Un sat de pescari devine metropolă

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN JAPONIA

ÎN 1590, într-o splendidă zi de august, Ieyasu Tokugawa (dreapta) — care, mai târziu, fu cel dintâi shogun * din neamul Tokugawa — călca pentru întâia oară în satul de pescari Edo, aflat în partea de răsărit a Japoniei. La acea vreme, „în Edo vedeai doar câteva sute de case părăginite în care-şi duceau traiul ţărani şi pescari“ (The Shogun’s City — A History of Tokyo). Nu departe, zăcea uitată o fortăreaţă, ridicată cu mai bine de un veac înainte.

Dar umilul sat de pescari, neştiut de lume veacuri la rând, avea să devină nu doar capitala Japoniei, Tokyo, ci şi o megalopolă fremătând de viaţă, căci numai în zona metropolitană trăiesc peste 12 milioane de oameni. Tokyo avea să ajungă o putere mondială în tehnologie, în comunicaţii, în transport şi în comerţ şi avea să găzduiască instituţii financiare de mare prestigiu. Dar cum s-a produs această prefacere uluitoare?

Satul pescarilor devine oraşul shogunilor

După Războiul Civil Onin din 1467, Japonia a fost marcată vreme de un secol de lupte între marii feudali, care au culminat cu divizarea ei în numeroase feude. În cele din urmă, Hideyoshi Toyotomi, un senior feudal de sorginte umilă, a izbutit să reunifice o parte din ţară, devenind în 1585 regent imperial. La început, Ieyasu Tokugawa s-a războit cu puternicul Hideyoshi, dar mai apoi, s-a aliat cu el. Împreună au asediat şi au capturat castelul din Odawara, fortăreaţa temutului clan Hojo, punând apoi stăpânire pe Kanto, regiune din estul Japoniei.

Hideyoshi i-a dăruit lui Ieyasu un teritoriu enorm: opt provincii din Kanto, care în mare parte se aflaseră în stăpânirea clanului Hojo, trimiţându-l astfel pe Ieyasu mai la răsărit de fostul său domeniu. După câte se pare, Hideyoshi calculase bine această mişcare, intenţionând să-l ţină pe Ieyasu departe de Kyoto, reşedinţa împăratului, suveranul nominal al Japoniei. Totuşi, Ieyasu i-a acceptat darul. Când, aşa cum s-a arătat la începutul articolului, a păşit pentru întâia oară în Edo, şi-a pus în minte să facă din umilul sătuc de pescari inima domeniului său.

În 1600, după moartea lui Hideyoshi, mai multe armate reunite sub conducerea lui Ieyasu, majoritatea din estul Japoniei, au luptat împotriva forţelor din vestul ţării. După o zi de aprige lupte, Ieyasu Tokugawa a ieşit biruitor.  În 1603, a fost numit shogun, ajungând conducătorul de facto al ţării. Edo era acum noul centru administrativ al Japoniei.

Pentru a ridica un castel uriaş, Ieyasu le-a ordonat seniorilor feudali să-i pună la dispoziţie mână de lucru şi materiale de construcţie. La un moment dat, s-au folosit aproximativ 3.000 de corăbii pentru a transporta imense bucăţi de granit desprinse din stâncile peninsulei Izu, aflată cam la 100 km sud de Edo. După ce au fost descărcate în port, bucăţile de granit au fost trase de mai bine de o sută de oameni până la locul construcţiei.

Castelul — fără doar şi poate cel mai mare din Japonia — a fost terminat 50 de ani mai târziu, pe vremea celui de-al treilea shogun, devenind un impresionant simbol al puternicei guvernări Tokugawa. Samuraii, sau războinicii care-i slujeau shogunului, s-au stabilit în apropierea castelului. Shogunul le pretindea seniorilor feudali ca, pe lângă castelele de pe domeniile lor, să aibă la dispoziţie vile şi în Edo.

