Iubesc muzica, viaţa şi Biblia

Relatare de Boris Nikolaevici Gulaşevski

Imaginaţi-vă un om la vreo 65 de ani, care e orb şi a suferit două atacuri de cord grave. Faţa îi este scăldată de lacrimi în timp ce-i mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că i-a permis să-l cunoască. De fapt, chiar despre mine este vorba; am trecut prin această situaţie în urmă cu 11 ani.

AM VĂZUT lumina zilei în 1930, în satul ucrainean Ţibulev, din regiunea Cerkassi. În 1937, în timpul represiunilor staliniste, tata a fost arestat şi condamnat ca „duşman al statului“. Apartamentul ne-a fost confiscat. Aproape toţi cunoscuţii ne evitau. În scurt timp însă au fost arestaţi mulţi dintre ei. Neîncrederea, trădarea şi frica puseseră stăpânire pe oameni.

La două luni după ce tata a fost arestat, a venit pe lume Lena, sora mea. Împreună cu mama, Lena şi fratele meu, Nikolai, am petrecut iarna într-o încăpere mică fără ferestre. Nici sobă nu aveam. Mai târziu, ne-am mutat la bunicul. Eu şi Nikolai ne îngrijeam de casă, tăiam lemne pentru foc şi făceam unele reparaţii când era nevoie. Îmi plăcea să lucrez cu propriile mâini. Făceam încălţări şi unele lucrări de dulgherie. Întrucât îmi plăcea muzica nespus de mult, dintr-o bucată de placaj mi-am făcut singur o balalaică şi am învăţat să cânt la ea. Ulterior, am învăţat să cânt şi la chitară şi la mandolină.

În copilărie, fusesem botezat la catolici. Dar, întrucât nu înţelegeam învăţăturile şi datinile bisericii, mi se păreau mai logice concepţiile ateiste. După al Doilea Război Mondial, m-am alăturat Comsomolului (Uniunea Tineretului Comunist-Leninist) şi, când se  ivea ocazia, eu şi alţi membri ai uniunii încercam să-i convingem pe credincioşi că nu există Dumnezeu.

Îmi pierd vederea

După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, când Germania a atacat Uniunea Sovietică în 1941, în satul nostru s-au dat mai multe lupte grele. La 16 martie 1944, în timpul unor bombardamente, am fost rănit şi mi-am pierdut vederea. Am fost cuprins de disperare, deznădejde şi durere.

După ce frontul a înaintat spre vest, iar nemţii au fost obligaţi să se retragă, mi-am făcut obiceiul de a mă plimba prin grădină ascultând trilurile păsărilor. Fiindu-i milă de mine, mama îmi dădea să beau votcă, iar localnicii mă chemau la petreceri să le cânt. Fumam şi îmi înecam amarul în alcool. În scurt timp însă, mi-am dat seama că nu schimbam cu nimic situaţia.

Mătuşa mea, care era învăţătoare, a auzit că existau şcoli pentru orbi şi a convins-o pe mama să mă înscrie la una dintre ele. Am început cursurile în 1946 în Kamianeţ-Podilski, cum se numeşte în prezent oraşul. Eram un elev conştiincios. Am învăţat să citesc şi să bat la maşină în Braille. Între timp, mi-am continuat studiile muzicale, exersând ore întregi la concertină. Văzându-mi eforturile, directorul adjunct mi-a dat voie să cânt la acordeonul lui. Am învăţat să cânt şi la pian.

Îmi întemeiez o familie

În 1948, m-am căsătorit cu una dintre profesoarele de la şcoală. Soţul ei murise în război, ea rămânând cu cele două fetiţe ale lor. După ce mi-am terminat studiile, m-am mutat la ea acasă. M-am străduit să fiu un soţ şi un tată bun. Îmi întreţineam familia cântând la diverse instrumente muzicale. În 1952, am avut un fiu.

Intenţionam să construiesc o casă pentru familia noastră. Deşi pentru fundaţie şi pentru pereţii exteriori am angajat lucrători, multe alte lucrări le-am executat cu mâna mea. Simţul tactil şi imaginaţia îmi slujeau drept „ochi“. Luam în mână o bucată de lemn, o pipăiam şi mi-o imaginam. După aceea, făceam din ea obiecte de lemn, între care şi unelte. Uneltele de oţel le comandam la o fabrică. Am construit un cuptor de cărămidă, am făcut mobilă şi multe alte lucruri.

