-i iute de partea sa pe căpitanii deprinşi cu marea. Împreună au creat o uriaşă „maşină de război“ şi au aprovizionat-o cât de bine au putut. Au stabilit cu atenţie semnalele, comenzile de navigaţie şi formaţiile de luptă, strategie care avea să unifice forţele multinaţionale ce luptau sub stindardul spaniol.

În cele din urmă, la 29 mai 1588, cele 130 de nave ale Armadei, având la bord aproape 20.000 de soldaţi şi 8.000 de marinari, au ridicat ancora din portul Lisabona. Dar vânturi potrivnice şi o furtună năprasnică i-au forţat să se oprească în La Coruña, situată în nord-vestul Spaniei, pentru reparaţii şi provizii. Frământat din pricina proviziilor insuficiente şi a bolilor care îi chinuiau pe oamenii săi, ducele de Medina Sidonia i-a scris câteva rânduri regelui în care-şi exprima profunda îngrijorare în privinţa campaniei. Dar Filip a insistat ca amiralul să respecte planul. Prin urmare, greoaia flotă şi-a continuat călătoria, ajungând în sfârşit în Canalul  Mânecii, după două luni de la ridicarea ancorei în Lisabona.

Lupte în Canalul Mânecii

Când spaniolii au ajuns în apropierea portului Plymouth, în sud-vestul Angliei, englezii erau deja acolo şi-i aşteptau. Ambele flote aveau un număr aproape egal de nave. Însă ca structură, corăbiile se deosebeau mult. Cele spaniole aveau bordul foarte înalt şi multe tunuri grele, cu bătaie scurtă. Având la prora şi la pupa câte un turn mare, navele aduceau cu nişte fortăreţe plutitoare. Tactica spaniolilor era abordajul. Corabia inamică era invadată, după care începea lupta corp la corp. Însă navele engleze aveau bordul mai puţin înalt, erau mai rapide şi dotate cu mai multe tunuri cu bătaie lungă. Căpitanii englezi hotărâseră să nu se apropie de inamic, ci să distrugă vasele spaniole de la distanţă.

Pentru a face faţă artileriei grele a flotei engleze şi marii ei mobilităţi, amiralul spaniol s-a gândit la o formaţie de apărare în formă de semilună. La extremităţi, urmau să fie cele mai puternice nave cu tunuri cu bătaie lungă. Indiferent de unde venea inamicul, Armada îşi putea schimba direcţia şi-i putea sta împotrivă aşa cum bivolul sălbatic îşi îndreaptă coarnele spre leul ce-l atacă.

Flotele au avut două confruntări neînsemnate în Canalul Mânecii. Formaţia de apărare spaniolă s-a dovedit foarte eficientă, iar tunurile cu bătaie lungă ale englezilor n-au izbutit să scufunde nicio navă spaniolă. Ca urmare, căpitanii englezi s-au gândit să găsească o modalitate de a crea o breşă în formaţia de luptă inamică şi să determine corăbiile spaniole să intre în bătaia tunurilor lor. Ocazia li s-a ivit la 7 august.

Respectând ordinele, ducele de Medina Sidonia a condus Armada spre locul de întâlnire cu ducele de Parma şi trupele sale. Aşteptând veşti de la ducele de Parma, ducele de Medina Sidonia a ordonat flotei să ancoreze la Calais, pe coasta franceză. Văzând navele spaniole ancorate, deci o ţintă uşoară, englezii au trimis împotriva lor opt corăbii incendiare, încărcate cu combustibil. Înspăimântaţi, o mare parte din căpitanii spanioli au pornit cu corăbiile în larg, căutând să scape de primejdie. Vântul puternic şi curenţii le-au împins spre nord.

Bătălia decisivă s-a dat la revărsatul zorilor. Flota engleză a deschis focul asupra corăbiilor spaniole, aflate în bătaia tunurilor. Cel puţin trei nave au fost distruse cu desăvârşire, iar mai multe avariate. Cum n-aveau suficientă muniţie, spaniolii au asistat neajutoraţi la propria înfrângere.

O furtună cumplită i-a obligat pe englezi să-şi întrerupă atacul până a doua zi. În acea dimineaţă, corăbiile spaniole s-au reorganizat în formaţie de semilună. Deşi aveau puţine muniţii, s-au întors spre inamic pregătite de luptă. Înainte însă ca englezii să deschidă focul, navele  spaniole au fost împinse de vânt şi de curenţi, fără putinţă de scăpare, spre bancurile de nisip din Zeeland, de pe coasta olandeză.