Pentru a satisface necesităţile samurailor, în Edo soseau mulţi negustori şi artizani din toate colţurile ţării. În jurul anului 1695, la aproximativ un secol de când Ieyasu păşise pentru întâia oară în acest ţinut, aici locuiau deja un milion de oameni, Edo devenind astfel cel mai mare oraş al vremii sale.

De la sabie la abac

Politica de menţinere a păcii din vremea guvernării shoguniste era atât de eficientă, încât războinicii samurai nu prea aveau de lucru. Deşi ei încă se mândreau cu profesia lor, sabia a cedat, încetul cu încetul, locul abacului (instrument de calculat manual, popular în Orient). Pacea a domnit în ţară mai bine de 250 de ani. Oamenii de rând, în general, şi negustorii, în special, prosperau şi se bucurau de tot mai multă autonomie. Aceste condiţii au favorizat dezvoltarea unei culturi unice.

Între divertismentele preferate erau faimoasele piese de teatru kabuki (piese istorice), spectacolele bunraku (teatru de păpuşi) şi rakugo (anecdote). Când verile erau toride, oamenii ieşeau pe malurile răcorosului râu Sumida, ce străbătea oraşul Edo. Priveau cu încântare focurile de artificii, tradiţie îndrăgită de popor, rămasă până în zilele noastre.

Totuşi, dincolo de hotarele ţării, Edo nu era cunoscut. Vreme de peste 200 de ani, Japonia a fost izolată de restul lumii, având legături restrânse doar cu olandezii, chinezii  şi coreenii. Într-o zi însă s-a întâmplat ceva cu totul neaşteptat, ceva ce a schimbat radical chipul oraşului şi al ţării.

Edo devine Tokyo

În largul portului Edo, s-au ivit ca din senin nişte nave ciudate ce scoteau fum negru. Înmărmuriţi, pescarii s-au gândit că sunt vulcani plutitori! Zvonuri, care mai de care mai bizare, s-au răspândit în Edo, ducând la un exod în masă al populaţiei.

Vasele, de fapt o flotă de patru nave în fruntea cărora se afla comandorul Matthew Perry din marina americană, au aruncat ancora în golful Edo la 8 iulie 1853 (stânga). Perry cerea shogunatului să-şi deschidă porţile pentru a face comerţ cu ţara sa. Graţie vizitei lui Perry, japonezii şi-au putut da seama cât erau de înapoiaţi din punct de vedere militar şi tehnologic faţă de restul lumii.

Această vizită a antrenat o serie de evenimente în lanţ care au dus mai apoi la răsturnarea regimului Tokugawa şi la repunerea împăratului în drepturi. În 1868, Edo a fost numit Tokyo, sau „Capitala de la Răsărit“, întrucât se afla la est de Kyoto. Împăratul şi-a mutat reşedinţa din palatul din Kyoto în castelul din Edo, care mai târziu a devenit noul Palat Imperial.

Sub influenţa culturii occidentale, noul guvern a iniţiat procesul de modernizare a Japoniei. Erau atâtea de recuperat! Unii spun că această perioadă de mari prefaceri a fost de-a dreptul miraculoasă. În 1869, s-a inaugurat o linie de telegraf între Tokyo şi Yokohama. Nu după mult timp, s-a construit prima linie de cale ferată ce lega cele două oraşe. În peisajul dominat de case de lemn, se iveau noi  şi noi clădiri din cărămidă. Au fost ridicate bănci, hoteluri, mari magazine şi restaurante. Au fost înfiinţate universităţi. Străzile pavate au luat locul drumurilor de pământ. Vapoare cu zbaturi circulau în susul şi în josul râului Sumida.

Până şi oamenii se schimbaseră. Deşi majoritatea încă purtau tradiţionalele chimonouri, tot mai mulţi încercau îmbrăcămintea occidentală. Bărbaţii îşi lăsau mustaţă şi purtau joben şi baston, în vreme ce unele femei, îmbrăcate în rochii elegante, învăţau să danseze vals.