O orchestră de fluiere

Am continuat să studiez muzica, devenind muzician de profesie. Deşi stăpâneam mai multe instrumente muzicale, am învăţat să cânt şi la fluier. Odată, am reparat un mic fluier de bambus. Cu timpul, am învăţat să fac singur fluiere. Pe atunci, specialiştii în domeniu erau de părere că nu se puteau construi fluiere care să emită sunete joase, întrucât, din cauza dimensiunilor lor mari, sunetul ar fi fost prea slab. Acesta era motivul pentru care nu existau orchestre de fluiere.

 Am reuşit totuşi să realizez un fluier căruia i-am pus un rezonator special, pentru a-i amplifica sunetul. Prin urmare, se puteau construi fluiere care să emită sunete joase, fără să piardă din volum. Am început să creez diferite familii de fluiere, care laolaltă să realizeze armonii complexe.

Înainte înfiinţasem orchestre de instrumente tradiţionale. În una dintre ele, cântau doar muzicieni orbi. Apoi, în 1960, am format o orchestră de fluiere, singura de acest gen din Uniunea Sovietică şi, probabil, din întreaga lume.

Aflu lucruri noi, dar am şi îndoieli

În 1960, a trebuit să duc la reparat nişte instrumente muzicale. Meşterul la care le-am dus mi-a vorbit despre religie. Cum îmi stătea în obicei, am încercat să-l contrazic, susţinând că nu există Dumnezeu. El m-a rugat doar să ascult ce avea să-mi citească din Biblie. Întrucât nu citisem Biblia, m-am hotărât să-i acord toată atenţia.

Relatarea despre Iacob care muncea din greu pentru a-şi întreţine familia m-a impresionat profund. Am plâns când mi-a citit despre Iosif şi fraţii lui, despre încercările prin care a trecut după ce a fost vândut ca sclav şi despre tăria lui de a-şi ierta fraţii (Geneza, capitolele 37, 39–45). Mi-a plăcut mult şi Regula de aur, care ne spune să-i tratăm pe alţii aşa cum am dori să fim trataţi noi înşine (Matei 7:12). În felul acesta, m-am familiarizat întrucâtva cu Biblia, ba chiar a început să-mi placă.

Începusem să merg la întrunirile baptiştilor împreună cu prietenul meu. Aici mi s-a oferit „Noul Testament“ în Braille. M-am apucat să-l citesc numaidecât. Astfel, am observat unele contradicţii între ce spunea Biblia şi ce învăţau baptiştii. De exemplu, Biblia arată că Dumnezeu şi Isus sunt două entităţi diferite şi că Dumnezeu este mai mare decât Isus (Matei 3:16, 17; Ioan 14:28; Faptele 2:32). Baptiştii însă susţin că Dumnezeu şi Isus sunt egali şi că aparţin „Sfintei Treimi“. Am citit „Noul Testament“ în Braille de multe ori, simţind literalmente fiecare cuvânt şi convingându-mă că această învăţătură nu-şi avea bazele în Biblie.

Versiunea Bibliei pe care o aveam folosea cuvântul „iad“. Încercam să-mi imaginez iadul aşa cum îl descriau baptiştii: un loc al chinului veşnic. Asta mă îngrozea! Întrucât Biblia spune că Dumnezeu este iubire, nu puteam accepta ideea că el a creat un astfel de loc (1 Ioan 4:8). Cu trecerea timpului, îndoielile mele cu privire la iad şi la alte învăţături baptiste creşteau.

Mari schimbări

În 1968, fiicele mele vitrege erau deja căsătorite şi aveau copii. Cam pe atunci, eu şi soţia mea am început să avem neînţelegeri serioase. Gândindu-mă la acele zile, îmi pare rău că nu am fost mai iubitori şi mai răbdători unul cu celălalt. Am divorţat şi la fel au sfârşit şi celelalte două căsnicii ale mele.