Când totul părea pierdut, vântul şi-a schimbat direcţia, purtând Armada în larg, spre nord. În sfârşit erau în siguranţă! Dar drumul de întoarcere spre Calais era blocat de flota engleză, iar vântul încă împingea navele avariate spre nord. Ducele de Medina Sidonia a hotărât că nu există altă cale decât să abandoneze planul de invadare a Angliei şi să salveze cât mai multe nave şi cât mai mulţi oameni cu putinţă. Prin urmare, a decis să se întoarcă în Spania, făcând un ocol în jurul Scoţiei şi Irlandei.

Furtuni şi naufragii

Călătoria de întoarcere a flotei spaniole înfrânte a fost foarte grea. Alimentele li se terminaseră, iar apa era pe sfârşite, pentru că butoaiele li se spărseseră. Din cauza atacurilor engleze, multe vase spaniole au fost serios avariate, şi doar puţine mai puteau naviga. Apoi, preţ de două săptămâni, furtuni cumplite au hărţuit flota spaniolă aflată în largul coastei de nord-vest a Irlandei. Unele vase au dispărut fără urmă, altele au naufragiat în apropierea coastei irlandeze.

Primele corăbii spaniole au ajuns în portul Santander, aflat în nordul Spaniei, abia la 23 septembrie. Armada s-a întors doar cu jumătate din oameni şi cu vreo 60 de nave dintre cele cu care pornise din Lisabona. Mii de oameni îşi găsiseră sfârşitul în mare. Mulţi alţii pieriseră în călătoria de întoarcere din cauza rănilor sau a bolilor. Nici pentru cei ajunşi teferi pe coasta Spaniei nu a fost mai bine.

Cartea The Defeat of the Spanish Armada arată că, deşi câteva nave erau ancorate chiar într-un port spaniol, „[echipajele] au murit de foame“. Cartea mai spune că o navă a eşuat în portul spaniol Laredo deoarece „nu erau destui bărbaţi în stare să strângă pânzele şi să arunce ancora“.

Urmările înfrângerii

Chiar dacă războaiele religioase nu au încetat, înfrângerea Armadei le-a dat aripi protestanţilor din nordul Europei. Ei au pus victoria proaspăt dobândită pe seama favorii divine, fapt susţinut de o medalie englezească ce comemorează evenimentul. Inscripţia conţine cuvintele: Flavit יהוה et dissipati sunt 1588, care în traducere înseamnă: „Iehova a suflat, iar ei s-au risipit; 1588“.

În timp, Marea Britanie a devenit putere mondială. În cartea Modern Europe to 1870, Carton Hayes spune: „În 1763, Marea Britanie s-a impus pe scena lumii drept cea mai mare putere comercială şi colonială“. Într-adevăr, „în 1763, Imperiul Britanic a devenit stăpânul lumii asemenea unui nou Imperiu Roman, dar mult mai întins“, arată James Stokesbury în cartea Navy and Empire. Mai târziu, Marea Britanie s-a unit cu fosta sa colonie Statele Unite ale Americii formând puterea mondială anglo-americană.

Nu e de mirare că cei ce studiază Biblia sunt interesaţi de evenimentele care au dus la ascensiunea şi declinul puterilor politice mondiale. Sfintele Scripturi conţin nenumărate informaţii despre guvernări care s-au perindat la cârma lumii: Egiptul, Asiria, Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma şi, în cele din urmă, puterea anglo-americană. De fapt, Biblia a profeţit cu mult timp în urmă ascensiunea şi căderea mai multor puteri politice. — Daniel 8:3–8, 20–22; Revelaţia 17:1–6, 9–11.

Întorcându-ne din nou cu gândul la evenimentele din vara anului 1588, când eforturile Armadei de a invada Anglia n-au avut sorţi de izbândă, ne dăm seama că ele au o semnificaţie profundă. La aproape 200 de ani de la înfrângerea Armadei, Marea Britanie are o influenţă însemnată pe scena lumii, jucând un rol-cheie în împlinirea profeţiilor biblice.

[Notă de subsol]

[Diagrama/Harta de la paginile 26, 27]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Drumul parcurs de Armada

​——​ Traseul campaniei militare

–– Călătoria de întoarcere

X Bătălii

SPANIA

Lisabona

La Coruña

Santander

FLANDRA

Calais

OLANDA SPANIOLĂ

REPUBLICA PROVINCIILOR UNITE

ANGLIA

Plymouth

Londra

IRLANDA

[Legenda ilustraţiei de la pagina 24]

Regele Filip al II-lea

[Provenienţa ilustraţiei]

Biblioteca Nacional, Madrid

[Legenda ilustraţiei de la pagina 24]

Regina Elisabeta I

[Legenda ilustraţiei de la paginile 24, 25]

Ducele de Medina Sidonia, comandantul Armadei

[Provenienţa ilustraţiei]

Cortesía de Fundación Casa de Medina Sidonia

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 25]

Museo Naval, Madrid