Berea devenise la fel de populară precum sake-ul, băutura favorită a japonezilor, iar baseballul a început să concureze cu luptele sumo, sportul preferat în Ţara Soarelui Răsare. Asemenea unui burete gigantic, Tokyo absorbea cu nesaţ ideile politice şi culturale ale vremii. Oraşul a continuat să crească până într-o zi, când asupra lui s-a abătut tragedia.

Oraşul renaşte din cenuşă

La 1 septembrie 1923, la vremea prânzului, un cutremur violent a zguduit regiunea Kanto. Au urmat sute de replici mai mici. O zi mai târziu, regiunea a fost zdruncinată de un alt cutremur distrugător. Pagubele au fost enorme. Mult mai nimicitoare însă au fost incendiile care i-au urmat. Aproape tot oraşul a ars din temelie. În total, au murit peste 100.000 de oameni, 60.000 dintre ei numai în Tokyo.

Apoi, s-a început uriaşa muncă de reconstruire. Oraşul nici nu-şi revenise când tragedia s-a abătut din nou asupra lui: bombardamentele din al Doilea Război Mondial. Cel mai devastator raid aerian a avut loc în noaptea de 9 spre 10 martie 1945, când, între miezul nopţii şi ora trei dimineaţa, au fost lansate circa 700.000 de bombe. Asupra zonei mai aglomerate a oraşului, cu clădiri în mare parte din lemn, au fost aruncate bombe cu napalm şi bombe incendiare conţinând magneziu şi benzină gelificată. Au murit peste 77.000 de oameni. Acesta a fost cel mai distructiv bombardament din istorie în care nu s-au folosit bombe nucleare.

După al Doilea Război Mondial însă, Tokyo renăştea din propria cenuşă cunoscând o transformare cu totul aparte. În 1964, după nici 20 de ani de la dezastru, oraşul a putut găzdui Jocurile Olimpice de Vară! Ultimele patru decenii au fost marcate de un neîntrerupt proces de reconstrucţie, jungla de beton extinzându-se şi pe verticală, şi pe orizontală.

Spiritul ce ţine în viaţă oraşul

Comparat cu alte oraşe mari ale lumii, Edo, astăzi Tokyo, nu este, la cei 400 de ani ai săi, un oraş bătrân. Deşi unele zone păstrează încă parfumul de odinioară, în realitate n-au rămas decât foarte puţine clădiri şi structuri care amintesc de trecut. La o privire mai atentă totuşi, se remarcă un model care-şi are originea în zilele vechiului Edo.

Inima metropolei este o mare întindere de verdeaţă. Palatul Imperial şi terenurile adiacente se află în acelaşi loc în care, odinioară, se înălţa castelul din Edo. Potrivit modelului lăsat moştenire de vechiul Edo, de aici pornesc, asemenea spiţelor pânzei de păianjen, arterele principale care ies din oraş. Până şi străzile întortocheate, închipuind un labirint, amintesc de Edo. Adevărul e că multe dintre ele nici măcar nu au nume. Porţiuni de teren numerotate, de diferite dimensiuni şi forme, ţin locul sistemului rectangular de străzi tipic altor oraşe mari ale lumii.

Dar, mai presus de toate, ceea ce a dăinuit peste veacuri a fost spiritul oraşului: capacitatea lui de a absorbi noul, îndeosebi ceea ce e străin culturii japoneze, stăruinţa şi hotărârea de a face noi şi noi progrese. Şi asta în pofida cutremurelor, a recesiunii economice prelungite şi a problemelor antrenate de suprapopulare. Vă invităm să vizitaţi oraşul Tokyo, acum o metropolă de faimă internaţională! Numai aşa veţi simţi spiritul viu al unui oraş născut dintr-un umil sat de pescari.

[Notă de subsol]

[Harta de la pagina 11]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

JAPONIA

TOKYO (Edo)

Yokohama

Kyoto

Osaka

[Legenda fotografiei de la paginile 12, 13]

Tokyo în prezent

[Provenienţa fotografiei]

Ken Usami/photodisc/age fotostock

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 11]

© The Bridgeman Art Library

[Provenienţa ilustraţiei de la paginile 12, 13]

The Mainichi Newspapers