În 1981, m-am mutat din Kamianeţ-Podilski, unde petrecusem 35 de ani, în Ioşkar-Ola, aflat la circa 600 km est de Moscova. Iubirea mea pentru muzică nu s-a stins. Una dintre orchestrele mele era alcătuită din 45 de membri care cântau la diverse fluiere: de la un fluier sopranino de 20 cm lungime, cu un diametru de mai puţin de 1 cm, la un fluier contra-bas de peste 3 m lungime, cu un diametru de 20 cm. Dădeam spectacole în toată ţara, concertele noastre fiind difuzate de radio şi de televiziune.

În 1986, cu ocazia unui concurs la care au participat formaţii de muzică din toată Uniunea Sovietică, am fost medaliat şi am primit o diplomă pentru dezvoltarea artei fluierului. Câţiva ani mai târziu, s-a realizat un documentar intitulat Solo pentru fluier, sau Povestea unui muzician. Ziarul Mariiskaia pravda scria: „Boris Nikolaevici Gulaşevski, în cinstea căruia a fost realizat documentarul, a primit o diplomă specială prin care i se recunoaşte meritul de a fi întemeiat o orchestră de fluiere, singura de acest gen în Rusia“.

Caut adevărul

Când m-am mutat în Ioşkar-Ola, m-am înscris la o bibliotecă ce avea multe materiale  pentru orbi. M-am familiarizat cu învăţăturile catolicilor, ale penticostalilor şi ale metodiştilor. Asistam şi la serviciile religioase ale Bisericii Ortodoxe. Spre surprinderea mea, am constatat că biserica predă învăţături pe care le auzisem la Biserica Baptistă şi care nu se bazau pe Biblie.

Un preot ortodox, Alexandr Men, a scris într-o carte a sa că Dumnezeu are un nume: Yahweh. El mai spunea că evreii au practicat cândva religia adevărată, care ulterior a fost contaminată cu învăţături păgâne şi cu practici idolatre. Scrierile lui m-au impresionat profund şi mi-au întărit hotărârea de a căuta adevărul.

Devin mai hotărât

Din una dintre orchestrele mele făcea parte o interpretă pe nume Liza. Întrucât vederea ei era foarte slabă, din punct de vedere medical Liza era considerată oarbă. Ne-am căsătorit în 1990. A devenit şi ea interesată de lucrurile spirituale. În acelaşi an, am mers să o văd pe mama, care locuia cu sora mea, Lena, în Baranovici (Belarus). La rugămintea mamei, am asistat la o slujbă catolică, unde am primit împărtăşania. Întrucât ne aflam în plină perestroikă, preotul şi-a axat predica pe schimbările politice. Şi de data asta, m-am convins că nu găsisem ce căutam.

În 1994, am suferit două atacuri de cord şi m-am îmbolnăvit grav. În acelaşi an, mama s-a stins din viaţă. În pofida greutăţilor, n-am încetat să citesc din Biblie. Citisem deja „Noul Testament“ de 25 de ori, după care nu am mai ţinut socoteala. În mintea mea se năşteau tot mai multe întrebări. Evident, nu puteam înţelege adevărurile biblice de unul singur.

„Văd“ lumina adevărului

În 1996, Martorii lui Iehova au bătut la uşa locuinţei noastre din Ioşkar-Ola. Eram suspicios, deoarece ziarele spuneau că sunt o sectă periculoasă. „Dar ce rău mi-ar putea face?“, m-am gândit. Primul lucru pe care l-am întrebat a fost ce credeau despre Treime. Mi-au răspuns că Biblia nu menţionează nici cuvântul, nici doctrina în sine. Eram de-a dreptul încântat, căci şi eu ajunsesem la această concluzie.

Când am citit Exodul 6:3 din Biblia sinodală în rusă, unde apare numele lui Dumnezeu, Iehova, inima mi-a tresăltat de bucurie. Eram uluit de modul în care îi înşală bisericile pe oameni ascunzându-le numele lui Dumnezeu. Şi când te gândeşti că Martorii chiar poartă numele Creatorului şi îl dezvăluie tuturor! — Isaia 43:10.

I-am copleşit pe Martori cu tot soiul de întrebări. De pildă, i-am întrebat: „De ce vorbeşte Biblia despre iad? De ce se spune în Biblia sinodală, care este larg răspândită, că pământul va arde?“ Nu conteneam cu întrebările şi, pe măsură ce primeam răspunsuri din Biblie, îmi dădeam seama că găsisem religia la care visam de atâţia ani. Plângând de bucurie, am căzut în genunchi şi i-am mulţumit lui Dumnezeu.

Nu după mult timp, Martorii m-au luat cu ei la întruniri. Am rămas impresionat auzind foşnetul paginilor în timpul cuvântărilor şi dându-mi seama că cei din auditoriu erau foarte atenţi. Când vorbitorul menţiona un verset, toţi îl căutau în propria Biblie. Nu mai întâlnisem niciodată aşa ceva! La acea întrunire, Martorii au intonat o cântare bazată pe Isaia 35:5, care începea cu versul: „Când cei ce-s orbi vedea-vor iar“.

Studiam cu Martorii şi de patru ori pe săptămână. Am aflat în scurt timp de ce permite Dumnezeu suferinţa şi războaiele şi cum va înlătura efectele acestora. M-a mişcat promisiunea plină de iubire a lui Dumnezeu privitoare la Regatul său, prin intermediul căruia le va da  celor ascultători viaţă veşnică pe un pământ paradiziac (Geneza 1:28; Isaia 65:17–25; Revelaţia 21:1–5). Adevărurile biblice erau din ce în ce mai clare pentru mine. Astfel, la 16 noiembrie 1997, m-am botezat ca simbol al dedicării mele lui Dumnezeu.

Uniţi în serviciul adus lui Dumnezeu

Liza a început să studieze Biblia imediat după botezul meu. Între timp, a suferit o pareză; totuşi, a făcut progrese spirituale rapide şi s-a botezat în 1998. Deşi a trebuit dusă până la bazinul de botez, era ferm hotărâtă să-i slujească lui Dumnezeu din tot sufletul. Am angajat un masor, iar Liza a făcut multe exerciţii. Cu timpul, efectele parezei au dispărut. Acum Liza asistă la toate întrunirile şi ia parte la mărturia din casă în casă, predicând chiar şi în teritorii îndepărtate.

Ori de câte ori merg în lucrare, mă rog pentru curaj. După ce rostesc o rugăciune, îmi iau bastonul, ies din casă şi mă îndrept spre staţia de troleibuz, parcurgând un traseu pe care îl cunosc foarte bine. Când aud paşi care se apropie de mine, încep o conversaţie despre Biblie. Când urc în troleibuz, mă aşez undeva la mijloc, vorbesc cu oamenii din Biblie şi ofer literatură. Dacă cineva se arată interesat, ne dăm numerele de telefon.

Nu cu mult timp în urmă, la un sanatoriu, am avut ocazia să-i vorbesc din Biblie unui profesor de muzică. A rămas uluit de înţelepciunea ce se găseşte în Biblie. Când s-a întors acasă, a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. La acelaşi sanatoriu, am făcut cunoştinţă cu directorul unei fabrici din zonă, al cărui fiu era orb. I-am vorbit despre speranţa mea, iar el a manifestat interes faţă de adevărurile biblice auzite şi mi-a mulţumit mult.

De când m-am botezat, am ajutat opt persoane să devină proclamatori ai Regatului şi am avut multe alte studii biblice. Prin intermediul fraţilor noştri creştini, Iehova ne oferă mie şi soţiei mele un sprijin enorm. Ei ne citesc şi discutăm pe baza publicaţiilor biblice. De asemenea, înregistrează programul de la congrese şi cuvântările ţinute în congregaţie. Toate acestea ne ajută să ne întipărim adevărul biblic şi mai adânc în inimă şi să-l împărtăşim şi altora. Congregaţia este un veritabil ‘ajutor care ne întăreşte’. — Coloseni 4:11.

Am dedicat muzicii mulţi ani din viaţă, iar acum cânt cu bucurie cântările Regatului. Ştiu pe dinafară majoritatea cântărilor din cartea în limba rusă intitulată Cântaţi laude lui Iehova. Sunt convins că Iehova m-a ajutat să ies din întunericul spiritual în care este cufundată această lume rea. Am totodată convingerea că, într-o bună zi, Iehova mă va ajuta să ies şi din întunericul literal în care mă aflu.

[Legenda fotografiei de la pagina 19]

Cântând la un fluier bas, construit în Do

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

Cântând la acordeon, în 1960

[Legenda fotografiei de la paginile 20, 21]

Orchestră de fluiere

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Cu Liza în prezent